Din nou la teatru

Si ca tot ziceam ca a venit toamna, ce sa vezi?! S-au intors si actorii din vacanta. Incet, incet, incep spectacolele la National. Si nu numai. Incepe iarasi nebunia cu biletele, rezervarile, vanatoarea de spectacole si piese mai vechi sau mai noi, care sa aduca putina bucurie miilor de spectatori.

Ziceam acum ceva vreme ca de fiecare data cand ma intorc din vacanta, aflu cate-o veste proasta. Anul trecut au murit Stefan Iordache si Ilarion Ciobanu. Anul asta s-a stins Nicu Constantin, dupa ce in vara am trecut prin emotii pentru Jean Constantin. Ne mor artistii. Ne dam seama abia cand ii aplaudam pentru ultima data. Poate din cauza asta si cozile de la casele de bilete.

Sa revenim la lucruri mai frumoase. Stagiunea la TNB se deschide cu doua spectacole noi. Sinacigasul cu Dan Puric si Lectia cu Malaele. Fana declarata a lui Dan Puric pe care l-am vazut magistral in Don Quijote, abia astept sa il vad la treaba din nou, sa ma las intoarsa pe dos de genialitatea actorului. Despre Malaele cred ca e absurd sa mai bat eu campii. Salut doar venirea in spectacol la National, unde sper sa il vedem cat mai multi, pentru ca la Comedie iti trebuiau pile sus puse pentru a prinde un bilet la spectacolul lui.

Piersic joaca in continuare cu Emilia Popescu in Stangers in the night, la Opera Romana. Banica jr. tot la comedie isi desfasoara activitatea. Pe Bartos il vedem la Odeon, intr-o premiera Pyramus & Thisbe 4 You. Titanic Vals-ul lui Musatescu se joaca in continuare la Nottara.

Asadar, piese si mai noi si mai vechi. Costul biletelor, desi piperat daca e sa ma intrebi pe mine, se pare ca le face accesibile, daca e sa judecam dupa prezenta in numar foarte mare a oamenilor la casele de bilete si dupa regulile impuse de anumite teatre bucurestene de a nu mai vinde mai mult de 6 bilete de persoana la spectacole precum Revizorul sau Casa Zoikai.

Avem si ceva promisiuni de concerte care mai de care mai spectaculoase. Bine ca pleca Madonna. Acum ne putem concentra pe seria de concerte Tudor Gheorghe. Mai vine pe la noi si Cesaria Evora. Si Vaya con Dios. Si cei de la Buena Vista.

Poate sa vina toamna linistita ca avem ce face.

Cine n-are instalator....

Eheeei. Zicea cineva undeva ca viata e ca o minge. Rotunda. Si ca din cand in cand retraim chestii. Asta ar fi de bine, daca am retrai chestii dragute. Mie mi se intampla sa retraiesc cate un cosmar. Si, cum de ce ti-e frica, d-aia nu scapi, revine povestea instalatorului. Nu, nu Mr. Muscolo. Instalatorul Gica. Un brand nou. Ca am zis ca ala de anul trecut a fost varza. Si eu si mai varza pentru ca am lucrat cu el. Imi zic: "sa-mi iau, dom'le, un specialist, caruia chiar daca ii dau o carca de bani stiu ca ii merita". Atunci bine, vorba omului din gura presei.

Ma batea gandul rau (de imi facuse deja bataturi) sa schimb niste robineti pe la caloriferul datator de caldurica la iarna grea. Fripta cu ciorba de acum doi ani cand in Ajunul Craciunului stateam cu galeata sub calorifer tot asteptand si dupa doua ore sa se opreasca apa, ma hotarai ca paza buna trece primejdia rea. "Ia sa vad eu ce si cum si mai ales cat". Si imi zisei sa apelez la prietenul domn administrator. Fost. Administrator, ca prieten inca imi e. Desi dupa isprava asta... Si ii zic: "dl administrator, as vrea sa schimb..." Zice: "se rezolva" Zic: "pai stati sa va zic ce" Zice: "nu conteaza ce, maine vin cu instalatorul sa vada despre ce e vorba si sa ne dea un pret estimativ" Zic: "da' de unde stiti ca de instalator am nevoie?" Zice: "din experienta. Tu tot timpul ai nevoie de instalatori".

Ce-mi zise el mie ii zisei si eu colocatarei. Care sari ca arsa "noi n-avem bani sa trecem strada si tu il chemasi p-asta". Aceasta saritura se datora in mare masura faptului ca a mea colocatara era cu un picior si trei sferturi in masina, in drum spre Croatia ca sa inoate cu pestisorii. Dupa ce o instiintai cum stiui mai bine "lasa ca acuma vine doar sa vada, peste doua luni vine sa lucreze" (atunci credeam ca spun o minciuna nevinovata prin care sa-mi calmez colocatara), statu ea drept si judeca stramb, concluzionand: "eu iti dau bani, dar nu acum". Ok, lasa, zic eu, ca pana vine asta mai luam salariul de doua ori.

Se prezenta meseriasul. Analiza. Cantari. Masura. Nu zicea nimic. Decat cate un hmmmm. Trei camere, trei hmmmm-uri. Zic "ei bine, cat credeti ca m-ar costa toata afacerea?" Zice "eu stiu ce sa zic". Zic "ziceti ce trebuie". Zice "un cot x RON, un metru de teava y RON, teava de cupru t RON, robinetii z RON". In total cam 400 de Roni. 100 de Euro. Uite cum se duce vacanta mea pe apa sambetei. Ok, batem palma. La cei 400 de Roni adaugam manopera. 80 de Roni de calorifer. Fara cel din sufragerie unde avem de spart. Bine. Intrai in hora, joc. Cand incepem? Eu zic: "cand vreti, numai ca eu ajung acasa in jur de 6.30". Zice: "aaaa, nu, ca prima data trebuie sa luam materialele; pe urma stabilim". Ok. Ii zic in gluma (avand in vedere ca era inceputul lui august): "numai sa terminam pana baga astia apa in calorifere".

Cu materialele se rezolva inca din prima seara. Cu meseriasul se rezolva abia peste doua saptamani. Primul calorifer intr-o vineri. Pe la 6. Scos apa din el, taiat, lipit, montat robineti. Ii lua 3 ore. Parca se misca in reluare. Mangaia robinetii aia si garniturile de intrasem la banuieli. In fine. Ramase ca a doua zi la 9 sa se prezinte si sa rezolve si celelalte doua calorifere. Da. Ajunse la 10.30. Isi dadu seama ca ii mai trebuie materiale. Pleca dupa ele. Ajunse inapoi la 12. Cand i se facu foame si pleca acasa ca era gata mamaliga. La 2 se apuca de treaba. Il intreb: "credeti ca avem timp sa taiem tevile vechi si sa le sudam pe cele noi?" Zice "aaa, nu, pai astazi punem decat robinetii. Asta cu tevile o facem alt' data". Zic "saptamana viitoare?" Zice "aaa, nu, ca saptamana viitoare am nu stiu ce lucrare. Ne auzim la telefon".

Trecu luna august. In septembrie ii spun "domnule instalator, haideti sa terminam ca pe urma noi plecam din tara". Zice spiritual "definitiv?" Zic "nu, nu definitiv, insa suficient timp incat sa dea astia drumul la probe si sa o facem fleasca pe babuta de la parter". Zice "pai, eu saptamana asta nu pot ca ma duc sa culeg via. Lasati ca nu-i nimic daca baga astia apa, ca toate sunt inchise." Buuun. Ma intorc. Il sun. "Alooo, sunt eu Picasso". Zice "va sun eu si vedem cum facem". Peste inca o saptamana, suna. Stabilim ca vine sa termine.

O zi i-a luat omului sa faca cele doua gaurici cat o ceasca de ceai. Alta zi i-a trebuit pentru achizitionarea a trei coti. Altii decat cei initiali. Alte doua zile sa isi ia inima in dinti si sa se apropie de calorifer. In cele din urma ne-am apucat. El, ca mester, eu ca sustinator. "Hai ca puteti, hai ca se poate, nuuuu, nu o lasam pe saptamana viitoare ca sa nu deranjam vecinii. Da-i incolo de mosi, sa se trezeasca. Spargem acum." Dupa patru cafele, doua beri, trei drumuri pana acasa ca se racea ba mamaliga, ba ciorba, ba si mamaliga si ciorba, trase tevile. Le lipi. Peretele meu galben pai e acum gri petrol. Gauricile mai sus mentionate au ramas asa. Ca o autostrada pentru gandaci. Care pot acum intra direct in dulapul meu cu haine. Fara sa se mai straduiasca sa depaseasca obstacolul bucatarie. Autostrada va fi astupata dupa ce baga astia apa in calorifere si vedem ca nu pica pe nicaieri.

Spre final, se uita si la baie si imi insira o serie de activitati pe care le va face pentru a ajunge la rezultatul final, si anume repararea cazii. Asadar, la anu', 5 luni sa nu ma cautati. Repar baia. Cu dl instalator. Si peste doi ani zugravesc. Ca sa curat urmele facute la repararea diverselor. Si zugravesc tot cu dl instalator. Ca el de fapt e trei in unu: instalator, electrician si zugrav. As putea sa-l angajez cu carte de munca. Ca as iesi mai ieftin.

Inceput de toamna

Inca de acum vreo doua saptamani, ii cant unei prietene pe mess (pentru posibilii sefi sau colegi care prin cine stie ca magie ar ajunge pe blogul meu: bineinteles, atunci cand nu avem treaba) Emotie de Toamna a lui Nicu Alifantis, Toamna lui Tudor Gheorghe si alte variatiuni pe aceasi tema. Prietena mea ma citeste si se inchina, rugandu-se pentru rabdare. Am mai spus-o si imi place s-o repet: iubesc toamna cu tot ce aduce ea. Dar stati sa vedeti de ce.

