vineri, 24 noiembrie 2017

Orașul vinului, Porto


Să tot fi fost ceasurile vreo 6 trecute fix. Când intram în orașul vinului. Fix la timp să ne îngrămădim, pe străzile la fel de înguste ca în restul Portugaliei, cu toți corporatriștii lor scăpați de pe ogor. Buun. Am făcut de la intrarea în oraș până la cazare fix cât am făcut din Aveiro până aci. Eeee, păi nu suntem noi obișnuite? Suntem. Ajungem într-un final glorios. Nici nu îmi imaginam că suntem așa aproape de tot. Noroc cu mulatra creață de la guest house. Că ne luminează. Domne, ce să mai tura vura. Foarte tare puștoaica. Ne-a spus în 15 minute exact ce să vedem și unde, cum să ajungem, unde să degustăm vinurile, unde e partea istorică și unde e shoppingul. Nota 10 cu felicitări. Așa chitră ce fusei, nu îi lăsai și ei bani de un cico. Nimic, vere! Aruncăm bagajele în cameră și ne pornim. Că la noi în mușuroi, nu e timp pentru zăbavă. Avem până mâine în vremea asta timp de rupt sandalele și de bășicat tălpile.

În primele 20 de minute am înțeles și de ce toată lumea zicea despre "o să îți dai sufletul în orașul ăsta". Porto, căci despre el e vorba în propoziție, stă cocoțat pe mai multe dealuri abrupte. Mai multe și mai abrupte decât alea pe care s-a suit Lisabona, dacă e să mă întrebați pe mine. Și, că tot aduserăm vorba, este al doilea oraș ca mărime după Lisabona, însă înaintea ei la capitolul importanță. Fie și prin simplul fapt că orașul Porto (Portus Cale pe numele lui roman) a dat numele Portugaliei. La o primă vedere, orașul mi se pare exact ca vinul care l-a făcut celebru: dulce și tare. Păi să îl savurăm, zic!

Începurăm plimbarea din Baixa. Străzi înguste, numai bune de ținut piciorul subțire. O luăm spre catedrală. Iute. Încă nu ne-am pierdut speranța că vom prinde un apus de vis de sus din turn. Dăm două ture Catedralei Se. Pe o bucată de hârtie scrie că turnul se poate vizita până la orele 23. E 19. Nu găsim poarta deschisă. Ne dezumflăm puțin. O luăm agale pe scările înguste nesfârșite. Ușor la vale. Nici nu vreau să mă gândesc că va trebui să ne și întoarcem. Casele sunt la o întindere de braț. Pot vedea foarte clar ce gătește tanti portugheză în seara asta. Acuși că a terminat de întins rufele. Care rufe ne mângâie nouă pletele când coborâm scările mai sus amintite. Suntem în Ribiera. Ulițe vechi, magazine ca la bunică-miu la țară: și cu mâncare, și cu băutura, și cu dero, și cu cratițe. Câțiva copii joacă un ceva joc desenat pe strada pavată cu piatră cubică. Cum naiba să joci castelu' aci? Adică să mai și fugi la deal? Sau rațele și vânătorii? Păi după plânsetele pescărușilor trag concluzia că suntem aproape de apă. Dacă se duce mingea în apă? Cum o mai scoți? Fix pentru aerul ăsta de autentic, fără make-up, îmi place deja mai mult Porto decât soră-sa mai mare, Lisabona.






Tot gândindu-mă la ce văd eu și la ce imortalizează Sonică, tot coborând jde mii de trepte, tot calculând de unde i-o fi dat fătucii de la cazare "juma' de oră maxim de aici până pe malul apei", ajung într-o mare de oameni. Și de lumini. Oamenii așezați la restaurant pe malul râului Duoro sporovăiesc extrem de veseli. Îl suspectez a avea vina pe vin. Că doar nu pe muzica jeluindă. Luminile îmbracă podurile. Și le dau un aer romantic. Poate cel mai mândru și semeț este Dom Luis I Bridge. Păi normal, la cât unt scoate din oamenii care încearcă să urce până la el...cred și eu. Podul a fost construit de un discipol al lui Gustave Eiffel. Știți voi, iubitorul de construcții din fier. Pornim și noi să cucerim minunăția care face legătura între cartierul Ribiera din Porto cu Villa Nova de Gaia, raiul degustătorilor de vin. Într-adevăr, ceea ce a imortalizat Sonică de pe podul ăsta seamănă cu adevărate cărți poștale. Și merită toată transpirația și febra musculoasă de mâine. Deși se pare că și pe de Podul Arrabida poți vedea priveliști care te fac să uiți să mai respiri.




A doua zi ne prinde dis de dimineață pe drumuri. Ne-am propus să mai facem câteva bășici. O luăm spre podul de aseară. Să facem câteva poze și pe zi. Și să vedem dacă prindem funicularul. Prindem ceva numai că griul funicularului se confundă cu casele. Lasă, bine că l-am pozat cu ochii minții. "Hai să bem o cafea! Pe malul lui Duoro!" șoptește adormita grupului. "Hai să bem o cafea mai în centru!" vine replica iubitorului de gălăgie. Dar, mai întâi vedem Gara. Una dintre cele mai frumoase din lume. Așa ne-a zis tanti de la cazare. Este, nu zic nu. "Cred că și o călătorie cu trenul ar fi fost faină". "Șșș, că te aude buburuza și ne lasă pe aci". "Chiar așa, ce o face buburuza părăsită în parcarea de la cimitir?" "Ia hai să vedem!" "Ceeee? Eu nu mă întorc 5 km ca să mă întorc pe urmă iar. Vezi-ți de treabă!" "Nuuu, mă, nu ne întoarcem! Dăm 7 euro și urcăm în turn. Și vedem și Porto de sus și vedem și buburuza." Zis și făcut. Ne puserăm la coadă. După coadă, ia și urcă. Și urcă. Și mai urcă tu nițel că așa îți trebuie. Dacă te mănâncă, te scarpini. După vreun plămân jumate scuipat, ajungem. Stăm 5 minute că nu aveai loc să ieși și să și stai prea mult. Numa' bine să facem câteva poze. Ș-atât.








Nu mai pot amâna momentul. Sunt luată practic pe sus și băgată într-o terasă în vederea potolirii stomacului și a dorinței de cafea. Lângă Placa da Liberdade, adică buricul târgului. Mâncăm o grămadă de prostii. Că gustările lor sunt cu pâine dulce. Un porumbel tupeist ne fură din farfurie. "Măăăăh, neseriosule, nu îți e un pic rușine?" "Ce să fac, tanti? Nu-l vezi pe grasu' ăla de pescăruș? Cu ăla clar nu mă pot lupta pe firmiturile pe care le aruncați mătăluță pe jos. Mai bine risc să mă ușuiți de pe masă." "Bine, mă, amărâtule, stai și tu aci! Ia zi, ce mai e de văzut prin orașul ăsta port?" "Aaa, păi ați văzut Nuestra Senora do Carmo?" "Ce e asta, mă piticot?" "O biserică!" "Aha, am văzut-o aseară. Altceva?" "Rua Santa Catarina". Liniște. "E cu shopping, o să vă placă...cred." "Să știi că avem nevoie de un troler..." Îi lăsăm înaripatului vreo două prăjiturele și pornim să shoppinguim.

În drum spre strada asta, vedem un codălău. Știți cum e românu' când vede o coadă bună. Îl macină curiozitatea. "Mă, la ce or sta ăștia aci?" Citim pe o plăcuță: Librăria Lello. Pe bune? La cultură? Ai, fi-mi-ar căpățâna! Și memoria! Că doar citisem: una dintre cele mai frumoase librării din lume, tavan cu vitralii, interior din lemn, stil neogotic, scară sinoasă. Cântărim rapid: shopping sau cultură; vin sau cărți; coadă sau mers de voie. Câștigă shoppingul. Huuuo, pițiponceala! Pornim la pas printr-un fel de centru vechi de la noi numai că înțesat de magazine și magazinașe, restaurante și terase. Găsim trolerul de care aveam nevoie pentru a transporta vinuri pentru acasă. Mai aruncăm banii pe niște tricouri și pe ceva teniși. Când să zicem că gata, la intrarea într-o cofetărie d-asta de-a lor, numită sugestiv "Fabrica da nata", un nene cu bonetă meșterește la prăjiturile astea păcătos de bune. L-am urmărit în acțiune și am luat și ceva prăjiturici pentru mai târziu. Până să se facă mai târziu, ne încheiem șederea în orașul vinului cu o porție de fructe de mare. Și cu vreo 10 sticle de licoare dulcișoară pentru ăi de acasă.



