Pornim în ziua doi de Iordania. Da, ziua Sfântului Andrei și a profetului Mahomed. Telefonul bipăie mereu. Lumea mă lamulțiănește și mă întreabă când dau de băut. Noroc cu wifi-ul din autocar că dacă nu....dădeam facturi tuturor celor ce m-au felicitat. Ce să fac eu, ce să fac eu de ziua mea. Ceva mai altfel. Și stai și gândește și rumegă. Ce să mai tot planific eu atâta. Începe Adel și ne explică ce urmează să facem azi. Fără drept de abatere de la program. Mă rog, hai, pentru că e el drăguț, ne dă liber diseară să mergem la Petra by night. Până atunci, încolona-rea! Trupă înainte, marș! Stâng, drept, stâng, drept!
Vedem un pic de Amman. Dumnezeule mare! Cât e de întins! Ne plimbăm prin mai toate cartierele. Aflăm povești despre regele lor. Am așa o vagă impresie că nu face parte din fișa postului de ghid să vorbească așa frumos de conducătorii patriei. Se pare că ei chiar au un respect deosebit față de cei care le administrează țara. Din poveștile lui, au și de ce. Nenea regele are o casă în cel mai sărac cartier al Ammanului. În mijlocul poporului. Nu în Primăverii, în mijlocul clasei de afaceriști. Nu, în mijlocul poporului. Poate un fel de Berceni.Tot aici a construit și un mall pentru clasa săracă. Inițial, am râs. Mall-ul săracilor? Cum mai vine și asta? Da, da, îmi dau seama din poveștile ghidului nostru: "o cafea în cartierul bogaților, la cel mai cel mall ajunge la 20 Dinari. Aici se bea cu 2. Și nu o dată a fost văzut regele venind aici cu familia. Regele își petrece timp cu oamenii de rând." Mai aflăm de la Adel cum fiecare iordanian are dreptul la ajutor din partea statului. Pentru cazuri deosebite, pe care le poate motiva argumentat, statul poate să îi ofere o sumă de bani. Nimeni nu se înghesuie. În ziua special dedicată depunerii de cereri nu e nimeni care să întindă mâna. Pentru că iordanienii sunt orgolioși și preferă să își câștige pâinea singuri.
Din ce trăiesc? Păi din cultivarea măslinilor. Au aproape 40 de milioane de măslini. Și din plantarea legumelor și fructelor. Fiecare cetățean are dreptul să aibă un business. Statul nu percepe taxe și impozite. Decât pentru cei care fac turism. Pentru ceilalți nu. Însă mențin cumva controlat nivelul de câștig al iordanianului de rând. Le verifică prețurile pe care le afișează la diversele produse comercializate. Și nu îi lasă să sară calul. "Poți face ce vrei, atâta vreme cât nu îi deranjezi pe ceilalți!" E regulă general valabilă. Sunt 15 milioane de locuitori. Mai mult de jumătate sunt refugiați. Trei sferturi din refugiați sunt sirieni. Porțile au fost deschise. "Trebuie să ne ajutăm la greu". Au primit aceleași drepturi ca și cetățeanul iordanian. Dar, normal, și aceleași obligații. Țara este extrem de săracă. Oamenii sunt extrem de săraci. Povestește Adel că sunt familii care mănâncă o bucată de carne o dată pe lună. Se ajută între ei. Cei care pot, strâng lunar alimente. Le duc și le lasă la ușa celor în nevoie. Nu se văd, nu știu cine cui a donat. Astfel, când se întâlnesc pe stradă, se pot privi în ochi. Fără ca vreunul să i se simtă superior sau dator celuilalt.
Iordania are probleme și cu apa potabilă. Sunt a doua țară din lume, după Somalia, care suferă din cauza lipsei de apă. În afară de Amman și de Aqaba, restul țării are apă o dată pe săptămână. De asta, pe majoritatea acoperișurilor vezi butoaie de plastic pline cu apă, nu murături așa cum credeam eu. Pe acoperișuri mai vezi și fier care iese din casă. Păi da, că terenul este extraordinar de scump. Și atunci părinții fac parterul și lasă loc să își facă și urmașii ceva locuință deasupra lor. De aici casele cu păr din fier. Că tot vorbim de case. Majoritatea au ușile deschise, deși au zăbrele la geamuri. Adel spune că se pune extraordinar de mult preț pe siguranță în țara lui. Și că ei nu încuie locuințele. Și nu pentru că nu ar avea și ei uscăturile lor. Însă legile sunt extrem de aspre cu cei care fură. Nu, nu îi omoară. Pedeapsa cu moartea se aplică homosexualilor și pedofiliei. Pentru furt, pedeapsa este de 20 de ani de închisoare. Se face pușcărie și dacă umbli beat pe stradă sau dacă bei alcool pe stradă. Tot datorită siguranței, în autocarul nostru, pe toată durata excursiei am avut un polițist de la Poliția Turistică, structură înființată tocmai pentru a patrula în locurile care atrag miile de turiști.
Tot minunându-ne de poveștile atât de oltenește spuse, ajungem în Madaba. Nu ne oprim deocamdată. Vom vizita biserica Sf. Gheorghe după ce vedem Muntele Nebo. Locul unde a murit Moise după ce a condus poporul israelit prin deșert vreme de 40 de ani după ce au fugit din Egipt. Locul de unde Moise a văzut Canaanul. Am început cu împrejurimile. Cocoțată în vârful muntelui, la 1000 de metri altitudine față de nivelul mării, fix în fața mănăstirii franciscane mă uit după Iordan, Ierihon și Ierusalim. Din cauza ceții care e prezentă mai mereu urmare a evaporării Mării Moarte, am reușit să vedem o dunguță din Iordanul care scade văzând cu ochii și o bucățică din Marea Moartă. În rest, deșert și viața lipsă. Și ceață. Și șoseaua spre Ierusalimul aflat la mai puțin de 50 de km. Și explicațiile lui Adel. Ne mutăm pe cealalată parte. Vedem copacul unde Moise ar fi avut discuția cu Dumnezeu. Credincios sau nu, habotnic sau nu, nu are cum să nu îți dea de gândit faptul că te afli în locuri cu o așa mare însemnătate în religie. Intrăm preț de câteva minute și în mănăstire. Admirăm mozaicurile și mormântul lui Moise. După evrei și creștini. Musulmanii cred că Moise a murit într-adevăr pe Nebo, însă a fost îngropat lângă Ierihon. Nu poposim prea mult timp. Mai avem drum lung în față.
Pornim înapoi spre Madaba. În drum, însă, ne oprim la un atelier în care persoane cu dizabilități își câștigă existența desenând în sticluțe cu nisip, făcând mozaicuri sau pregătind material pentru suveniruri. Luăm ceva amintiri pentru acasă. Și ne continuăm scurtul drum până în Madaba. Lăsăm autocarul să își tragă sufletul și pornim agale să parcurgem cei 400 de metri până la Biserica Sf Gheorghe, gazda celui mai vechi mozaic din lume cunoscut în istoria artei. Mozaicul, alcătuit din 2 milioane de bucăți de pietre colorate reprezintă o hartă conservată în pardoseala bisericii. Harta descrie orașe, văi, sate din Palestina și din Delta Nilului, vorbește despre Ierusalim și Sfântul Mormânt. Madaba este un oraș majoritar creștin. Pe vremuri era gazdă pentru sediul unui episcop, așa explicându-se numărul mare de biserici construite pe aceste pământuri. Tot aici s-au refugiat și familiile creștine care au plecat din Karak în urma conflictului cu musulmanii. Damascul nu a comentat mai nimic, însă a pus condiția ca noile biserici să fie construite doar pe locul bisericilor din mileniul întâi. Așa a fost descoperit și mozaicul din biserica Sf Gheorghe, când creștinii pregăteau fundația vechii biserici pentru reconstrucție.
Pornim la pas prin oraș. Nu ne abatem prea mult de la traseu. Doar preț de un suc de rodii și câteva prăjituri tradiționale cu susan pe care ni le-a dăruit Adel în prima zi pentru a ne ura bun-venit. În loc de pâine și sare. Am căscat puțin gura și la magazinele pline de mozaicuri și statui ale Fecioarei Maria. Chiar dacă suburbiile sunt locuite de refugiați palestinieni, centrul orașului rămâne creștin. E o atmosferă relaxată pe străzi. Ca în toate locurile vizitate, de altfel. Ne așezăm la drum așa cum îi șade bine călătorului. O luăm pe King's Highway, un drum care șerpuiește printre munții dezbrăcați. Drum al caravanelor, șoseaua are peste 5000 de ani și a fost construită de romani. Ici, colo, câte un ochi de apă strâns de vreun baraj mai colorează galben-bejul deșertic. Oprim pentru fotografii de peisaj. Un om al locului are înșirate câteva covoare direct pe pământ. Culori pe fundal neutru. Nu apucăm să analizăm prea mult locurile. Adel sună clopoțelul. Ne așteaptă Petra. Începem ca neomul, cu vizitarea Petrei noaptea. Ia să vedem, domne, ce tot laudă toată lumea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu