Stop cadru: Cloașterf și Sighișoara

Cloașterful se vede minunat de aici de unde suntem cocoțați. Scăldat în razele soarelui care îl pătrunde fără drept de apel. Atâta sunt de încântată de poza făcută de natură că nici nu îmi mai aduc aminte de scopul și durata vizitei. Până văd o colegă întinsă pe iarba inundată de rouă. Aaaa, sacrificii de artist! Vrea să prindă o gâză care mănâncă o altă gâză. În stânga mea, Cloașterful stă ca un veritabil manechin: nemișcat, fardat în culorile calde ale soarelui, îmbrăcat în verde. Este fotografiat ca o adevărată vedetă de pe covorul roșu. Un copac lăsat singur în calea furtunii a fost posedat și deposedat fără drept de apel de un trăznet. I-a luat trăznetul tot: frunze, crengi, viață. I-a dat în schimb șansa de a fi remarcat și imortalizat întru veșnicie.

Pe nesimțite, soarele se ridică. Îmi dau seama abia când simt nevoia să mai dau o haină jos. Ca o ceapă, încep să arunc foile. Pornim încet spre sat. Ne mai oprim să ne împrietenim cu un lan verde de grâu. Și cu ceva viței la o fermă de la marginea satului. În bocancii mei e piscină deja. Noroc că știu să fac pluta. Nu risc să mă înec. Pentru că ne-am pus pe tăinuit, grupul nostru ajunge la pensiune în doi timpi și trei mișcări. Fără să se abată și să vadă cimitirul. Noi cu gândul la mâncare, colegii cu gândul la artă. Ce să-i faci, tot hrană și una și alta. Dar, înainte de hrană, picioare uscate. Încălțate desculțe. Un vis. Clar prefer să merg pe pământ, nu pe apă. În locul de luat masa ne așteaptă un mic dejun potrivnic dietelor. Bucate alese. Producție proprie. A gazdelor noastre. Și cafea, ca să ne trezim. Că urmează fotografia de portret. Nici nu imi imaginam ce avea să vie.

Vlad ne arată șopronul unde vom face fotografii bătrânului nos prieten. Mustește de vechi. De istorie. Și locul. Și omul. Nici nu ajunge bine că își și începe vorba. Vlad ne suflă: "țineți-l de vorbă, creați mai întâi intimitatea, încrederea, deschiderea!". Colegii îl provoacă la discuții. Se aud rafalele aparatelor foto. Schimbăm locurile între noi, căutăm lumina bună, cadrul ideal. Mă așez lângă om. Eram deja spre final, după vreo oră de tras. Are o privire nimicitoare. Te lasă să îl vezi. Și să îi vezi sufletul. Atât cât îi este confortabil. Vorbește despre familie, vremuri, vreme. Viața i-a fost plină. Nu poate să plece din România. A încercat. Nu și-a găsit locul în Germania. Tot mai bine e aici. În stilu-mi caracteristic, făcător de gafe, îl întreb: "și, cu nepotul cum vă înțelegeți?" Îmi răspunde: "cu băiatu' e bine. Mai am unu', da' cu ăsta mă înțeleg mai bine". Stăpâne, stăpâne, Andreea insistă: "și mie îmi place să stau cu bunicul meu". Și omu' bate șaua să priceapă Andreea: "eu nepoții îi am departe. Aci am feciorii". Să-mi trag una! Fecior, adică fiu? Păi cât are, 16 ani? Și, mata, 80 și ceva? Îmda, poziția ghiocel... Respect pentru țelină, ce să mai zic!

După vreo două ore de somn, urmează să plecăm spre Saschiz, să facem iarăși câteva poze la apus, la cetate. Cum să dorm? Aici? În minunăția asta? Plec la pas să descopăr locurile. Vine ploaia. Nu contează. Nu ne îneacă. Știm să facem pluta. Trecem pe lângă case care abia se țin pe fundație. Dar care au antene parabolice. Normal, informație să fie. Ce atâta mâncare? Sau geamuri? Vreo doi trei puradei dezbrăcați se joacă într-o curte. Parcă ar veni să stăm de vorbă. Parcă nu. Cât de liberi sunt! Și cât de copii! Pe un drumeag lăturalnic, un cățel își face siesta. Sub picăturile de ploaie caldă. Ieșim din sat. O pornim pe un drum forestier, la adăpostul pădurii. Nu ne plouă. Nu ne arde soarele. Facem poze. Mereu. Parcă pentru a păstra mereu imaginile astea de viață curată. Nu numai în minte. Mergem preț de câțiva kilometri. În cântec de păsări. Și în zumzet de insecte. La ieșirea din pădure ne răcorim puțin. Preț de două minute. Atât ne împrietenim cu ploaia. Mărim pasul. Lupta de pe cer nu prevestește nimic bun. În zare se văd luminile fulgerelor. Cred că pică planul cu Saschiz. Nu-i nimic, ne odihnim și vedem pozele de azi!

Nu pică nimic. În juma de oră, soarele a recâștigat bătălia. Nu mai e nici picior de nor. Hai, spre Saschiz! Nu o luăm pe drumul pe care am venit aseară. O luăm pe un drum printre sate. Un fel de Rai. Priveliști ucigătoare. Din alea de te lasă fără aer. Oprim să vedem Cetatea Țărănească de departe. Și să prindem Saschizul de sus. Imagine de National Geographic. Ne ducem țintă să vedem și orașul în sine. Câtă liniște! Nu tu tramvai, nu tu troleu, nu tu Centrul Vechi! Aaaa, pardon. Ba da, Centrul Vechi este, însă nu e transformat în club în aer liber. Un magazin universal era și alimentară, și supermarket, și aprozar, și terasă, și birt. Aci băurăm și noi câteo bere. Pe marginea șoselei. În spiritul locului. Ca să ne facem curaj să o luăm la pas spre cetate. Pornim vânjos. Ne întoarcem mai repede decât am plecat. Ploaia de mai devreme înmuiase bine de tot pământul. Noroiul se aduna buluc pe încălțările noastre, adăugând câteva kilograme greutății noastre și așa depășită.

Hai spre casă! Ne propusesem ca unii să o luăm pe jos. 12 kilometri. Cât poate să ne ia? Renunțăm la idee. Frica de câini ne face să coborâm abia după ce trecem de gater. Ce mă enervează aerul ăsta ș-așa curat dar parcă după ploaie și mai și care inundă plămânii mei intrați în grevă pentru că nu știu cum să îl respire. Și verdele ăsta parcă pus din tubul de acuarele. Și soarele ăsta care prea le vede pe toate. Și le îmbracă în straie de lumină. Se vede pensiunea. Am învățat deja să o localizez din moț de deal. Am o presimțire că ne așteaptă iar mese întinse. Și o seară cu povești. Și de poveste!

În bunul obicei implementat deja, duminică la 4 sună ceasul. Și în dimineața asta plecăm la vânătoare de răsărit. Sau așa ne-am dori. A plouat un pic astă noapte. Dar e bine. Încercăm. În dimineața asta suntem mai puțini. Se resimte ziua plină de ieri. Și suntem puțin mai tăcuți. Mai adormiți. Aici se resimte băutura de aseară. Vlad ne-a promis un altfel de răsărit. Se pare că îl vom avea. E mohorât tare afară. Mă gândesc cu invidie la cei care au rămas să doarmă. Eeee, acuși, dacă tot pornirăm, să avem încredere în Vlad și să mergem în continuare! Măcar facem mișcare. Urcăm pe un deal. Pe asfalt. E ok, nu am luat încă apă. Vlad o ia înainte să testeze terenul. Da, aici o să stăm. Să așteptăm spectacolul. Sărim toți peste noroi. Iarba ne ajunge până la genunchi. E plină de apă. Nu e rouă. E ploaia de astă noapte. Eheee, Vlade, ai face bine să merite toată treaba asta, că de nu unde îți stau picioarele îți va sta și capul, voinicul meu! În gând am aruncat amenințarea. Că îmi era frică de colegii care păreau fascinați.

Nu îi vedeam oricum prea bine. Decât pe ăia mai colorat îmbrăcați. Mă șterg la ochi. Mnu, nu sunt urdorile! E ceață afară. Da' o ceață așa, răutăcioasă! Ia-ți-o p-asta, Andreea! Te sculași cu noaptea-n cap ca să pozezi lapte. Pe lângă mine pe undeva lumea râdea. Lumea care era încălțată în cizme de cauciuc. Eee, asta e! Ce să facem! Măcar făcurăm gimnastica de înviorare! "Ia veniți repede" se aude glasul lui Vlad  din oala cu lapte. Îmda, aș veni, dacă aș ști unde ești. Mă iau după un roșu pe care îl văd în fața ochilor. Nu de la furie. De la o geacă. Și ajung. Soarele își face loc șmecherește printre nori. Norii fug doi trei metri mai la vale. Start! Fiecare surprinde răsăritul. Unii se joacă tocmai cu razele soarelui care pătrund printre copaci ca niște sulițe de mătase. Alții transformă în vedete câteva picături de ploaie prinse într-o pânză de specimen aparținând clasei arahnidelor. Se aud indicațiile lui Vlad: "încearcă un contre jour! Umblă un pic la lumină! Încearcă să îl prinzi din unghiul ăsta!" Parcă suntem niște medici în sala de operație. Ne mișcăm repede. În liniște. Să nu speriem soarele.

Iar se aude vocea lui Vlad: "copii, veniți repede aici!" Avem fix trei minute să tragem cadre cu ceața care colaborează excelent cu soarele și își împart rolurile frățește: un rând de soare, un rând de ceață, un rând de raze, un rând de lapte. Parcă e un tablou pictat. Dar ce zic eu aci? Chiar e un tablou pictat. Na, mai reproșează-i ceva lui Vlad acu'. Că ne sculă cu noaptea-n cap, că ne băgă să ne spălăm pe picioare cu tot cu încălțări, că nu ne lăsă să fugim înapoi. Păi ce vedem noi acuma e un fel de Dumnezeu pe pământ. Uitai să mai fac poze. Rămăsei ca tuta cu gura căscată. Și îmi adusei aminte de sentimentul pe care îl aveam dimineața la Odăi, cu munții, Mircea și Murgu. De prea plin, prea bine, prea echilibru. Repede, pozează că îți fug actorii principali! Încet, încet, ceața se ridică. Dispare în ceruri. Valea în care e așezat Cloașterful se inundă. De soare. Clădirile capătă o lumină caldă. Biserica se vede cu totul, nu doar cu turnul ca acum fix trei minute. Se trezește și satul. Începe o nouă zi.

Ajungem la pensiune. Când să scot bocancii, se revarsă Dunărea. Eee, lasă! A meritat! Urmează, de fapt, să vedem acum dacă a meritat. Va avea loc un concurs. După ce învățăm puțin care e treaba cu editarea foto. Mai întâi de toate, însă, doamna Aurelia are grijă să nu slăbim vreun gram. Avem iarăși un mic dejun extrem de bogat, cu bunătăți făcute în casă de domnia sa. Vlad bietul tot trăgea de noi să ne ridicăm de la micul dejun tăinuit și să ne apucăm de treabă. Nu prea i-a ieșit. Mânați în luptă de dorința de a lăsa gazdelor noastre ceva la schimb pentru zilele de vis oferite, alegem câteva fotografii care vor fi printate și păstrate în albumul Casei Cloașterf. Ne aruncăm și în concurs. Cea mai grea parte: alege doar 2 fotografii din cele 200 trase. Asta e o altă lecție învățată: nu mai face milioane de poze că nu o să ai răbdare sau timp să le vezi! După desemnarea câștigătoarei, vedem și noi pozele colegilor. S-a tras bine. Mai toate fotografiile au suflet. Si transmit. Păi asta contează dincolo de tehnică. Nu?! A fost un Workshop reușit într-o super locație cu gazde de vis!

Pornim spre Sighișoara. Vrem să profităm din plin de încă o zi de plimbare. Avem cazare destul de aproape de cetate. Pornim la picior. Cu bocancii îmbrățișați de noroi. Nu e vreo tragedie. Cine naiba să fie azi pe străzi, în Sighișoara? Nimeni, că doar sunt zilele Sighișoarei. Ajungem totuși în cetate într-un moment de respiro al mulțimii. Reușim să vedem în tihnă Turnul cu ceas și Turnul Fierarilor. Ne dăm timp să ne pierdem pe străzi mustind de istorie și să ne regăsim la un pahar de limonadă într-o tavernă dichisită, așezată în Piața Cetății, între mii de mușcate. Deja încep să se audă probele pe care le fac cei ce vor cânta pe seară. Coborâm să mâncăm cu restul turiștilor amestecați cu localnici acolo, pe băncile din fața scenei. Tot timpul mâncarea făcută în cantități mari e mai gustoasă. Ne potolim setea cu o halbă de bere și o luăm agale spre comercianții de diverse. Îmi cumpăr o cămașă cusută cu motive tradiționale. Nu înainte să îi cunosc povestea. Și a cămășii și a croitoresei. Seara ne prinde în cetate, ascultând-o pe Adda care cheamă ciobanul să își apere oile.

A fost un weekend de suflet. Dincolo de toate locurile faine pe care le-am văzut și pe care le mai am de văzut anul ăsta, sunt părți din România care sunt ca un medicament. Un medicament naturist. Ca un unguent care curăță, calmează, vindecă. Și mai sunt și vreo câțiva românași numai buni de ascultat. Oameni care lasă în viața mea o urmă. Nu ca aia de melc. Că aia se usucă și dispare. Pică în sufletu-mi de gheață picături de soare în dimineți războinde pe dealurile din Cloașterf. Și mă ajută să nu mă mai uit urât la țara asta a mea. Sau măcar să încerc să nu o mai judec prin prisma balamucului din București. Mulțumesc, Vlad Dumitrescu, you rock!