Plecand de la alte doua postari de saptamana asta, m-am hotarat astazi sa va povestesc despre o alta nebunie a atat de lungii mele vieti: dansul. Eeeee, dansul este ceva asa, de vis. Dansul e chestia aia de te umple cu energie pozitiva.
Stiti voi oare cum e sa dansezi cu omul iubit un vals vienez sau un tango pasional? Se topeste totul in jur, mai esti tu cu el pe un ring invizibil, muzica pe care o auzi undeva departe si bineinteles pasii. Ca in toata atmosfera asta de basm, tu, spre deosebire de cei pe care ii vezi la televizor dansand fara probleme, ei bine, tu numeri pasii. Un doi trei, un doi trei. Si bineinteles ca el nu este Mihai Petre, asa ca te va calca de mii de ori, o sa iti simti picioarele facute praf, da' ce mai conteaza? Si normal ca o sa iti ia o vesnicie pana vei invata coregrafia si bineinteles ca va lipsi atitudinea in dans, dar ce importanta are? Important e ca dupa cateva luni bune, incepeti parca sa dansati impreuna, in acelasi sens, nu mai plecati amandoi in dreapta.
Pentru o buna perioada de timp, am mers la dansuri. Visam si la asta de cand eram inca micuta. Nu am facut dansuri pentru ca ar fi urmat vreo nunta si am fi vrut sa fim noi cei mai cei, nici nu ne pregateam noi pentru marele pas. Am facut-o din curiozitate la inceput si din pasiune mai apoi. Acolo ne descarcam toate energiile negative, acolo ne patrundea muzica in oase. Acolo m-am distrat cum nu cred ca ma voi mai distra vreodata. Imi rasuna si acum in minte vocea instructorului: "hai copii, mai cu atitudine; si un doi trei, un doi trei". Eram varza si nu constientizam chestia asta decat in momentul in care vedeam instructorii dansand. Noi aveam impresia ca suntem buni, imi amintesc chiar ca ne laudam mereu "azi chiar nu ne-am mai calcat asa nasol". Si in fiecare seara ne incurajam "hai, ca e din ce in ce mai bine; tu stii ce frumos dansam? nu, nu stii, ca tu esti cu spatele la oglinda. da', crede-ma, chiar ne iese".
Dincolo de muzica, de felul in care se misca anumite persoane, dansul reprezinta cea mai buna metoda de a verifica, in cel mai bun mod cu putinta, cat de bine comunici cu omul tau. Abia pe ring se vad lacunele din comunicare, abia pe ring se vede caracterul fiecaruia. Si nu e musai sa vorbim de vreo complicatura de dans. Se vede din modul in care perechea se uneste, se asculta, se asteapta, se conduce si se lasa condusa. Si cel mai important, cum uita de numaratoarea pasilor, si se bucura de muzica si de partenerul mai mult sau mai putin stangaci.
Voi incheia in acelasi mod in care am mai incheiat o postare: abia astept sa ma intorc la dans, abia astept sa se invarta din nou sala in ritmuri strauusiene, sa urle instructorul "sold, copii, sa vad miscarea din sold".
Stiti voi oare cum e sa dansezi cu omul iubit un vals vienez sau un tango pasional? Se topeste totul in jur, mai esti tu cu el pe un ring invizibil, muzica pe care o auzi undeva departe si bineinteles pasii. Ca in toata atmosfera asta de basm, tu, spre deosebire de cei pe care ii vezi la televizor dansand fara probleme, ei bine, tu numeri pasii. Un doi trei, un doi trei. Si bineinteles ca el nu este Mihai Petre, asa ca te va calca de mii de ori, o sa iti simti picioarele facute praf, da' ce mai conteaza? Si normal ca o sa iti ia o vesnicie pana vei invata coregrafia si bineinteles ca va lipsi atitudinea in dans, dar ce importanta are? Important e ca dupa cateva luni bune, incepeti parca sa dansati impreuna, in acelasi sens, nu mai plecati amandoi in dreapta.
Pentru o buna perioada de timp, am mers la dansuri. Visam si la asta de cand eram inca micuta. Nu am facut dansuri pentru ca ar fi urmat vreo nunta si am fi vrut sa fim noi cei mai cei, nici nu ne pregateam noi pentru marele pas. Am facut-o din curiozitate la inceput si din pasiune mai apoi. Acolo ne descarcam toate energiile negative, acolo ne patrundea muzica in oase. Acolo m-am distrat cum nu cred ca ma voi mai distra vreodata. Imi rasuna si acum in minte vocea instructorului: "hai copii, mai cu atitudine; si un doi trei, un doi trei". Eram varza si nu constientizam chestia asta decat in momentul in care vedeam instructorii dansand. Noi aveam impresia ca suntem buni, imi amintesc chiar ca ne laudam mereu "azi chiar nu ne-am mai calcat asa nasol". Si in fiecare seara ne incurajam "hai, ca e din ce in ce mai bine; tu stii ce frumos dansam? nu, nu stii, ca tu esti cu spatele la oglinda. da', crede-ma, chiar ne iese".
Dincolo de muzica, de felul in care se misca anumite persoane, dansul reprezinta cea mai buna metoda de a verifica, in cel mai bun mod cu putinta, cat de bine comunici cu omul tau. Abia pe ring se vad lacunele din comunicare, abia pe ring se vede caracterul fiecaruia. Si nu e musai sa vorbim de vreo complicatura de dans. Se vede din modul in care perechea se uneste, se asculta, se asteapta, se conduce si se lasa condusa. Si cel mai important, cum uita de numaratoarea pasilor, si se bucura de muzica si de partenerul mai mult sau mai putin stangaci.
Voi incheia in acelasi mod in care am mai incheiat o postare: abia astept sa ma intorc la dans, abia astept sa se invarta din nou sala in ritmuri strauusiene, sa urle instructorul "sold, copii, sa vad miscarea din sold".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu