Eheeei, a venit momentul sa ne minunam din nou de Romania. Tara noastra. "Acolo unde-s 'nalti stejari si ca stejarii 'nalti imi cresc, flacai cu piepturile tari, ce moartea-n faţă o privesc. Acolo este tara mea, si neamul meu cel romanesc! Acolo eu sa mor as vrea, acolo vreau eu sa traiesc!" Dupa acest moment poetic deosebit (prin care am incercat sa demonstrez ca, desi am pretentia de a sti cat de cat unde sa pun virgula, am participat si la momente poetice si ca nu se exclud una pe cealalata), sa trecem la nemultumirea mea propriu zisa.
Romania asta, de care vorbim azi, incearca timid, cu ochii in pamant, sa intre si ea in randul domnisoarelor tari elevate, bune cunoscatoare a tot ceea ce inseamna incurajarea si sprijinirea tinerilor. Dupa ce a scapat in '89 de sub tutela unui tatane destul de diabolic, Romania s-a hotarat sa deschida poarta casei sale diversilor musafiri si a decis, in acelasi timp, sa ii lase pe cei ai ei sa testeze si alte case. Normal ca primii care au parasit-o, sub o forma sau alta, au fost studentii. Sau, mai bine zis, tinerii in general. Asa a aparut programul "Work and travel". Asa a aparut "Erasmus".
La "Work and travel" implicatiile sunt pozitive. In majoritatea cazurilor. Pleci de langa mami si tati, lasi banii de buzunar pe care ti-i strecura tata in fiecare dimineata, lasi vacanta de vara cu burta la soare, lasi indiferenta referitoare la "plateste mama intretinerea" sau la goliciunea frigiderului, lasi copilaria si imaturitatea. Si pleci spre taramuri mai promitatoare. Inveti sa te descurci. Sa supravietuiesti. Sa castigi banuti. Sa te gospodaresti. E un fel de armata. Din care te eliberezi si cu ceva economii, si cu ceva cunostinte de engleza, si cu ceva pareri referitoare la alta lume, alte obiceiuri, alte mentalitati, alte valori.
La "Erasmus" ai tinde sa crezi ca e la fel. Ca poti si ai doar de invatat. Incorect. Raspuns gresit. Erasmus te costa. In functie de burse, statul acopera un procent din cheltuieli. Restul il pun ai tai. Cu sacrificii. Ca vorbim de oaresce sume. Dar cum sa nu se sacrifice cand in joc e binele copilului? Care se duce sa studieze in strainatate. Ok, te duci 6 luni, 1 an in afara. Vezi cat e de ok. Cum viata e viata. Si cea personala si cea profesionala. Vezi tehnici si aparate moderne. Te simti cum s-au simtit ai tai cand au venit din fundul satului studenti la Bucuresti.
Te adaptezi, incet incet. Treci peste asta cu "nenorocitii de romani, tigani imputiti", care, da, desi pare greu de crezut, se aude si prin salile de curs ale inaltelor scoli din lume. Te pui pe invatat. Ca sa valorifici cumva investitia alor tai. Te dai cu capul de toti peretii. Te straduiesti sa te adaptezi intr-un timp record modului de studiu si de examinare de acolo. Treci peste sarbatorile fara familie si prieteni. Iti faci prieteni noi, care fiecare vorbeste limba lui. Desi toti vorbesc engleza. Engleza personalizata.
Dupa toate acestea, dupa anul in care te-au dus altii in carca sau te-ai dus tu in carca, luandu-ti si un job pe langa scoala, vine momentul sa te intorci acasa. Sa iti sustii disertatia. Sa finalizezi scoala. Ca ti s-a cam luat. Si vrei sa pui in practica toate cunostintele acumulate. Si aici si in afara. Sa pui umarul la relansarea economiei tarii. Nu ai vrut sa ramai in tara care te-a adoptat pentru un an. Nuuu. Ca tu ai vrut sa fii patriot. Si sa nu dai bir cu fugitii, tocmai acum cand tara are nevoie de ostasi.
Te duci la facultate. Sa te inscrii. Unde anume? La decan? La prodecan? Ai vrea tu. Nu, te duci la omul cel mai puternic dintr-o facultate. Si nu numai. La secretara. Doamna secretara. Te duci cu saru' mana. Desi de cele mai multe ori, cunostintele tale te situeaza peste dumneaei ca si nivel intelectual. Incepi si ii expui problema. Si ii spui ca vrei sa te inscrii. Dupa ce iti dai sufletul explicandu-i, raspunzandu-i la toate aberatiile de intrebari, vine raspunsul. Nu se poate. Ca "de ce ati plecat cu Erasmus? Vreti si cu Erasmus si vreti si disertatia la noi. Eee, domnisoara, cine fuge dupa doi iepuri, nu prinde nici unul". Tragi aer in piept, ii mai explici. Nimic. Ajungi sa o rogi. Nimic. O rogi sa te lase sa iti expui cunostintele acumulate pentru un peticel de hartie. Care nu iti va folosi niciodata. Insa tu ai invatat in strainezia ca nu e bine sa lasi lucruri nefinalizate.
Dupa doua ore, esti exact in acelasi stadiu. Desi intervin profesori, colegi, parinti, doamna secretara este de neclintit. Daca nu vrea ea, nu se poate. Inventeaza scuze. Aduce argumente de tot rasul. Numai sa iti puna piedica. Nu ai ce sa faci. Renunti. Asta e mentalitatea. Astia sunt oamenii. Asta e facultatea. Asta e Romania. Daca la studenti punem bete in roate, ce pretentii sa mai avem pentru celelalte categorii sociale? Daca nu invatam sa facem mult prea trambitata reforma de jos, de la ultimul om, daca nu incercam sa nu mai dam atata putere unor oamenii care sunt simple rotite intr-un sistem, daca nu suntem maleabili cu cei care reprezinta viitorul, o sa ne-o luam in continuare peste bot. Dam in oameni si suntem zmei cu cei care au dreptul sa ridice capul. Dar nu avem curaj sa facem observatie unui nenorocit care pipaie o tanara in autobuz. Oare in autobuz nu este nicio doamna secretara? Cu gurita ei mare? Cu tupeul ei fantastic? De ii face pe profesori sa se teama?
Lasa, Ana, du-te inapoi in Franta. Lasa-i naiba pe astia de la ASE, care se vor in elita universitatilor. Mergi in Franta si adapteaza-te stilului lor. Nu mai sta in Romania ca sa te chinui sa trasezi un stil. Doamnei secretare de la ASE, doamnei decan de la ASE le transmit toate cele bune si le spun doar atat: traiti in tara pe care o meritati, doamnelor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu