Valea Duoro, casa vinului de Porto

După semieșecul cu Geres, pornim oarecum dezamăgite spre Vila Real, prima oprire pe Valea Duoro. Pe drum ne lovim de dovezile clare a ceea ce s-a întâmplat în Portugalia vara asta. Jumătate din munți sunt arși. Trecem printre tuneluri făcute de copaci cu trunchiurile negre. Miroase încă a fum. "Cum, mă? Cum să ardă atâta vegetație?" Atât mai putem rosti în vreme ce buburuza ne arată rănile țării ei. Încet încet lăsăm munții în spate. Încep dealurile acoperite de vii. Și de migdali. Dintr-o vale verde ne surâde un orășel alb. Vila Real. Capitala provinciei Tras os Montes, orășel universitar dominat de liniște. Mulți potughezi au aici cea de-a doua casă sau casa de vacanță. Casă de vacanță a fost și Palacio do Mateus pentru familiile regale portugheze. Imaginea palatului este folosită acum pe sticlele de vin Mateus rose. Ne hotărâm să îl vizităm și noi.

Pentru 8 euro, avem acces la grădinile palatului. Construit în prima jumătate a secolului 18, palatul este așezat în mijlocul unor grădini numai bune de pozat. Încă de la intrare, unde se află un bazin în care doarme o statuie și în care își face freza în fiecare dimineață palatul mai sus numit, te frapează liniștea. Îmi bag nasul un pic în curte și mă decid să rămân afară, printre labirinturile de gard viu. În spatele clădirii, se așterne un tunel de pomi care nu lasă să pătrundă pic de lumină sau căldură. Doar o deschizătură mica, ce pare a fi ușița din Alice în țara minunilor, te îndrumă spre grădinile cu pomi în floare. Arcade din viță de vie, arcade din gard viu, mult verde și multe flori. Să nu îți mai vină să te ridici și să pleci. Asta până să ajungă un autocar cu moșuleți gălăgioși și mari iubitori de selfiuri. Bătrâneii din ziua de azi...

După vreo oră de răcorit mintea în Palacio do Mateus, ne continuăm drumul printre cele 45000 de hectare de viță de vie. Pantele dealurilor dens și regulat terasate parcă sunt desenate cu creionul. Am nimerit în perioada de recoltare. Tractoare cu remorci așteaptă în capul viei să fie încărcate. Butoaiele albastre își bagă nasul în pozele mele. Jos, pe râu, plutesc câteva bărci cu pânze folosite cândva pentru transportarea butoaielor cu vin, transformate acum în mijloc de transport al turiștilor băgăreți și curioși. Noi o alergăm pe biata buburuză printre dealurile încărcate de struguri. Și îi testăm frânele la fiecare 100 de m când Sonică solicită o oprire scurtă pentru a înghiți o imagine. Și are de unde. Din 10 în 10 kilometri avem un sat. Câteva case strânse într-o legătură. Ca firele de ceapă. Sabrosa, Alijo, Peso da Regua, Folgosa, Pinhao. De-a lungul văii, apar mai peste tot ferme (quintas). Întinderea de vie este parcelată cât să ajungă fiecărui gospodar. Nu am văzut ca la noi, la Segarcea, câmpuri întregi de viță. Nu, parcele relativ mici. Și uite așa, unde întorci capul dai de plăcuțe care te anunță cine produce în zonă: Sandeman, Dona Quinta, Bomfim, Noval, Fonseca și tot așa.

Până în Pinhao unde ne-am oprit pentru cină, am savurat pe nerăsuflatelea toate imaginile demne de cărți poștale. Chiar dacă, spre surprinderea noastră, nu am întâlnit în drum puzderie de cârciumi, crame sau magazine. De fapt, mai niciunul. Tot Gaia rămâne cel mai bun loc dacă vrei să testezi vinurile de Porto. De altfel, Gaia era și locul unde, între 1926 și 1986, erau aduse spre depozitare toate vinurile de Porto ce urmau a fi exportate.  Din 1986 licorile sunt duse în Peso da Regua sau se exportă direct de către producători. Cum a apărut vinul de Porto? Păi avem varianta legendă și varianta poveste. Legenda susține că prin 1678 un negustor din Liverpool a fost servit cu licoarea în cauză de un călugăr care i-a dezvăluit rețeta. Povestea zice în schimb că un negustor din Liverpool a dat naștere rețetei adăugând rachiu în vin pentru ca acesta să nu se acrească pe drumul de întoarcere în Anglia. Oricare ar fi adevărul, un lucru e sigur: vinul de Porto este un vin dulce desert care, cu ajutorul celor 19-22 de grade tărie, te poate lua de cap în doi timpi și trei mișcări. Stau dovadă vie a acestui fapt.

În Pinhao ne-am învârtit nițel. Și cu buburuza și pe jos. Cu buburuza pentru că prietena Gabriela a vrut să ne ducă în moțul dealului să ne mai arate o dată priveliștea de sus. Pe jos pentru că era 6.30 și noi căutam mâncare, în condițiile în care restaurantele la ei deschid la 7. Am trecut pe lângă vase de croazieră acostate pentru o noapte în mijlocul naturii. Am mâncat cel mai grozav grătar de porc din ultimii ani. Am încercat două poze de noapte cu firmele luminoase a două mari quinte. N-au ieșit. Și am plecat să ne odihnim oasele. Căci lung drum ne mai așteptă în față.

O nouă zi în Portugalia rurală. Am dormit buștean în Casa do Arco, în zona Castro Daire. Mi-a plăcut ce am găsit aici. În primul rând, stăpânul casei ne-a așteptat până la 22.20. Oră normală de ajuns la cazare pentru noi. Nu ora normală de check in pentru om. A trecut și peste gafa mea când i-am explicat că e o mașină alba lăsată 'in the middle of the fucking street" care ne-a încurcat și mai mult. De parcă nu era suficient că metrul lor s-a oprit la 1.20 atunci când au trasat lățimea străzii. "E a mea", zice omu' cu juma' de gură. Joac-o p-asta, Andreea! Că mereu te mănâncă sub limbă. Trecem peste situație cu glume și înțelegere reciprocă. Ajungem în casă. Este o casă construită din piatră în jurul unei pietre. Un fel de Matera. Toți ai casei se ocupă cu recoltarea ceaiului. Urcă munții în căutare de plante crescute de natură, fără intervenție umană. Și le merge. Încet încet. Ne îndrumă ca dimineața să mergem spre supermarketul din localitate și să ne simțim ca acasă în bucătăria lui cochetă. Ceea ce și facem într-un final, când ajungem la concluzia că la singurul restaurant din zonă nu avem decât niște salam aruncat într-o chiflă. Interesant drumul până la restaurant și înapoi, prin sat cu localnici uitându-se ciudat la trei capre în căutare de food.

După un salam aruncat de noi în chiflă și o gură de imitație de cafea, ne pornim la drum. Încântate de ultima cazare, ne hotărâm să o luăm spre case de vacanță. Așa ajungem la Casa do Boco. În Merugue. Ajungem în sătucul de munte mai devreme decât era gata casa. Mergem la o cafea în sat. Ați fi surprinși câtă lume își bea cafeaua la prânz la cafenea. Nu trecem neobservate. Deși localnicii sunt obișnuiți cu turiștii care vin aici și folosesc satul ca punct de plecare pentru drumețiile montane. Suntem într-un alt parc natural. Serra da Estrela. Dacă tot ne folosim de loc, hai să îl și vedem. Nu pare mare. Nici nu este. Ne rătăcim preț de câteva minute pe străduțe, printre gospodăriile localnicilor. Cât pe ce să intrăm în curțile oamenilor tot căutând o ieșire din labirintul minuscul. Ajungem la căsuța noastră. În spatele casei este o pășune întinsă pe care vreo câteva oi se ceartă pe iarbă. În fața casei, se întinde muntele. Și, din nou, liniștea. Fata care se ocupă de loc ne dă câteva hinturi referitoare la unde am putea mânca și de unde am putea să ne luăm chestii făcute de localnici. E extrem de binevoitoare și mi-ar plăcea să mai stăm la povești. Însă cei 18 km arătați de booking ca distanță între cazarea noastră și obiectivul pe care îl avem azi sunt de fapt 50. 1 oră jumate. E clar. Se lasă iar cu munți și curbe.

Chiar așa. Pornim cu optimism și cu rezervorul plin. Prima oprire Penalva de Alva. Ca să vedem o plajă artificială. Nu reușim să ajungem la plajă. Gabriela ne duce pe coclauri. Ca de obicei. Lăsăm buburuza să își tragă motorul și facem câțiva pași să vedem casele și florile. Ne vede o localnică. Nu vorbește nici engleză, nici franceză, nici spaniolă. Dar vrea să ne ajute. E ok, ne descurcăm. Rămâneți cu pisica! Ne dăm bătute și ne minunăm de mașinile care merg pe șosea. Ele clar nu o au pe Gabriela. Hai să mergem mai departe, cine știe ce ne mai așteaptă! Ne așteaptă drumuri șerpuite printre munți. Și sate care apar de nicăieri, numai bune să fie pozate. Ultimii 18 km îi facem pe un drum ce pare a fi cu sens unic. Ei bine, nu e. E la mica înțelegere. Dacă nu funcționează rugăciunile și te întâlnești cu cineva care vine pe contrasens. Avem și noi un debate în mașină. Unele știm că prioritate are cel care urcă. Altele știu că prioritate au ele. Și gata. Că oricum aci ba urci ba cobori. Nici nu prea reușești să îți dai seama ce faci.

Acolo unde putem, lăsăm buburuza să ofteze. Iar noi pozăm norii. Și munții. După o curbă, gata! Apare. El, orășelul lui Fred și Barney. Piodao cel cu case întunecate care dau atât de bine în lumina apusului. El, satul cu casele așezate sub forma unui amfiteatru. În 10 minute suntem deja parcate și pornite să îl străbatem. În 45 de minute îl cam termini. E un sat liniștit, cu case a căror culoare mai este îmbunată de florile atârnânde și de albastrul ferestrelor și al ușilor.  De ce albastru? Că la singurul magazin din sat era doar vopsea albastră. Iar ca să aduci din altă parte era extrem de greu, având în vedere poziționarea locației. Și uite așa, vrând nevrând, s-au păstrat multe caracteristici ale satului. În plus, fiind izolat în mijlocul munților, pe aici se crede că s-au ascuns mulți infractori în încercarea de a scăpa de justiție.

Singura care face notă discordantă este biserica. De un alb strălucitor. În rest, gri. Piatră. Șist. Străzile sub formă de trepte. Și un izvor care șerpuiește printre două case. Pe o bancă în fața unei alte case stau doi localnici. Și fumează o pipă. Răspund pe limba lor și turiștilor curioși. Și joacă și rolul de fotomodele pentru fotografiile noastre. Pe treptele pline cu ghivece, o doamnă își udă florile. Parcă ar fi mama care vorbește cu mușcatele ei. Mai sunt și vreo două magazine cu suveniruri. Și un restaurant. Suficient pentru a menține un echilibru corect între satisfacția turiștilor și liniștea localnicilor. Bem un cico să ne astâmpărăm setea și mai luăm niște băutură. Ceva lichioare numai bune de îngreunat bagajul de cală.

Plecăm înainte să ne prindă întunericul pe serpentinele astea ucigător de strânse. Inițial, ne gândim să mergem la un restaurant să ne potolim foamea. Până dăm de un supermarket în care găsim creveți apetisanți. Și uite-așa ne hotărâm să gătim acasă. Ca să putem sta toate la un pahar de licoare de Porto. Alergăm după un apus pe care îl pierdem la mustață. Lasă, mai avem seri. Ajungem acasă și ne organizăm. Unii se despăduchează. Alții sunt de serviciu la gătit. Și alții, vorbitori de engleză mai ceva ca tanti Olguța olteanca, pleacă după sare și piper. Apare după vreo juma' de oră. Cu tot ce trebuie. Achiziționate de la alt supermarket decât cel la care plecase. E un mister cum a reușit să se înțeleagă cu portughezii rurali vorbitori de semne. Și cum nu s-a rătăcit. Încâlcite sunt căile Domnului!

Seara se termină. Fără mine. Tot ce îmi amintesc e că s-au terminat pastele cu creveți. Și că una din fete a spălat vasele. Și că am dat gata și ceva delicatesă portugheză. Un fel de cârnăcior uscat fără pic de grăsime. Sau cel puțin, fără grăsime vizibilă cu ochiul liber. Mai știu că vinul ăla avea ceva 20%. Și că era dulce miere. Următorul lucru de care îmi aduc aminte, deși prin ceață așa, este că la 8, înainte de răsărit, una din fete bucătărea o omletă. Și uite cum am avut noi și un mic dejun extrem de copios. Și ieftinior. Dacă nu aveam treabă, ne-am fi dat luxul să mai petrecem puțin timp în căsuța asta de la poalele muntelui. Dar aveam. Treabă, de! Și ceasul ticăia. Că timpul ăsta, când ești în concediu, zboară ca vântul și ca gândul.