En los ultimos dias

Duminica. Ce ne ziseram noi? Hai sa o luam azi spre parcul de distractii. Ieeei, ce bine, zise sora-mea dornica sa isi scuipe matele prin cine stie ce masinarie ciudata, care te arunca de trei ori si te prinde o data. Hai din nou cu metroul, ca deja ne obisnuisem si devenise chiar interesant si practic.

Inarmate cu harti mii si mii, desi nu ne deranja daca ne rataceam ca nu aveam ora fixa de venire si de plecare, ajunseram la poalele lui Tibidabo. De aici pana in varf, se putea ajunge fie per pedes (exclus deja, pentru ca mai mult mergeam in membrele superioare), cu autobuzul (unde nu mai trebuia sa platim ca deja taxasem la metrou) sau cu minunatul Tramvia Blu. Acu', daca tot ajunseram pana aci, hai sa ne dam cu toate chestiile astea specifice lor. Ok, hai la coada la Tramvia asta. In fata noastra chinezi si japonezi. Multi si mici sau invers, ca tot aia e. Sa luam bilete. Vreo 5 euro de caciula. Eeee, da ma, da' cine stie ce frumusete o fi. Imhm, siguur ca da. Vine minunatia. Sa va descriu: asa cum ii zice si numele, un tramvai albastru. Urat cu spume. Un fel de 34 din ala nemtesc, numa' ca asta mergea incet si era ceva mai curat. Pai, oameni buni, queridos espanoles, stiti voi ce e aia o mocanita? Nu, nu stiti, dar voi stiti sa scoateti bani si dintr-un amarat de tramvai. Lor li se pare ceva sublim. Logic, ei nu au tramvaie ca noi. Acu' ne pacaliram, ne pacaliram. Sa ne bucuram de peisaj. Corect, peisajul face toti banii. Dupa trei minute, ajunseram. Nici n-a durut.

De unde ne lasa minunatia, trebuie sa mai luam si un teleferic. Sa va descriu telefericul: un fel de vagon de tren colorat (ca au si ei talentatii lor), cu doua banci puse paralel, pe care incapeau cam 10 oameni mai slabuti asa. Am mai dat si aci vreo 8 euro dus-intors. Da' asta chiar a meritat. Asta chiar a fost un fel de mocanita, ce ne-a dus prin niste locuri superb de salbatice, pe niste poduri sub care fundul rapei nu se vedea. Hai, ca ajunseram la Tibidabo cu bine. Puseram piciorul pe pamant in siguranta. Haai spre parc, canta sora-mea. Bine, da' hai mai intai la catedrala sa facem o rugaciune, macar sa murim cu sufletul curat. In Catedrala, pentru alti 4 euro, ne duse liftul pana in varf. Fruuumos, se vedea Barcelona toata, toata. Parca nici nu-i asa mare. Da' se vedea si de aici ca e curata. Hai mai sus. Maaaaai suuus? Bine, sa imi depasesc limitele si fricile. Pe niste scarite inguste si suuubrede. In varful varfului, frig. Frumos, cred. Si inalt, foarte inalt, prea inalt. Asa cum zisei, cred ca era frumos. Ca eu am tinut ochii inchisi tot timpul. Si m-am tinut de pereti, ca aveam impresia ca se misca toate. Si nu, nu era cutremur. Desi ma luase cu calduri, gandindu-ma ce as face daca ar veni catastrofa peste noi. Nu am putut sa fac poze. Am insa o poza facuta de sora-mea, care era pe jos (nu-i frumos, dragi cititori, sa razi de raul altuia). Vorba vine, pentru ca nu avea loc sa fie pe jos. Ca turnu avea o latime de juma' de metru. Ok, dupa 10 minute, considerai ca fu suficient, declarai teama invinsa, ii facui bezele sora-mii si ii spusei ca eu o astept jos.

Jos, incepu negocierea. "Hai, ma sisut, sa ne dam si noi in parc". "Sisut, eu intru cu tine si te astept jos". "Nuuu, ca n-are niciun farmec sa ma dau singura". "Sora-meo, e adevarat ca nu e o perioada prea fericita a vietii mele, da' totusi, as vrea sa mai traiesc un pic". "Hai, ma sisut, ca nu e naspa, uite, nici nu sunt inalte". "Nuuu, decat de 500 de metri" (cred ca exagerez, dar pe bune ca asa mi se pareau). Intr-un final, mustrata de remuscari, ii zic: "bai, daca vrei, eu ma dau cu tine, desi stiu ca o sa mor, dar uite, pentru tine imi dau si viata". Nu, nu vorbeam serios si am mizat pe faptul ca o cunosc pe sora-mea, care incepu sa bombane: "jur ca nu mai plec niciodata cu babaciuni dupa mine, mi-ai mancat sufletu', habar n-ai sa traiesti". Vroiam sa ii zic "eu asa mor, nu traiesc", dar am zis sa n-o contrazic. Asa ca am lasat capul in pamant, mi-am asumat criticile si i-am promis ca data viitoare. Aici ar mai trebui mentionate si injuraturile pe care si le-a luat si Ana, prietena sora-mii care ne-a dat plasa si nu s-a mai prezentat la apel (ohoooo, ce-o sa ne-o mai platesti; vii tu inapoi de la Paris, vezi tu!!).

Odata terminata teoria, ne indreptaram spre magazinul de jupuit turisti. Achizitionaram magneti ca intotdeauna si de peste tot si canute... cu taurasi (ca de, unii duce lipsa). Fruuumos, shopping. Terminaram cu Tibidabo. Bifaram. Scaparam fara roata mortii si alte ciudatenii. Totusi, stres exista. Asa ca, hai spre Parc Guell. Hai. Sa intrebam cum ajungem. Deja spaniola noastra e brici. Asa ca inteleseram perfect cand ni se explica despre cele doua modalitati de a ajunge. Pe prima o inabusiram din fasa. Presupunea per pedes, asa ca pas. Cu metroul ca-i mai sfant. Iesiram de la metrou, hai sa intrebam incotro s-o luam. O doamna se abate din drumul ei ca sa ne duca pe noi in statie. Hmmmm, verificaram buzunarele cand ajunseram, ca la noi, daca e cineva atat de amabil, sigur te fura sau te baga in vreun tufis sa te fericeasca cu forta. N-a fost cazul. Inca un soc: doamna chiar avea o impresie buna despre romani. Are o prietena din Romania cu care se intelege excelent. Hmmm, ciudat.

Parc Guell. Un parc. Un pic ciudatel. Ca Gaudi asta era framantat de talente. Ca in toate celelalte parti, aveam si aici un obiectiv: broasca. Sa cautam broasca sa facem poze cu ea. O gasiram, in mijlocul a unui milion de persoane, care, ghiciti ce, vroiau poze cu broasca. Broasca asta, o kitschosenie. Sau asa a fost vazuta prin ochii unei inculte ca mine. In fine, intrat in magazin, cumparat magneti, of course, alte mici amintiri si gata. Hai acasa sa ne odihnim nitel ca sa mai mergem diseara iar la fantani. Nu mai vorbesc de cat am cautat un Mc.

Seara. Hai, bai frate, sa cautam un Kentucky, ca murim de foame. Am cautat un KFC doua ore. Ba in sus, ba in jos, ba la stanga, ba la dreapta. Gasiram. Mai bine nu gaseam. Am dat 25 de euro pe niste aripi imbibate in ulei si pe niste crispy care aveau fata de snitele nereusite. Cred ca e clar ca le-am aruncat si am mancat salam cu paine. Concluzie: nu mancati de la KFC-urile din Barcelona!!!! Mai bine Mc. Din doua rele, asta e cea mai buna.

Penultima seara in Barce se incheie la fantani. Iaaar. De data asta imbracate, ca sa induram frigul (credeam noi, inainte de a ne intoarce acasa). Minunat spectacol. Recomand din tot sufletelu'.

Mai am inca o zi....