Azi voi tine un monolog despre parinti. Nu neaparat despre ai mei sau, mai bine zis, nu numai despre ai mei. Sunt suparata pe mine si pe noi toti pentru ca uitam sa ii pretuim si ca ii facem sa sufere. Meseria asta de parinte e destul de grea. Nu exista traininguri, nu exista loz mereu castigator.
Parintii sunt oamenii aia pe care ii sunam noi din an in pasti si ii mai intrebam de sanatate. Sunt cei care ne sunt alaturi mereu, sunt cei care ne suna cand ne e lumea mai draga sa ne intrebe verzi si uscate, sa ne povesteasca despre toate si despre nimic, despre chestii vitale pentru ei si egale cu zero pentru noi. Sunt cei care fac credite ca sa ne luam noi case, isi sacrifica tineretea si propria persoana si fericire pentru a ne fi noua bine. Parintii pleaca la munca in strainatate, isi rup radacinile, lasa in urma lor prieteni, parinti, invata o alta limba, se angajeaza pe posturi sub calificarea lor pentru a putea asigura odraslelor un viitor.
Parintii plang cu noi atunci cand nu ne iese nimic, plang cu noi si atunci cand ne iese. Parintii se urca in masina cu noi pentru a ne invata care e acceleratia si care e frana (si isi cam pun viata in pericol). Parintii ne fac curat in dulapuri mereu, chiar si cand ne asezam pe la casele noastre. Ei ne trimit manacare in cutii de smantana. Ei ne fac pachetelu' pentru la gradi, scoala, serviciu (bunica-miu si acum isi face probleme pentru tata la capitolul manacare). Ei ne imping mereu de la spate, se asteapta mereu sa ii depasim in performante profesionale. Parintii ne scot la masa duminica, ei fac rezervari la restaurante, ei ne dau bobarnace cand o luam pe aratura.
Pentru unii, parintii sunt de fapt parintele. In cazurile acestea e si mai si. Un singur om face treaba a doua persoane. Se incarca si se consuma de doua ori. Se lupta de doua ori mai mult. Se sacrifica pe ei insisi si devin si mama si tata. Si investesc fara a sta pe ganduri totul in copiii lor. Se lupta pentru a putea oferi si timp si nervi si rabdare si comfort material celor pe care i-au adus pe lume. Devin putin posesivi, tin cu tot dinadinsul sa cunoasca fiecare misare facuta de urmasii lor. Stiu, cam enervant.
Rasplata noastra catre ei depinde de la caz la caz: unii dintre noi au rabdarea sa alerge cu ei prin magazine si sa numere boabele de orez, altii invata totul despre electrocasnice si televizoare in cautarea produsului perfect, care sa aduca bucurie viitorului proprietar. Stiu ca nu mai avem rabdare, stiu ca alergam mereu contra cronometru. Stiu ca viata e afurisita, stiu ca nu mai avem voie sa lasam garda jos si sa fim sentimentali. Dar, parca totusi cu ai nostri, este permis. In fond, va spun din proprie experienta, tot ceea ce vor parintii nostri e atentie (putina, nu multa), un zambet cald, o strangere in brate cand si cand, un multumesc aruncat pe usa in drum spre job, un telefon scurt in care sa ii intrebi de sanatate, un rol (secundar, nu pincipal) in viata pe care, de fapt, ei ne-au daruit-o. E normala curiozitatea lor, care pe noi ne omoara, referitoare la ce se intampla cu noi. Si e normal sa mai clacheze si ei si sa se poata sprijini atunci pe noi. Si mai e ceva. Vom fi si noi candva parinti. Si vom trece si noi prin aceleasi stari, si vom fi si noi dezamagiti si ne vom simti si noi singuri. Asa ca...ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.
Hai sa-i apreciem atata timp cat ii avem, hai sa ii intelegem fara a-i judeca, hai sa-i iubim asa cum sunt si sa le aratam ce simtim. Hai sa nu le inchidem chiar toate usile catre viata noastra! By the way, de cand nu ati mai vorbit cu ai vostri?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu