Odaia imbujorata

Bujorul de munte. Ce stiam eu despre el inainte de weekendul trecut? Ca e asa, un ceva, care creste pe munte. Imi imaginam ca e un bujor ca toti bujorii din gradina bunica-mii sau, mai de actualitate, a muma-mii. Da, da, unii dintre noi au facut si botanica tot cu proful de sport. Asa ca am primit invitatia de a ma alatura veselului grup cu iubirea de Murgu si de galopul lui intins mai degraba decat manata in lupta de vreun simtamant al omului de munte care simte sincer si se bucura curat de minunatiile Carpatilor.

 

Cumva intelesesem ca este un moment important din faptul ca perioada a fost aleasa in functie de experiente din anii anteriori si luandu-se in calcul directia vantului, pozitia norilor, alinierea planetelor, intr-un cuvant partea de management al riscurilor a fost cu brio investita cu timp si resurse. Din atatea pregatiri si acatiste din categoria “dau viata mea pentru o zi de bujor inflorit” reiesea clar ca aveam sa traim ceva diferit.

 

Se facu sambata. Nu atat de usor si repede pe cat si-ar fi dorit unii dintre noi, insa se facu. Ca in orice plecare pe munte si nu numai, are loc deja vestita sortare a bagajului. Aaaa, pai nu-mi fac griji ca am mai trecut prin asta si mi-am invatat lectia. Aha, vrabia malai viseaza. Pai acusi dadui peste un sortator mult mai hain decat primul: Cate tricouri ai? Paaaatru? Iti ajung doua: unul pentru somn si celalalt pentru zi. Daca transpiri le speli si le usuci noaptea sub izopren (sper sa imi aduc aminte bine si sa nu fi fost de fapt cort). Ca tot adusei vorba: cort. Pentru ce iti trebuie cort? Cum pentru ce? Sa imi odihnesc oasele batrane deja si ochii-mi frumosi de caprui. Se taie cortul. Putem dormi sub prelata. Sub prelata? Pai ce sunt eu? Rosie? Suntem in solar? Sau vrei sa fiu vreo vanata? De la atata racorica? Auzi, ai zis ca vrei sa inveti si sa experimentezi chestii noi. Deci? Biiine, fara cort. Sacul de dormit. Vaaai, ce e foita asta de ceapa? Cu asta te poti inveli cant te duci la sauna, in niciun caz pe munte la putine gradulete peste zero. Sosete? Doar patru perechi pentru doua zile? O sa iti mai dau eu ca asa imi trebuie daca plec cu incepatori dupa mine. Unde iti sunt furculita, cutitul, lingura si cana? Acasa, in dulap? Aha, o sa faci supa in palma si o sa mananci fasolea din conserva cu betele, cum mananca asiaticii orezul. Bete din ace de brad. Unde punem bagajul de care chiar ai nevoie? In ghiozdanul asta de scolarel?

 

Dupa aceasta negociere care poate fi vazut cu ochiul liber ca a fost clar castigata de cel mai destept care a si cedat in fata atator reprosuri nemeritate, cu o incredere in mine mai ceva ca osteanul cazut prizonier in timpul razboaielor, cu spatele drept in fata intemperiilor umane fix ca un ghiocel turtit de atata zapada, tusti ca o veritabila caprioara in saua Murgului. Ma rog, vorba vine. O caprioara careia ii placuse cu o seara inainte sa se adape din izvorul Ciucas-ului. Si nu ala din munte. Ci ala din doza. Si mai daduse iama si in lanurile de fripturi apetisante, numa bune de atarnat in bocanci la momentul desprinderii de sol. Mai taras, mai grapis, iacata-ma in spinarea regelui, pornita pe carari de munte.

 

Acusi ca trage altul la deal cele jde kile de Andreea, ma pot concentra sa devin Ferdinand. Cu o privire tampa trec peste tablourile pictate magistral de natura: vad flori, muuulte flori. Nu le stiu numele (nenorocitu ala de prof de sport...). Imi amintesc ceva de “lumanarica, margareta, gentiana”. Aaaa, si de “trei frati patati”. Asta am retinut-o ca stiu ca ma uitam dupa aia trei frati cand am auzit in zbor numele. Nici nu mai conta ca erau patati! Miroase a verde. Si a soare. Trei, patru fluturi sunt la cursa de obstacole. Sau poate la campionatul muntenesc de aripibal. Se aud bataile aripilor de pasari in linistea zgomotos de prezenta. Cineva canta. Frumos. Deci, nu sunt eu. E o minunatie cat pumnul din ale carei culori s-au inspirat astia cu excelul cand au facut paleta pentru meniul lor de fill color.

 

Ma trezeste din minunare o crenguta. Ma trezeste delicat. Fix ca o palma peste ochi. Pai de, Andreea, pe cal mai suntem atente si pe unde inaintam. Ca Murgu nu poate sa iti duca tie grija la nesfarsit. Mai fii si tu o femeie independenta din cand in cand. In fata cailor, un om face carare ajutandu-se de un ceva ascutit. Ne deschide drumuri si perspective. C-asa e el, omul asta. Deschizator. Inclusiv de minti. Il analizez putin. Cum sa urci asa repede? Si sa faci efort sustinut de parca ai sterge praful de pe televizor? Cand eu gafai doar urcand pantuta aia dintre Unirea si Universitate. De unde si-o lua puterea? Si pasiunea? Oare din mustati?

 

Ajungem la primul popas. Ciorovaieli. De pasari. De ape. De pasari cu ape. Discutii. Intre oameni. Intre cai. Intre oameni si cai. Suntem in padure. Pielea ne e mangaiata obsesiv de raze de soare care se lupta cu frunzele copacilor intru cucerirea de noi teritorii. Ne zboara gandul la cei de acasa. Si dam glas fericirii ca am scapat de caldurile de infern care castiga detasat in fata unui inamic transformat in doi timpi si trei miscari in aliat: asfaltul. Betoanele astea ar trebui sa fie pregatite de padure in ceea ce priveste stategia de lupta cu soarele. Ar avea ce sa invete.  

 

 

Terminam de urcat pieptis. Incep drumurile forestiere. Incepe galopul. Cai si calareti in acelasi ritm. Libertate. Haiducie. Viata. Intrecere intre cai. Intrecere intre calareti. Intrecere intre zambete. Si fericiri. Caii se opresc fix pret de 10 secunde. Cat sa-si traga sufletul si sa stranute. Isi dau seama ca pierd timp pretios. Si o pornesc din nou. Tavalug de trairi. Alergam pe munte. Alergam pe cai de rutina spre fericire cu nebunie. Nu pot sa ne vad din afara grupului, insa simt ca suntem frumosi. Asa, in formula asta, in momentele astea, noi suntem lumina, liniste, echilibru.

 

 Surpriza. Viram spre dreapta. O luam spre Murgasu. Stana unde anul trecut am cunoscut cel mai doinitor cioban, cea mai puternica lumina de lumanare palpainda, cea mai aducatoare de amintiri mamaliga prajita. Nu creeeeed. Vad zambetul satisfacut al omului care ne duce spre inca o seara de vis. Si-a dorit surpriza asta pentru noi. I-a iesit in ultima clipa. Se pare ca exista Cineva care ne face cu ochiul mai mereu. Fluturi. Din nou. De data asta in stomac. Uau, ce experienta ne asteapta! Ajungem. Ne regasim. Turisti si gazda. Segarceanco, de cand te astept! Dna doctor, ati jucat la loto dupa cazaturile din balegar de anul trecut? Fetele tatii, va astept cu fecioru-miu...poate ne inrudim.

 

Facem un tur rapid ca sa vedem ce s-a schimbat in vremea in care nu ne-am vazut. Paturile sunt mai comode, branza mai putina, sufletul la fel de mare. Ne asezam la depanat. Amintiri. Si la construit. Tot amintiri. Vorbim. Mult si repede. Timpul ne e arbitru si nu e deloc generos. Mancam. Asa cum numai la stana poti manca. Branza facuta din lapte, lapte din galeata, mamaliga fiarta incet, fara graba, in vatra ce troneaza in mijlocul stanii. Si urda. Si cas. Si bulz. Un pic altfel decat il stim noi. Nu ni se dezvaluie secretul. Doar daca vrem sa ramanem bacite. Altfel... Ne prinde seara. La lumina focului, baciul ne doineste. Mai bine ca nu e prea multa lumina. Sa nu se vada emotiile. Nici ale doinitorului, nici ale doinitilor.

 

 

Ne indreptam spre tabara unde ne-am asezat corturile. Si prelata mai sus amintita. Ne asteapta o splendoare. Scantei, jocuri de lumini, limbi de foc pe pamant. Scantei, jocuri de lumini, limbi de foc si pe cer. Dumnezeu ne face fotografii. Cu blitz. Si se pare ca muta si mobila in seara asta. Ca prea e harmalaie mare acolo la El acasa. Ma uit spre sortatorul de mai sus. Il intreb asa cum am curaj, din priviri adica: Pe bune? Sub prelata pe vremea asta? Imi raspunde trufas, tot din priviri: Gusta, domne! Ok, hai sa vedem!

 

 

Urmeaza o noapte care schimba iar perceptii, ganduri, reaseaza valori si prioritati. Si totul datorita unei prelate care iti permite sa simti ca esti in siguranta sub un acoperis insa nu iti blocheaza privelistea, te provoaca sa ramai cu simturile deschise si sa admiri spectacolul. Din loja. E aproape la fel de intens ca galopul. Ploaia alearga cu fulgerele-i in vant, scaparandu-i tunetele de curaj. Ciudat. Nu mi-e teama. E prea intens ca sa renunti. Trezeste o latura pe care nu mi-o cunosteam. Eu traiesc viata, nu ma traieste viata pe mine.