Toamna imi aduce gutui si dulceata de gutui. Si struguri si must. Si ultimele gratare la iarba verde. Si reduceri la papuci si sandale si scoate pantofii de la naftalina. Si soarele blandut, care managaie cu ultimele puteri fete ale oamenilor tristi. Si nu numai. Toamna aduce frunze galbene, miros de frunze arse, peisaje care iti taie respiratia, culori aproape ireale. Toamna aduce noi iubiri. Poate. Sau readuce vechi iubiri. In amintire.

Toamna asta imi aduce vreo cateva plecari. Scurte. Insa datatoare de energie. Si speranta. Si optimism. Si oboseala. Placuta. Pentru ca daca toata lumea se inghesuie sa plece in concediu vara, pe calduri sufocante, eu plec in vacanta toamna. Din moment ce iubesc si toamna si vacantele, e logic sa le unesc. Toamna e de fapt inceputul vacantelor. Al sarbatorilor. Parca deja se aud colinde.

Toamna asta mi-a adus dureri de stomac de la must. Care nu mai era must. Era mai mult vin. Si mi-a adus o iesire cu ai mei. Dupa multe luni. La casa de la tara. Care in imaginatia mea e un fel de conac al Sasei lui Zamfirescu. In realitate, nu. Dar, again, nici eu nu sunt Sasa. Si nici Matei nu era pe nicaieri. Erau insa ai mei. Si ma gandeam ca sunt un om norocos. Am o familie faina. Pe care am descris-o candva aici. Nu pe toata, insa. Asta nu inseamna ca nu sunt toti importanti sau ca nu-mi aduc toti liniste sau ca nu ma incarca toti pozitiv. Si, desi pare ciudat, ai mei sunt ca vinul. Cu cat trece timpul peste ei, cu atat devin mai placuti.

Tot toamna asta mi l-a adus si pe dl instalator. Din nou. Altul. Nu acela de anul trecut. Anul asta am incercat o noua marca. Mai curat, mai uscat. Si, am sperat eu, mai rapid. Speranta, dragii babei, moare si ea in cele din urma. De doua luni ne chinuim sa inlocuim doua, nota bene, doua tevisoare la un calorifer. Dupa aventura, pe care o voi descrie cat mai pe larg, asa cum prea bine merita mesterul nostru, intr-o viitoare postare, suntem atat de aproape de finalizare. Si, daca ne ajuta tot regatul ceresc, o sa avem si caldura, fara sa inundam babuta de la parter.

Incepura si scolile. Saracii copii. Gata cu vacantele pitoresti la bunici. Sau asa mi le imaginez eu. Pitoresti. Gata cu dormitul pana la 9 si cu grijile care se rezumau la sa ma joc cu Gigel sau cu Gigica? Se facu 14 septembrie si le furara copiilor o zi din vacanta. Asa ca, luni dimineata, pe 14 septembrie, cand eu ma pregateam de vacanta, copii incepeau scoala. Daca ar fi inceput numai ei, parca n-ar fi fost asa o problema. Dar cu copiii mersera si parinti si bunici si vecini si neamuri. Astfel ca metroul era mai mult decat neincapator, strazile mai blocate ca niciodata. Si inca nu venira toti studentii. Sa te tii atunci distractie.

Se schimbara si grilele la tembelizor. Incepura talk show-istii sa dea din gura iar. Balacareala din politica e din ce in ce mai mirositoare, urat mirositoare, pe masura ce se apropie mult trambitata campanie. Au inceput diverse seriale, mai de comedie, mai telenovelistice, mai reality-show. Fetele de la stiri si-au schimbat freza. Combinari si permutari diverse. Mai are emisiunea cu dansul sa revina si gata. Putem sa ne pregatim de Sarbatorile de iarna.

Tiganca de la metrou are deja crizanteme, taranii din piata au adus tufanele. Crizantemele tigancii sunt mai scumpe decat trandafirii, tufanelele taranilor mai scumpe decat cartofii. Pretul la varza murata a inceput sa scada. Lumea pune muraturi, drept urmare gogosarii si castraveciorii sunt la mare cautare si sunt si scumpicei. Da, desi e greu de crezut, lumea mai pune muraturi.

Prin Bucuresti sunt urmatoarele: au fost zilele Bucurestiului. Nu stiu sa va spun decat despre artificii, care au fost tare frumoase si pe care le-am vazut din avion la intoarcere (si nu, nu erau artificii care sa salute intoarcerea-mi glorioasa). Sunt diverse festivaluri: al berii, al vinului, al bucatelor. Pietele sunt pline de legume si fructe de sezon. Dorobanti-ul s-a mutat pe Lipscani si se bucura de ultimele saptamani de baut cico la terasa in Centrul Vechi. DN1 e mai aglomerat la sfarsitul saptamanii decat Autostrada Soarelui.

Cri cri cri.....nu credeam c-ai sa mai vii.

Final de vacanta

Si tiptil tiptil, aproape pe nesimtite, am ajuns in utima parte a calatoriei nostre prin taram macaronar. Mai aveam doua zile la dispozitie si doar cateva puncte turistice de vazut. Vremea se indrepta definitiv si irevocabil, tanti a lor de la meteo anuntand minunata veste cum ca ne vor mangaia razele soarelui, fara pic de ploicica si aproape ne vor sufoca toate cele 29 de grade.

In penultima zi, porniram spre Colosseum si Forul Roman. Cu rabdare si stiind ca ne asteapta alte pietricele. Normal ca, pentru a nu iesi din tiparul intregii calatorii, am luat-o pe stradute laturalnice si am ajuns in spatele Forului Roman. A fost un lucru bun in toata treaba asta. Nu ne-am inghesuit cu toti ceilalti turisti, avizi de cultura si istorie. Am luat-o pe langa forul lui Cezar. Poze, turisti, inghesuiala. Povestea se repeta la toate forurile: la forul lui Augustus, la forul lui Vespasian, la forul lui Nerva. Trecem pe langa arcul lui Constantin, insa evitam Catacombele.

Tot mergand si admirand, nu neaparat pietrele, cat modul in care italienii au grija sa-si restaureze monumentele, am ajuns fara sa realizam la Colosseum. Nu stiu daca faptul ca ma aflam in fata uneia dintre cele sapte noi minuni ale lumii, daca faptul ca in jurul lui roiau sute de turisti de toate natiile, culorile, staturile, daca faptul ca am trait cumva prin ochii imaginatiei tot ce se intampla pe vremuri acolo, insa a fost probabil locul care m-a impresionat cel mai mult din intreaga Roma. Si nu, nu e din cauza lui Russell Crowe.

Dupa o binemeritata pauza, undeva intre arcul lui Constantin si Colosseum, am pornit spre Columna lui Traian care se afla in Forul lui Traian. Nu stiu de ce, insa in momentul in care am ajuns acolo, mi-am adus aminte de profa de istorie. In fata Muzeelor Capitoline ne opreste un alt cuplu de spanioli pentru a afla incotro s-o ia ca sa vada cat mai multe. Desi imi propusesm ca gata cu Spania, deja ma gandesc la o alta excursie pentru anul ce urmeaza pe plaiuri cu capsunari.

A doua jumatate a zilei a fost dedicata shoppingului, ca de, fara a fi neaparat pitzi, suntem femei. Asa ca ne pierduram timpul prin magazine care mai de care mai brandoase, de ale caror produse nu era chip sa te apropii, decat daca aveai vreun Godfather in spate. Trecuram in revista toate marcile de carpe, sosoni, cosmeticale, genti si alte cele. La ei nu se prea resimte criza. La ei infloresc strazi cu magazine, pe cand la noi pe Calea Victoriei se cam lasa linistea si dispar magazinasele unul cate unul. Poate pentru ca doamnele lor cumpara, doamnele noastre privesc doar cu jind. Satule de atatea paste si epuizate de atata privit vitrine, plecaram in cautarea carnitei. Pe care o gasiram la Burger King. Stiu, stiu, fast food sucks. Dar a reprezentat asa o varianta gustoasa a macaroanelor.

Ultima zi ne gasi cautand Gradina de trandafiri si Gradina de portocali, doua dintre cele mai romantice locuri. Si ne gandiram sa fim putin sado-maso si sa vedem daca putem rezista acestor doua opriri cu venele intregi, bine mersi. Normal ca le rataram, ca un cineva acolo sus tine la venele noastre. Vazuram insa Piramida Cestia si mormantul lui John Keats. Si tot plimbandu-ne agale, ajunseram in piata Navona, nu inainte de a da peste un fel de Lipscani al lor de unde ne luaram cercei si genti. Muieri, ce sa faci. Profitaram ca mai aveam cateva ore si mai vazuram Pantheonul inca o data. Aceeasi lume multa. Si aceleasi poze facute de diverse mirese ba in afara Pantheonului, ba inauntru.

Spre asfintitul soarelui, o luaram spre gara ca sa ne urcam in minunatul autocar ce avea sa ne duca spre drumul de intoarcere. Dupa 20 de minute de orbecait prin Termini, gasiram autocarul. Ajunseram in aeroportul Ciampino in 15 minute, desi nu m-as fi asteptat la ce trafic era. Am incheiat vacanta la Roma fara peripetii, un pic mai odihnita. Am vazut in Roma cateva lucruri frumoase, dar si cateva urate. Nu stiu daca Roma este orasul in care m-as mai intoarce, insa e de vazut. Mai ales de catre cei care iubesc muzeele si istoria.

Urmeaza Lisabona. In curand.

Ziua diverselor ruine

Ziua 3. Aceleasi mic dejun. Acelasi salam. Aceeasi cana de lapte. Poate ar fi de mentionat ca deja stiam de unde sa ne luam tacamuri si servetele si nu mai trebuia sa li se mai faca mila celorlalti turisti de matele noastre mai frumos sau mai urat chioraitoare. Si ar mai fi de mentionat ca a fost prima dimineata cu soare, in celelalte doua neputand pleca de la hotel cu noaptea-n cap din cauza ploii. In rest, dimineata s-a scurs la fel ca suratele ei doua.

Metroul ceva mai liber. Excat ca la noi, cand dupa ora 9 circuli omeneste cu metroul. Ne propuseram ca in aceasta minunata zi sa o luam spre Colosseum. Asta insemna un efort suplimentar. Trebuia sa schimbam magistrala. Ok. Mi-am dat seama de ce e o vorba in popor care spune ca e mereu loc de mai rau. M-am simtit ca in Ferentari. Trecem peste aceste carcoteli. In metrou ne razgandim si decidem sa iesim din Roma si sa o luam spre Ostia Antica. Zis. Ca de facut, mai greu.

Ajungem in statia de metrou in care se presupunea ca vom face schimbul cu trenul. Da. Numai ca in ghidul nostru nu ni se mai dadeau indicatii referitoare la cum, cand si de unde. Probabil prin prisma faptului ca in orice oras mare exista puncte de informatii turistice sau macar localnici dornici de a sari bietului turist in ajutor. Si ca sa nu par singura rautacioasa, aceleasi plangeri le-am auzit venind din partea unui cuplu spaniol care cautau disperati aceleasi locuri. In fine, am fost ajutate pana la urma de o doamna de la curatenie, care ne-a indrumat spre trenul nostru.

Dupa o calatorie de 30 de minutele, ajungem la destinatie. Ne mai costa vreo 8 euro intrarea si vreo 2 euro harta, ca sa nu ne ratacim printre pietricele. Locul e incarcat de istorie. Un fel de Rasnov. Pacat ca ne-au cam piscat musculitele. Multa lume si pe aici. Si mult de mers pe jos. De altfel, aici si-au dat obstescul sfarsit tenisii mei chinezesti, martorii a trei zile de cunoastere in intimitate a asfaltului si pietrelor cubice din Roma. Si inca o chestie pe care am remarcat-o: intereseul lor in a-si conserva si restaura vestigiile. Peste tot erau grupuri de studenti la Geologie care masurau, reparau, protejau.

Dupa vreo 4 ore de mers printre ziduri, imaginandu-ne cum stateau romanii la masa si spuneau bancuri sau isi faceau planuri de calatorii si vacante, zisei sa imi incerc norocul in a obtine un bonulet de la o benzinarie, bonulet cu care sa justific delegarea mea la Roma. Nuuu, nu am vrut sa pacalesc pe nimeni. M-am dus sa cumpar un ulei. Ca sucuri astia nu tin in benzinarii. Nu a vrut domnul sa-mi vanda nimic, pe motiv ca benzinaria e cu autoservire. Ok, ma autoservesc, platesc si mataluta imi dai bon. Nu a fost chip, mai ales ca engleza lui era la acelasi nivel cu italiana mea, adica aproape de nivel 0.

Dezamagita de lipsa de atitudine deschisa catre client a domnului colorat de la benzinarie, o luai spre Roma, insotita de cele doua co-calatoare care mai de care mai incantata si mai extaziata de ceea ce vizitasem. Ajunseram cu toatele la concluzia ca toate carcotelile se datoreaza in mod sigur foametei. Si ne ziseram sa o luam iar spre centru. Ajunseram astfel pentru a doua oara in zona Fontana di Trevi. Nu insa fara a ne permite luxul de a ne rataci, sub amenintarea unei ploi caldute de sfarsit de vara. Si daca tot ne rataciram, ne si certaram putin, ca sa condimentam putin calatoria.

Dupa ce depasiram momentul de crize existentiale, certuri si blesteme, ajunseram cu chiu cu vai si la taverna. Sau restaurant. Sau ce-o fi fost locul acela pitoresc, specific italienesc in care mancaram lasagna facuta de un bucatar chinez si servita de un ospatar turc, bauram americaneste, platiram nemteste, vorbiram romaneste. Oricum, lasagna de mare exceptie. Si ideea cu Happy meal super tare. In cinci euro mancai pe saturate. Un fel de meniul zilei la noi. Numai ca la ei era ceva mai diversificata mancarea.

Dupa cum prea bine se observa, din ziua a treia am cam inceput sa ne plictisim. Desi priveam cu interes spre ceea ce mai aveam de vazut in Roma: Colosseumul si Forul Roman. Dar despre asta....va urma.

Saru' mana, parinte!

Si uite asa, dupa ce bauram o cana de lapte si manacaram niste salam la micul dejun inclus in pretul camerei, plecaram in ceea ce avea sa devina ziua plecarii capului. Incepuram cu stangul, inca de dimineata. Cand ne inghesuiram in metrou cu alte cateva zeci de turisti si alte cateva zeci de oameni de-ai locului, care mergeau care cu furci care cu topoare spre locul de castigat painea cea de toate zilele. Mai spun iar: metroul nostru, stiti voi, magistrala M2, aia cu Pipera....aia e parfum fata de ce era la Roma dimineata, in jurul orei 8.

Dupa 30 de minute de mers intr-un picior, de calacat in picioare la propriu mai multe natii si dupa un exercitiu de echilibristica mai ceva ca la circ, am ajuns. Ne-a mai luat juma' de ora sa iesim de la metrou. Noua si celorlalti o mie de oameni. Stiam, ca un om ce se informeaza destul de in amanunt inainte de a se arunca intr-o calatorie, ca spre Vatican e mereu aglomerat. Uitasem doar ca miercurea e zi de audiente la Taica Popa Parintele. La Popa popilor, la Taica taicilor, la Parintele parintilor. Asa ca, pe langa cardurile de curiosi, se mai adaugau si cetele de oameni nevoiasi, aflati in cautare de consolare, credinta si speranta.

Ajunseram in Piata. San Pietro. Lume, cat vezi cu ochii. Ca la revelioanele de dupa revolutie din Piata Constitutiei. Numai ca nu aveau sticle de sampanie in maini, ci rozarii. In stanga coada, in dreapta coada. In stanga mergea coada spre obiective unde te pozai, in dreapta spre intrarea in Bazilica. Hai in Bazilica, ca s-asa suntem pline de pacate. Trecuram de securitate dupa vreo 15 minute de coada. Ne pozaram. Cu Bazilica pe dinafara, cu Piata, cu balconul de unde ne zice Papa "Paste fericit". Inauntru, multi turisti. Si sculpturi. Si picturi. Clar, nu era de mine. Intr-un coltisor, o figura de ceara imbracata in straie papale. Nici pana acum nu stiu daca figura respectiva se vroia a fi Papa Ioan Paul II. Si nici nu m-a impresionat, daca asta era scopul. Mi s-a parut mai degraba deplasat sa stai la coada sa faci poze unei figuri de ceara.

Dupa atata analizat figuri si picturi, hotarai sa ies. In Piata, la aer. Care piata, care aer? Ca nu mai aveai loc sa arunci un bold, ca deja acul e prea mare. Vorbea Papa. De pe niste ecrane enorme. Oamenii stateau pe jos. Acum imi explic de ce Vaticanul cheltuie putini bani pe spalat trotuare. Turisti de toate natiile. Bineinteles, competitia mea directa niste japonezi. Si, desi m-am straduit din rasputeri, cred ca m-au facut la poze. In magazinul de suveniruri, acelasi balamuc. Ba chiar avem impresia ca oamenii nu mai avusesera loc in Piata si intrasera in magazin. Preturile, ca peste tot, la obiectivele turistice: racoritoarele 3.5 euroi, magneteii intre 3 si 10 euro, pozele cu Papa intre 3 si 5 euro.

Imi zic, daca tot am ajuns pana aici, macar sa ajungem sa il vedem pe Popa si pe viu, ca asa la televizor il vedeam si din motul patului de acasica din Romanica. Daaaaa, numai ca locsorul era mai mult decat plin de suflete si, desi domnul politist de la intrare a parut interesat si amuzat de glumele mele, s-a rezumat la a ma invita la o cafea si nu a fost chip sa mai lase pe langa miile de oameni sa intre inca trei dudui. Na, acu' asta e. Hai la Muzee sa vedem minunea. Capela.

Ok, iar arta, iar picturi, iar insensibila si inculta de mine fata in fata cu artisti nemuritori. Dadui 14 euro pentru picatura de cultura. Alte poze, alti oameni. Parca toata lumea isi luase concediu exact de pe 15 pana pe 21 septembrie. Si parca toti in miercurea aia, il vizitau pe Taica Popa si palatele lui. In incultura-mi crasa, le spun celor doua co-calatoare: "bai, sa ma anuntati cand ajungem la minunatie, sa fac niste poze, sa vada 'ai de acasa cat de tare ne-am culturalizat". Si mai mergem, mai analizam o pictura, doua trei, cinci mii. Ajungem la un fel de tunel. Zicem toate intr-un glas: "am ajuns". Si pune-te pe poze si filmulete de am terminat cardul de 4 GB de atatea amintiri. Dupa 15 minute de minunare orgasmica, iesim din tunel. Le zic "na, vazuram ce era de vazut, hai sa o luam spre iesire". Nu de alta, dar Pelesul nostru e mult mai prezentabil.

Tot mergand agale dupa sagetele, ma gandesc in mintea mea cea proasta: "bai, frate, prosti italienii astia. Cum sa lasi, fratioare, atatia turisti sa pozeze, cu blituri care mai de care mai performante, opere de arta? Chiar nu-si dau seama ca se deterioreza? Cred ca se rasuceste bietul Michelangelo in mormant". Si mai aveam o problema: de ce mai erau sagetele spre Capela, din moment ce noi o vazusem deja? Eeee, zic, ametitii astia de italieni, ne invartesc in cerc. Lasa, ca iesim si gata. Pana sa iesim, mai intraram prin diverse camarute, pictate de diversi oameni mari.

La un moment dat, tot tipa un nene sa bagam aparatele in genti. "Maaaah, ce-ti veni"? Pai da, ajunseram si noi la Capela mult prea minunata. Unde, da, nu aveai voie sa pozezi, sa filmezi, sa vorbesti. aveai doar voie sa privesti si sa te minunezi. Mai bine, ca oricum nu mai aveam spatiu pe card. Eee, Capela ma impresiona chiar si pe mine. Si nu as mai fi plecat de acolo. As fi stat sa ascult linistea. Parca si oamenii erau un pic altfel cat timp stateau in dreptunghiul ala. Din cand in cand se mai auzea cate un "shhh, silence please".

Terminaram si cu muzee, unde lasaram 14 euro la intrare, 3.5 pentru o bautura plina de e-uri, 10 euro pentru o amintire pentru tata, 7 pentru o amintire pentru mama, 5 pentru colocatara sisut. Odata cheltuiti banii, sa mergem spre castelul Sant Angelo, sa ne clatim ochii cu peisaje. Frumos, nimic de zis. De afara. Ca pentru interior mai trebuia sa scoatem 7 euro din buzunar. Asa ca ziseram pas. Ne multumim cu Pelesul. In fata castelului, podul cu acelasi nume. Plin de oameni care se impozau din 'spe mii de unghiuri.

De la atata bananait, ne lua foamea. Si ne pacali un ospatar cu buna, frumoaso. De unde o fi stiind ca suntem romance, ramane un mister. Si mancaram. Paste, normal. Lasagna e minunata la italieni. Pizza e slabuta. Pastele asa s-asa. Un pranz pentru trei persoane cu tot cu beuturica ne costa 30 de euro. Tot la capitolul mancarica ar trebui mentionata inghetata dementiala. Din auzite, ca nu m-a tentat. Destul de piperata. La pret. Cam 4 euro cornetul. Dar, dupa spusele co-calatoarelor, isi merita fiecare cent.

Incheiaram a doua zi pe treptele din Piata San Pietro. Certandu-ne. Sau, mai bine zis, filosofand despre viata. Fiecare in felul ei. Cam asta cu linistea... Si cam asta cu Vaticanul. Aaa, ar mai fi ceva: in Bazilica aceea nu am vazut niciun altar sau ceva de genul. Cand s-or tine slujbele, s-or tine numai la balconul mult prea vestit?

Va urma....

Vacanta la Roma

A mai trecut o vara. A mai venit un septembrie. Si, ca sa sarbatoresc cumva venirea toamnei, plecai la Roma. Nu stiam prea multe despre Roma. Nu era nici unul din orasele pe care imi propusesem sa le vad mai curand decat mai tarziu. Dar, daca tot se ivi ocazia de companie, imi zisei ca as putea sa incerc o scurta si placuta vizita. Cu biletele de avion se rezolva destul de usor nowadays, asa ca nu intampinai vreo problema notabila in a-mi achizitiona vesnicul si eternul zbor low-cost.

In data de 15, cu tot cu temerea ca desteptii de la meteo s-ar putea, prin cine stie ce noroc absurd, sa ghiceasca vremea si sa ma intorc ciuciulete din capitala cizmei, plecai cu noaptea-n cap spre hangar. Acelasi hangar. Nicio imbunatatire. Dar sa trecem peste, inainte de a fi acuzata de snobism, ca pana la urma hangarul asta si low-costurile ne ajuta sa ne mai clatim si noi privirea cu strainezia, desi pana la destinatie, ne cam clatinam nopi cu totul. In fine. Sa trecem si peste faptul ca priority boarding merge numai in tarile civilizate, la noi fiind frectie la picior de lemn.

Dupa un zbor minunat, aproape copiat dupa cel de acum un an, am ajuns la destinatie. Bila alba: zborul dureaza 2 ore. Atat trebuie sa rezisti, sa iti tii nervii in fraie, sa spui rugaciunile pe care ti le-au zis bunicii cand erai de-o schioapa. Buun. Dupa aterizare, incepui sa vad Romania cu alti ochi. La ei, acelasi hangar, ca si la noi. Aceeasi politisti de frontiera ca si la noi. Ba chiar as putea spune ca ai nostri au fost mai cooperanti si mai zambareti. Vremea la ei urata uratica. O ploicica mocaneasca. In schimb, destul de caldut.

Hai la hotel. Hai. Pana in centrul Romei trebuie luat un autobuz. adica, un autocar retrogradat la nivelul de autobuz. Peste tot, dai de romani. Sau de urmele pe care le-au lasat. In autocarul care ne-a usurat de 4 euroi, husele erau murdare de incepuse sa ma manance pielea, guma de mestecat era lipita pe sub manerele scaunelor din fata. Langa noi se aseaza trei rom...ance. Cu fuste colorate, cu salbe la gat, certate cu sapunul, dar destul de prietene cu soferul autobuzului, care pe ele nu le-a jupuit de cei 12 euroi. Asa ca, am tras doua concluzii: ori sunt mana in mana, ori eu le platesc si biletele lor. Ca doar paguba trebuie acoperita de undeva.

Stiu ca deja ati ridicat piatra si nici nu am terminat. Tot drumul am stat cu grija daca nu cumva cele trei mandre facusera un double checking al bagajelor noastre, dat fiind faptul ca ele au urcat printre ultimele in autobuz, desi ajunsesera inaintea noastra in statie. M-am mai felicitat inca o data pentru ca nu lasasem nimic de valoare in rucsac, am facut semnul crucii cu limba in gura si ma pregateam de circoteca. Poate din cauza asta mi s-a parut ca drumul a durat o vesnicie, ca DN-ul nostru e brici, ca gunoaiele noastre nici nu exista, ca traficul nostru e parfum. Eeee, carcoteli...

In Roma: multa lume. Prea multa lume. Sa o luam spre un metrou. Un metrou din cele doua. Caci, desi poate e greu de crezut, Roma nu are decat 2 magistrale. Ii luam de departe. La metrou intra in functiune foarte bine intuitia. Pentru ca semne care sa te ghideze mai slabut. Vorbitori de limba engleza doar turistii. Ajungem intr-un final la metrou. Metrourile lor cred ca sunt metrourile pe care le-am scos noi din folosinta. Sau poate la ei metroul reprezinta doar un mijloc de deplasare pentru clasa mai putin decat muncitoare. Dupa vreo 12 statii de indurat mirosuri, am ajuns. Nu, nu la hotel. Ca pana la hotel, am mai intrebat cinci oameni incotro trebuie sa o apucam ca sa ajungem la acoperisul de deasupra capetelor.

Sa trecem peste conditiile de la hotelul de nu stiu cate stele. Desi mai mult adormite decat cu chef de bananait, am luat-o spre oras. Sa vedem, sa cunoastem, sa traim in lumea lor, sa respiram ca ei. Da. N-am prea respirat. Dar am vazut. Cam trei sferturi din obiective. In prima zi. De unde sa stim ca va merge atat de repede? E adevarat ca si din cauza sutelor de turisti, te cam cuprindea oboseala si nu prea mai aveai pofta de analizat si vizitat. Am inceput cu Piazza del Popolo. Impresionanta prin arhitectura.

Dupa vreo cateva fotografii si putin sters cu pantalonii treptele, am luat-o agale spre Piazza di Spagna. Nicio vacanta fara Spania. Chiar daca sub forma de piata. Si dupa ce ne-am odihnit picioroangele pe trepte, am plecat spre Fantana mult prea vestita. Unde ne-au intampinat veseli vreo cinci milioane trei sute saptezeci si trei de turisti. Care se inghesuiau sa faca poze, sa dea cu euroi in apa si sa isi doreasca sa se mai intoarca in capitala cizmei. Si terminaram prima zi in forta cu Piazza Novoa.

Bilantul primei zile: o calatorie cu metroul este 1 euro; 1 magnet variaza intre 3 si 10 euro; reducerile sunt duse de demult; italienilor le place sa-si imbrace muierile numai cu haine cu eticheta; o bauturica racoritoare sare de 3 euro; au piete garla; arhitectura te impresioneaza; turistii sunt multi....poate prea multi; gunoaiele sunt multe...sigur prea multe; traficul e mai rau ca la noi...daca ai tupeu si ti-ai facut testamentul inainte sa pleci, te incumeti sa traversezi pe verde, daca nu...stai potolit; metrourile sunt toalete publice; limba engleza e inamicul numarul 1 al tuturor macaronarilor; mancarea nu e atat de scumpa; ospatarii sunt serviabili...atat de serviabili incat la primul bacsis mi-am luat iar teapa si am lasat cinci euro....

Am adormit cu gandul la ce frumoasa si curata e Spania. Si chiar si Romania. Sfarsitul primului episod....