Așa cum ziceam pe la începutul șederii în Porto, mie mi-a plăcut mai mult aci decât în Lisabona. Mi se pare că orașul își păstrează mult mai bine autenticitatea. Și asta fără să fi ajuns să văd muzeul A Vida Portuguesa de care, bineînțeles, că am uitat complet. Rufele întinse în văzul lumii, străduțele extrem de înguste, până și pantele astea criminale, cartierele vechi, copiii care se joacă pe străzi, podurile, muzica fado care răsună în lumina lunii pe malul râului, firmele luminoase ale cramelor din Villa Nova de Gaia, vapoarele care pleacă în croazieră pe Duoro, prețurile bune la mâncare și cazare, sentimentul de siguranță pe străzi la ore târzii, toate mă fac să îmi doresc să mă întorc cândva. Chiar am simțit că e un oraș un pic mai altfel, în bine. Cu gândurile astea privesc Porto în oglinda retrovizoare. Buburuza se pornește din nou. Spre următorul popas.

Trecem prin oraș după oraș. Trag nădejde că poate în seara asta vom prinde apusul undeva unde să și putem opri. Și să avem câteva cadre faine. Nu ne iese. Pentru că, fix înainte de apus, intrăm în Parcul național Penada Geres. O luăm spre Geres. La început cântăm. Ne hăhăim. După un timp, să tot fie vreo 20 de minute de la intrarea în parc, încep serpentinele. Noi, românii, ne batem cu pumnul în piept pentru Transfăgărășan și pentru Transalpina? Vești proaste! Portughezii ne bat la fundu' gol. Da' gol, nu așa, cu pantaloni pe el. Drumul printre munți ca în palmă. Curbe strânse, pante abrupte. "Înțelegi acum de ce 1.2 e puțin pentru motor?" Nu am răspuns la o asemenea răutate. M-am limitat la un Tatăl Nostru de fiecare dată când buburuza ofta din greu la urcare de trăiam mereu cu spaima că va prefera la un moment dat să o ia înapoi la vale decât să mai tot urce. Eu, care nu am avut niciodată probleme cu răul de mașina, îmi simțeam stomacul în gât. Prea multe serpentine. Și prea întuneric.

Tocmai când să mă dau bătută în fața răului, Gabriela ne anunță veselă că mai avem 5 km. Adică 15 minute. WTF? Păi da, că viteza maximă cu care te puteai deplasa era 30 km/h. Bine. Coafura rezistă. Mai o glumă "bine că nu mâncarăm mult la prânz", mai o încurajare "dacă se oprește asta aci, aci rămânem că nu vine nici naiba să ne recupereze", mai un admirat de peisaj "să-mi bag.... picioarele, voi vedeți hăul din stânga?!" ne făcură să mai uităm de rău. Și făcură să treacă și ăle 15 minute. "Virează la dreapta o dată! Virează la dreapta de două ori! Alooo, șoferiță, ai adormit? Am zis să virezi la dreapta!!! Că dacă ratezi mai poți să întorci peste 50 de km!" urlă aproape disperată Gabriela din telefon. "Hooo, domne, ce ești nervoasă așa? Hooo, că virez!" În bunul obicei deja, două din trei coborâm din buburuză ca să o ghidăm pe a treia rămasă la volan. "Merge, merge, merge, mai ai juma' de centimetru până în zi, deci merge!" Ajungem la cazare. 10.30 noaptea. Prin munți. Dacă ar ști ea dna Anghel...

Nenea de la hotel ne dă variantele de parcare. Șoferița noastră, cred că încă având adrenalina în nori, decide să își încerce norocul cu parcatul fix sub fereastra noastră. Intenția bună. Direcția...printr-un tunelaș de vreun metru treizeci așa lățime. Dumnezeule mare! Cu oglinzile strânse, buburuza parcă era o duduie care și-a ridicat fustele să nu se ude. Trece cu bine. Domne, ce înseamnă adrenalina! Ajungem și în apartamentul nostru cu terasă. Ne bulucim toate să luăm o gură de aer. Și de stele. Suntem în munți. De fapt, noi credeam că în creierii lor. Aveam să vedem că nu era chiar așa. După despuțirea de rigoare, ne uităm încotro o luăm mâine. Penada era în mintea mea. Până am văzut că mai avem vreo 2 ore de unde suntem. Ca apoi să ne întoarcem pe același drum serpentinos. Mă dau bătută. Pentru prima dată într-o excursie renunț la o oprire. Cădem de acord toate trei că mai bine ne plimbăm pe Valea Duoro.

Niciun comentariu: