Tel Aviv la prima vedere

Scăparam de bagaje, luarăm sandalele, puserăm rochiile și pornirăm să vedem despre ce e vorba în propoziția asta scrisă de la dreapta la stânga. Ajungem în doi timpi și trei mișcări la plajă. Hotelul e la 2 minute de plajă. Hmmm, deci ar trebui să avem o priveliște super de la etajul 14 unde ne aruncarăm în fugă bagajele. De verificat la întors! Pornim pierdute pe faleză, printre bicicliști și trotinetiști. Probabil că păream exact cum eram. Pierdute. De aia cred că se opri o doamnă să ne ajute. Cu o engleză perfectă ne îndrumă spre Jaffa Old City, un fel de centrul vechi al lor. Tanti managerița ne zisese la hotel că în 20 de minute ajungem cu pejosul. Domne, poate 20 de minute pentru fiecare picior. Că sunt cam vreo 3 kilometri. După ce că greutatea, bătrânețea, bolile, mai și căscatul ochilor la cei care făceau sport. Sau plajă. Sau sport pe plajă. Care plajă nu e foarte lată. Și nici înțesată cu șezlonguri. Șezlongurile aveam să le găsim în altă zi în altă parte a Tel Avivului. Aci, pe limbile astea de nisip, lumea stă pe cearșaf. Sau pe prosop. Abia când ne-am scos șoșonii și am pornit pe nisip am înțeles de ce. Păi știți voi zahărul ăla pudră care se pune pe gogoși? Sau făina aia din care se fac prăjituri? Astea două sunt la categoria nu suficient de fin față de nisipul ăsta ușor albicios.

Pornim prin nisipul ăsta cu față de mătase. Trecem pe lângă tineri care joacă volei. Este partea de plajă amenajată cu fileuri. Vreo 20. Ca să aibă toată lumea loc să joace. Peste vreo câțiva pași sunt ceva aparate din astea de scăpat de grăsimi și de desenat pătrățele pe abdomen. Pe malul Mediteranei, cățeii aleargă veseli după discuri sau mingiuțe de cauciuc. În apă, câțiva surferi își pregătesc plăcile. Pe nisip se rumenesc la soare domnițe relaxate. Urcăm vreo câteva trepte. Ajungem iar pe faleză. Printre biciclete. Și turiști. Și localnici. Lângă faleză parcuri cu iarbă. Pe care o calcă cu nesaț în picioare copii alergând după vreun disc. Sau copii învățând să meargă. Care mai gustă din când în când iarba. Cocoțați într-o minunăție de piramidă făcută din ceva sfori, vreo câțiva tineri pun la cale lumea. Și viața. Pe lângă noi trec trocariciuri de poliție. Adică chestiile alea cu două roți pe care trebuie să fii maestru în ale echilibrului ca să nu-ți frângi nasu'. Segway sau ceva așa. Nu sunt deranjanți. Din contră. Parcă aduc mai multă liniște. La un colț de plajă, artiști cântă la tobe. Lângă ei, pe nisip, se pregătesc vreo câțiva kitesurferi. Așteaptă să bată vântul cum trebuie. Sunt și câteva terase și restaurante unde îți poți potoli foamea. Iar de pe faleză, în unele locuri sunt pietre mari pe care stau întinse, ca șopârlele la soare, dudui care mai de care mai în căutare de selfie perfect.

Ajungem în Jaffa Old City. Nu urcăm încă. O ținem pe malul mării până în port. Jaffa Port. Casă pentru câteva bărcuțe cochete. Nu avem ochi pentru iahturi. Suntem cu ochii la restaurantele care se înșiră unul după altul în ceea ce par a fi hambare uitate de vreme. Mesele așezate direct în stradă sunt pline ochi. E viermuială printre ospătari. Aleargă, strigă, servesc, strâng. Nici nu mai vedem cum arată restaurantul în sine. Ne atrage agitația asta ca un magnet. Dincolo de faptul că mă aștept să găsesc mâncarea proaspătă la câtă lume e aci. Plecasem cu o recomandare de a mânca la The Container. Nu mai ajungem până acolo. Ne așezăm la The Old Man and The Sea. Acu', ca să fiu sinceră până la capăt, numele i l-am aflat peste alte două zile când ne-am întors să mâncăm în zonă. Da' ce zic eu în zonă? Fix la el din nou. Să vedeți de ce. Ne așezăm. Răsfoim meniul. Nu sunt multe opțiuni. Normal că ne oprim la fructe de mare. Până să ne dăm noi seama care e treaba, ospătarul nostru ne aruncă dintr-o mișcare scurtă a tăvii, vreo 25 de castronașe cu diverse aperitive. Și o lipie fierbinte. Toate în compania unei carafe mari de limonadă. Nu știam ce să fac. Să mănânc? Fetele se apucă deja. Mă și gândeam: "Să te ții la nota de plată! Măcar dacă nu gustăm din toate! Poate am fi plătit doar ce am gustat..."Vine și ospătarul nostru și ne întreabă ce am vrea să mâncăm. Reușim să ne păstrăm capul și comandăm o porție la două persoane. Normal, fructe de mare. După ce tot cerem suplimentarea cu lipie aburindă, după ce ne facem plinul cu humus, tabule, vinete, dovlecei, conopidă prajită, falafel, și alte chestii minunat de gustoase care nu știu exact ce au fost, vin cele două platouri. Că alea nu erau porții. Alea erau clar platouașe. Ne punem pe mâncat. Să ne ferească Ăl de Sus, indiferent care i-o fi numele. Astea sunt cele mai bune fructe de mare mâncate de mine vreodată. Da, da, mai bune ca în Spania. Și da, da, mai bune ca în Cinque Terre. Calamarul zici că e unt la soare. Așa se topește în gură. Creveții...curcubeu pe cerul gurii. Scoicile au gust de usturoi. La homar nu se înghesuie prea multă lume. Cleștii ăia ne cam dau fiori. Mai luăm o limonadă. Mai stăm la o poveste. Mi-e frică de nota de plată. Însă trebuie să ne înfruntăm fricile. Da, totul a costat 250 de RON. Adică 65 RON de căciulă. În București nu ai atâtea de banii ăștia. Și nici atâta rapiditate în servire. Ne-a plăcut așa de tare încât ne-am întors să mâncăm la ei. Am fost și la restaurantul recomandat de colega mea. În vizită. Nu arăta rău, însă noi ne-am întors la bătrânul nostru și la marea lui.

Cu fructele de mare înotând deja în sucul gastric al fiecăreia dintre noi, pornim să ne hrănim și altfel. Acuși avem energie suficientă să urcăm trepte și să vedem care e treaba cu Jaffa Old City. Nu știm exact încotro mergem. Sau ce ar trebui să vedem. Ne limităm să simțim. În plus, e soare. Și ne mângâie vreo 23 de grade. Nici nu mai contează așadar să ne ținem de vreun traseu. Vedem un cal. Cocoțat pe un acoperiș. Mă' să fie! O luăm pe lângă clădirea asta. E muzeul Ilana Goor. Va fi fost vizitat de una din cocălătoare în ultima zi de Tel Aviv. Cică e tare. Că e altfel. Și trăznit. Femeia a colecționat toate alea ciudate. Nu știu cum e pe dinăuntru, o cred pe cocălătoare pe cuvânt. Însă pe dinafară e un vis. Nu mă pricep eu la arhitectură, însă unele clădiri îmi transmit în ciuda ignoranței mele. O luăm pe străduțe. Parcă pășim pe istorie. Tot cu ochii după ferestre albastre și după magazine ale micilor întreprinzători locali, ajungem în parcul Abrasha. De aci facem câteva fotografii bisericii Sf. Petru. Și încă vreo câteva porții Ramses care parcă ar fi Arcul nostru de Triumf în miniatură. Pe iarbă sau pe bănci, tineri sau bătrâni stau la bârfă. Sau la un scăldat în soare. Ne tragem și noi sufletul. E liniște. E mare. E mult verde. Primăăăăvaaară, primăvară, cu alaiul tău de flori! Așa ar cânta Tudor Gheorghe. Nu, așa cântă niște români la câțiva pași de noi. Bine, plecăm! O luăm pe Podul Dorințelor. Și ajungem fix în fața unei fântâni cu diverse sculpturi care scuipă apă. Un pic ciudat...Sau doar eu habarnistă! Lasă, Andreea, treci aci la tarabele astea care vând cercei! Aci sigur nu ești habarnistă! Nu, nu sunt! Tocmai d-aia nu sunt gata să dau 100 de RON pe o pereche de gablonțuri. În schimb, pot să îi dau câțiva leuți unui naist care doinește. Mă pierd preț de câteva minute în acordurile blânde ale naiului. Câteodată uit cât sunt de norocoasă că pot trăi toate ăste experiențe!

Luăm faleza la pas înapoi. Mai avem de găsit un bancomat și un Exchange. Și un supermarket. Întindem pasul. Ne prinde apusul din urmă. Soarele ăsta atâta tam tam face când se bagă la somn cum n-ați văzut...își aruncă razele peste tot, dă foc cerului, stropește cu lumină roz toate clădirile. Sonică se ia la trântă cu cadrele. Ba le înghite, ba le ignoră. Nu îmi pierd vremea să văd care e treaba. Mă concentrez pe zumzetul făcut de toată lumea care are treabă pe faleză. Ne strecurăm printre biciletele electrice. Domne, acuși am înțeles eu de ce pe toate site-urile astea din străinezia, bicicleta electrică are prețul unui Logan second hand. Pentru că sunt țări unde lumea folosește două roți și o baterie, în locul celor patru cu motor. Și în sfârșit am înțeles că bicicleta asta cu baterie nu e pentru sportivi leneși. Este pentru corporatiști să meargă la muncă. Sau la neamuri. Sau unde au treabă fără să dea 10 RON pe o călătorie cu atobuzul. Hai că ajungem la un supermarket. Lăsăm pe 10 feliuțe de cașcaval, cinci mini lipii, șase cârnați, 15 roșii cherry și o sticlă de băutură 300 de RON. Îmda. Știam că e scump... Lasă, măcar va fi un super picnic în moțul patului! Care nu se prelungește prea mult.