 

In ciuda acestei naturi nevorbita si galagioasa, dorm. Dimineata ascunde tot ce s-a intamplat in noapte. Soarele a castigat din nou. Norii nu se mai joaca de-a razboiul. Se joaca mai degraba a cine este mai mobil si poate lua forme mai diferite. Miroase a curat. Oile se cearta in tarc. Se pregatesc de startul la maratonul zilei de azi. Caii ne cearta: “hai ca mai avem drum lung!” Corect. Sa nu uitam care este telul nostru. Nu prea ne atrage micul dejun. Si nici ideea de a pleca asa repede. Insa suntem toti constienti ca trebuie sa lasam locul unei noi experiente. Care cu siguranta ne va incarca. Cu bine.

Pornim in cautarea bujorului. De munte. Nu avem rabdare. Il alergam. In galopul cailor. Ajungem intr-un tablou al lui Luchian. Pete de roz printre pete de verde. Piticut, cu flori firave, ni se prezinta in toata splendoarea. Normal ca nu e bujorul bunica-mii. Nici mamuca-mii. Este bujorul muntelui. Il privim, admiram, fotografiem. Este spre finalul infloririi. Din nou Cineva ne face cu ochiul. Si ne lasa sa cunoastem minuni si minunatii. Printre bujori, pe langa ei, de jur imprejurul lor sunt brazii. Infloriti. Cu mii si mii de conuri. In rosu si alb.

 

Mancam la marginea padurii care aseara ne-a fost acasa in dormitor. Ne dam seama ca e bine sa nu ne fortam norocul si sa nu provocam natura. S-au anuntat totusi ceva coduri galbene de vreme rea. Ne hotaram sa ne intoarcem la Odai. Acolo ne vom petrece noaptea. Caii ne duc spre casa cu viteza luminii. Aveam sa ne explicam si de ce. Au simtit ca vremea urmeaza sa se joace din nou de-a furtuna. De la masa de sub mar privim strategii de lupta puse in practica de doua armate de nori, conduse magistral de doi capitani de curenti. Muntii pica prizonieri. Lumina este furata cand de unii cand de ceilalti. Soarele nu intervine. Se multumeste sa fie spectator elvetian. Ne dam cu greu dusi la somn, rapusi de atata bine de trairi.

 

Ne petrecem ultima zi din vacanta linistit. Avem nevoie sa ne lasam timp pentru a asimila, a intelege, a arhiva ceea ce ni s-a intamplat. Nu vorbim prea mult. Cred ca ne e teama sa nu lasam sa curga cuvinte care ar putea sterge din taria si savoarea experientei. Ne facem de lucru cu ceva gateala pe focul din curte. Ne privim, ne vorbim din priviri. Abia spre seara ne intoarcem oarecum cu picioarele pe pamant. Ne hotaram sa incheiem trairile liber. Cu un joc de copii nebuni si frumosi. Rasuna curtea de rasete si stropi de apa lovindu-se de trupurile noastre. Clar. Nu vom putea pleca in seara asta, asa cum planificasem.

 

Profitam ca arbitrul timp nu observa off side-ul si marcam un gol de vis: ramanem si noaptea asta. Chiar daca asta inseamna ca maine sa fim in picioare inainte de cantatul cocosului. Ne asumam. In loc sa fim in traficul blocat de pe Valea Oltului, noi suntem pe trepte de piatra ascultand povesti si povete despre viata. Ma uit la noi. Suntem trei copii care asculta doi dascali. Sorbim cuvinte. Care se transforma in puncte pe i-uri. Sorbim experiente de viata. Ma simt certata, mangaiata, alinata. Doar din cuvinte si priviri. Primesc curaj. Si libertate. Si mai multa libertate. Simt aer. Sa fie de la oxigenul de sus, din munti? Sau de la seara asta care face cat o mie?

 

Imi propun ca ultima seara sa reprezinte o alta experienta. Dorm in fanar. Printre greieri. Ma simt in siguranta. Ma intorc in copilarie. Eu, Andreea de azi. Cu tot cu defectele corporatiste. Cu tot cu comportamentul de “mitica”. Cu tot cu unghiile-mi colorate care fac nota discordanta cu locul. Cu tot cu indoieli si neincrederi. Simt caldura. Din mai multe surse. Si de mai multe feluri. Sentimente si trairi care nu se cer a fi gestionate. Doar gustate.

 

Odaia imbujorata nu a fost despre obiectivul principal care, conform criteriilor corporatiste, ar fi trebuit sa fie urmarit no matter what. Nu s-au respectat deadline-uri, nu am facut compromisuri de dragul de a le face. A fost mai mult un pretext al unui om de a ne aduce impreuna. De a imparti cu noi traditii, trairi, de a ne darui momente, de a ne da poate aripile care ne-au fost cumva taiate. Calatoria bujorului de munte a fost o lectie de viata. Pentru care raman datoare.