Încă simțind gustul supei cu tăieței și a legendelor cu Mama Dragon și copiii săi în minte, cât ai zice Asia Airlines aterizăm în satul ce ne va găzdui pentru următoarele câteva zile. În aeroportul mare cât o zi de post, ne așteaptă ghidul. Singurul căruia i-am reținut numele. Nu știu de ce... Halim. Așa îl botezase mama lui. Ne avertizează că drumul până la hotel va dura cam 50-60 de minute. Minute numa' bune să ne povestească un pic despre Malaezia. Și un pic mai mult despre Kuala Lumpur. Satul de care ziceam la început. Începe inevitabil cu turnurile gemene Petronas. Zice-se aproape cele mai înalte turnuri gemene din lume (88 etaje, 452 metri înălțime), turnulețele astea sunt casă pentru birourile mai multor multinaționale. Un fel de Pipera într-un singur loc, într-o singură clădire. Că da, turnurile sunt legate între ele printr-o pasarelă plasată la etajele 41 si 42. Ne mai povestește omul, cu mândrie în glas, că avem de-a face cu un oraș curat, că transporturile sunt fix ca la japonezi. De fapt, au și bătut palma cu Japonia să mai construiască nu știu ce trenuri de mare viteză. Malaezienii sunt foarte de treabă cu străinii. Atât de de treabă încât au un program ca să atragă străinii la ei în țară definitiv.
Tot trăncănind despre una despre alta, ajungem în orașul ăsta plin de girafe urbane. Cristoșelule mare! Niște metrouri suspendate, niște bloculețe de te doare gâtul dacă vrei să te uiți la acoperișul lor, o caldură din aia de te face să transpiri în 3 minute. Repede în hotel. Primesc o cameră la etajul 21. Ooooh! O să fac o veșnicie cu lift sau fără până în dormitor. Urc în lift, apăs butonelul de 21. Nimic. Mai apăs o dată, mă gândesc că din prea mare grijă am fost prea blândă în apăsare. Nimic. Măi să fie! Parcă aș fi în desenele animate cu Tom și Jerry. Cred că mi-am lăsat amprentele în toate felurile pe ăl buton. Până a intrat un nene, a piuit cardul de la cameră de un ceva dispozitiv din lift și a apăsat butonelul. În buna regulă învățată în țara mea de la mai marii conducători, am aplicat un minunat copy paste. A mers! Evriiiika! A mers! Până să zic eu astea două trei exclamații eram în cameră! Măi să fie iar! Ăștia aci nu or avea limită de viteză la lift?! Și cum, așa fără hopuri? Că la noi în mușuroi când pleacă liftul, stomacul îți urcă în gât. Na, mai face și el mișcare! Stomacu', de!
Nu mai știu exact cum am dormit. Că nu știu, ca să fiu sinceră, dacă am dormit. Știu că seara, după treaba cu liftul, m-am jucat ca un copil de câteva ori: sus, jos, piu. Jos, piu, sus. Sus, piu, jos. Și tot așa. Până au venit colegii de călătorie și am purces întru rătăcire spre a căuta ceva specific malaezian para comer. Ghidul nostru, Halim, ne dăduse indicații clare: la mall. "E aci, lângă voi un mall. Un giga mall. Unde puteți voi să mâncați cam tot ce vă poftește inimioara." Măăăh, Halim de treabă... însă nu cred ca a înțeles exact cerințele noastre: nu la mall, la ceva d-al vostru. Mă rog. Pornirăm să căutăm ceva. La un moment dat orbecăiam în neștire în căutarea unui loc unde să ne hrănim. Nu spiritual. Opresc un cuplu de tinerei (oricum, aci toți par tinerei) și întreb pe oltenește: "mă, copii, voi când vreți să mâncați așa ca la bunica voastră acasă, unde mâncați?" "Aaaa, la mall!" WTF? Poate nu vorbesc ei oltenește. Îmi mai încerc norocul o dată, mânată în luptă de strigătele stomacului. "Și, în afară de mall?" "Aaah, you want traditional food!" Îmda, vina mea. Că am presupus că bunica lor e traditional. Ete, în lume, bunica e futuristic. Ascult atentă toate "și peste 35,5 metri faceți dreapta; pe urmă, după fix 3,57 metri, faceți o semi stângă; treceți pe lângă un sky tower și la 105,88 metri e un restaurant. Nu vă opriți acolo, Acolo e mall food. Mergeți pe lângă, pe o potecuță de 60 de cm. Și, fix după 2 minute și 46 de secunde, ajungeți la destinație." Încerc să redau cât mai exact grupului. Care decide: mall food it is! Aici, fix peste drum de hotelul nostru!
A doua zi primul lucru pe care i-l transmit lui Halim când dau cu ochii de el: mai pretenaș (vorba unui concitadin), tu ce înțelegi prin "ca la voi, în Malaezia"? Mcdonald's? Sau Dristor Kebab? Zice: "lasă că uite, la prânz, vă duc eu!" Mna, odată aranjată treaba cu mâncarea, putem să ne concentrăm la vizitat. Și, nu mai bine începem noi cu turnurile ca să ne luăm o grijă? Poate plouă sau vine sfârșitul lumii și nu mai apucăm să le vedem în toată splendoarea! Asta cu poate plouă nu e chiar corect formulată. Corect ar fi fost: înainte să plouă. Că oricum la ei plouă în fiecare zi. De asta nici nu au nevoie de mașini care să le spele asfaltul. Să revenim la turnuri. Cu greu am reușit să le cuprind într-o fotografie. Le-am văzut din toate unghiurile. Și dimineața, pe lumină, și seara, luminate. Semețe, așa. Par ușor cu nasu-n vânt. Au și de ce. La cât de pozate sunt. Nu că nu m-ar impresiona pe mine construcțiile astea gigant, însă în minte aveam numai Turnurile Gemene de la New York... Așa că am fost prima care a plecat de lângă minunația asta de beton. Trecem, rând pe rând, pe lângă cartierul chinezesc, cartierul indian și orașul vechi.
Ne îndreptăm spre Templul Thean Hou. Cunoscut ca și Templul Zeiței Cerului. De ce o fi ales ghidul nostru fix templul ăsta? Păi, e unul dintre cele mai vechi și mai mari temple din Asia de Sud Est, și mai este și așezat pe un deal de unde orașul se vede în întregime. În templu avem și o pagodă budistă, iar întregul așezământ este o îmbinare de elemente budiste, taoiste și confucianiste. În grădina templului sunt îngrijite plante medicinale, iar lângă templu este un arbore sacru Boddhi. Nu-i de mirare că este un loc extraordinar de căutat de localnicii chinezi din Kuala Lumpur pentru a-și oficializa căsătoriile. Numai cât timp am stat noi acolo am văzut vreo trei nunți. Și o grămadă de turiști plus localnici care ardeau bețe și aduceau ofrandă la picioarele statuetelor.
Tot pe un deal, cu o priveliște cuprinzătoare spre oraș, stă cocoțată și noua casă a Palatului Regal. Palatul nu poate fi vizitat, însă puzderie de lume vine să vadă unde locuiește Regele Malaeziei. Toți păreau impresionați de straiele celor care alcătuiau garda, de grădinile palatului, de turnurile care se vedeau în zare. Mie mi-au plăcut caii. Am făcut drept urmare două poze la cai și m-am declarat ignorantă într-ale istoriei și arhitecturii. Mai impresionată am fost de National Monument, o statuie din bronz, ridicată pentru cei care au murit în lupta pentru libertate împotriva japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Mi-a mai plăcut și Independence Square. Sau, mai bine zis, clădirea sultanului Abdul Samad. Se pare că îmi plac mie chestiile astea maure. Că îmi lasă impresia de beton croșetat.
Tot așa, un fel de beton croșetat și o eu în mov din cap până în picioare a adus și vizita la Moscheea Națională. Simbol național al islamului, clădirea are un acoperiș cu 16 colțuri și o sală de rugăciune cu 48 de cupole. Forme abstracte, multă geometrie, versete din Coran, fierărie, acoperiș albastru, marmură albă, vizitatori desculți, multă liniște. Mie locul mi-a inspirit respect. Și admirație.
Însă cel mai mult în măgăoaia asta de oraș mi-a priit KL Bird Park. În jur de vreo 3000 de păsări din 200 de specii mi-au făcut ziua mai frumoasă. Papagali de toate culorile și toate mărimile, păuni cu cozile multicolore, pelicani curioși, flamingo liniștiți. Toți au stat frumos la poză. Pe aleile umbrite de pomi, căldura nu mai era parcă așa sufocantă. Iar trilurile păsărilor chiar ne-au ajutat să ne relaxăm după o zi destul de încărcată. Parcul este extrem de extins, pe vreo 20 de ha, în jurul unui lac artificial. Însă nu simți oboseala. Nici nu prea ai cum. Ești mereu cu ochii după vreo zburătoare înaripată.
Peste drum de păsări, este parcul de orhidee și hibiscus. Toate națiile, toate culorile, unele înflorite, altele trecute, orhideele ni s-au înfățișat elegante ca întotdeauna. Teoretic, sunt 800 de specii și peste 6000 de plante. Nu am văzut atât de multe, nefiind probabil tocmai sezonul lor de vârf. Hibiscus este planta națională a Malaiezie. Și am văzut aici combinații de culori pe care prin alte părți nu le-am văzut.
Am decis să terminăm ziua în forță. Cu o friptură de vită ce n-avea nici în clin nici în mânecă vreo legătură cu Malaiezia. La un restaurant American. În mall. Well, a fost cea mai bună friptură ever. Și cea mai scumpă. Și, în plus, mâine dimineață când Halim va întreba dacă am fost la Mall, va fi și el fericit. Pare-mi-se, mall-urile sunt un fel de obiective turistice. Și poate omu' e evaluat în funcție de câte malluri văd turiștii lui. Da' ce zic eu poate? Sigur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu