Mall Apaca

Acum vreo luna ma stresam de mama focului ca de unde imi achizitionez conduri. Stiti. Ati fost martori. Colocatara radea pe sub musteti. Hahaha, ce-o sa te faci tu. Dincolo de mistouri, se si enervase la un moment dat ca ce o stresez atata cu o nunta. Eeeeheeei, insa cum nimic nu ramane in aer, a venit vremea revansei. Colocatara merge la nunta. Din aceea de face cat cele doua la care am fost eu. La Oracolul din nu stiu unde. Mai bine zis la fiul Oracolului. Si mai bine zis, la hotelul acestora. Care e pipirisnais. Hotelul, de.

Zis si facut. Din cauza atator chestii pipirisnais, treaba tine sa urce ca bani. Si atunci trebuie economii. Si ca sa faci economii, n-ai din ce, decat din toale, carpe si conduri. Si ne ziseram sa o luam spre Apaca. Mai mult pentru colocatarul colocatarei. Si o luaram. De la 9 incepuram. Intr-o jumatate de ora eram in raiul dlui Roman. Nu stiu cum mergeau treburile pe vremea raposatului, insa acum merg naspa. Aaa, chiar asa, nu stiu daca ati observat, insa acum avem trei timpi de raportare: pe vremea lui Ceasca, inainte de criza si dupa criza. Parca am vorbi de inainte de era noastra si era noastra. Whatever.

Ziceam ca Apaca merge prost spre deloc. Atentie, vorbesc doar din perspectiva vizitatorului de weekend. Nu stiu cum e in restul saptamanii. Sau ce e inauntru. Spun doar cum se vede din curte. Sunt cateva magazine de prezentare. In care te intampina aceleasi doamne amabile ca in toate magazinele cu iz ceausist. Pe sistemul: "- Buna ziua, m-ar interesa un costum marimea x, talia y. M-ati putea ajuta? - Hmmm, ce talie ati spus? - Y. - Y? - Da. - N-avem. Dar oricum nu va trebuie talia y. Va trebuie talia Z. - Pai daca imi iau talia Z, nu imi e prea lung? - Nu-i asta o problema; il taiem." De ce as da o policica de bani pe un costum pe care sa-l tai mai apoi?

Trecem peste treaba cu vanzatoarele. Magazinele par mici depozite. De fapt, unele dintre ele chiar sunt depozite. Nu neaparat asta deranjeaza. Ca stiam ca mergem la depozit. Deranjeaza aerul de parasit, lasat de izbeliste. Si daca la intrare mai e cum mai e, pe masura ce te afunzi in meandrele neantului, iti dai seama de nepasarea celor cu putere de decizie. Imi spune colocatarul colocatarei ca aici se faceau dupa revolutie costume pentru export. Se ingramadeau italienii sa le ia de la noi la preturi de fabrica si sa le vanda la ei la preturi de firma. Ca deh, eticheta, desi Made in Romania, poarta semnaturi celebre. Acuma, pe criza asta, sufla vanticelul. Mi-ar fi si frica sa ma prinda noaptea in curte la Apaca.

Dupa chinuri ce pareau fara sfarsit, achizitionaram una bucata tol festiv pentru dl colocatar. Da, rezolvaram ce era mai usor. Ca el nu-i prea pretentios. Dar aceasta rezolvare dadu nastere la invidii si suspine. Colocatara, si a lui si a mea, incepu sa chitaie. Ca ea nu gaseste rochitica, ca "ia uite el isi gasi, dar eu in ce ma imbrac", ca "eu ma duc in rochitica de scolarita si gata". Pentru a preintampina asemenea tragedie, pentru a linisti suspinele din ce in ce mai sfasietoare ale colocatarei, plecaram spre magazine mai vestite. Si, fiindca tot eram in zona, ziseram sa dam o fuga pana la centrul acela comercial care s-a deschis de ceva vreme in Militari.

Ne placu ce gasiram. Gasiram parca oameni mai civilizati. O fi, vorba unei colege, din cauza ca e nou. Nu stiu. Nici nu conteaza prea tare. Important e ca in 5 ore cat bananairam, caci da, la colocatara a fost mai greu de satisfacut pretentiile, nu vazuram nicio pitzi si nici un cocalar. Incepuram goana cu un magazin cu nume. Cu numele cantaretei pop, rock, whatever. Lucrusoare frumusele. Preturi pe masura. Sau poate, daca nu as fi stiut ceea ce urmeaza sa va spun, mi s-ar fi parut accesibile.

Asa cum Apaca lucra pe vremuri pentru italieni si francezi, asa o fabricuta din Slatina face carpe pentru nume destul de maricele din industria modei romanesti. Uau, ce bine mi-a iesit asta cu industria. Maestra in clisee. Ca oricum industrie nu cred ca avem. Sau poate de moda avem? Sa nu divagam. Ziceam de fabricuta din Slatina. Care are si un mic magazinel. Unde, bineinteles, preturile sunt de fabrica. Si va zic asa: aceeasi rochita, care la magazinul cu numele cantaretei aleia de-i placea lui tata este nici mai mult nici mai putin de 150 de Roni, la Slatina este 40 de Roni. Nu exagerez. Acelasi material, acelasi model, aceeasi culoare, aceeasi eticheta (made in Romania, ca ailalata cu numele magazinului se atasaza in Bucuresti).

Aceeasi situatie o avem la incalatari. Daca la marile branduri din mallurile pline ochi de personaje mai sus citate, o pereche de pantofi mai de Doamne ajuta sar usor de 300 de roni, in Timisoara la magazinul fabricii sunt cel mult 120 de Roni. Aceeasi pantofi. Aceleasi materiale. Aceleasi modele. Aceleasi culori. Aceeasi eticheta. Nu vorbim, asadar, de fake-uri sau de angrouri Europa in miniatura. Vorbim doar de achizitionarea produsului inainte de a fi etichetat si parfumat de marile branduri. Am facut un calcul. Daca, de doua ori pe an, am face un drum pana la Timisoara, si eu si colocatara am economisi cam vreo 500 de roni de caciula.

Si uite asa se face intr-o oarecare masura dreptate. Cei din provincie au venituri mai mici, insa se bucura de ceva facilitati. Si privilegii. De a avea fabricute de confectii si de incaltaminte. Care, fara fitele date de eticheta, devin o alternativa viabila a marilor lanturi de magazine. Pacat ca nu am stiut sa ne pastram toate fabricile. Am fi putut sa ne limitam la a le moderniza, nu la a le fura.

Mesaj de sustinere si strigat de lupta

Acum, ca am terminat cu atatea povesti despre Madridul mult iubit, sa ne intoarcem in realitatea, de cele mai multe ori, cruda. Parca este un facut. La fiecare intoarcere din vacante peste hotare, ma lovesc de cate o stire care sa ma aduca repejor cu picioarele pe pamant. Cand am revenit din Barcelona, murise Stefan Iordache. Cand m-am intors din Viena, am aflat de Cristi Minculescu. Vin de la Madrid, aflu ca e in spital Nicu Constantin.

La intoarcere, am luat la rasfoit blogurile. Sa ajung la zi. Sa ma pun la curent cu ce mai e nou. Se vorbeste despre cancerul de piele. Care pleaca de la alunite si expunere la soare. Se mai vorbeste despre cancerul pulmonar. Been there, done that. Am una bucata bunic care a fost suspect de cancer pulmonar. Slava Cerului, in cazul lui, totul s-a incheiat cu bine. Un maharajah al blogurilor, o persoana care scrie vesel, simte vesel, traieste vesel, ma pocneste cu o postare despre cancerul la gat.

Ce-o mai fi? Ne apropiem de sfarsitul lumii? De ce se imbolnavesc atatia oameni? Din lipsa educatiei si disciplinei in ale mancatului? Din cauza viciilor de care nu pot scapa? Din cauza lipsei de miscare? Din cauza neglijarii efectuarii controlului anual? Din cauza indiferentei cu care sunt tratate diverse semnale de alarma trase de propriile noastre corpuri? Sa mai existe in continuare efecte ale dezastrului de la Cernobil? Sa fie oare de vina si mostenirea genetica pe care o primim de la babaci?

Care sunt oare motivele pentru care unii dintre noi se trezesc tam nesam cu asa un musafir idiot? Musafir care nu pleaca niciodata singur. Musafir care se hraneste cu viata gazdei, ii fura bucuriile si vitalitatea, intra incaltat cu bocancii plini de noroi peste fericirea de a se trezi cu bine si in urmatoarea zi a gazdei sale, se joaca cu chibrituri aprinse in camera cu planuri de viitor. Si musafirul asta cum isi alege gazda? Merge la cei mai slabi, la cei mai in varsta, la cei mai saraci? Sau se trezeste dimineta si se gandeste "ia sa tragem la sorti sa vedem de azi incolo incotro ne mai indreptam"?

Nu mai conteaza nimic din cele mai sus intrebate. Se intampla si gata. Si ni se poate intampla tuturor. Inclusiv celor care zicem mereu "ce, mie, niciodata". Si parca si mai dur este atunci cand se intampla celor dragi. Ca parca noi putem lupta mai altfel, insa cei dragi ni se par intotdeauna firavi, delicati, neputinciosi. Sau neputinciosi ne simtim noi in fata bolii care ni-i ia treptat treptat. Si se schimba totul. Maine devine acum, vom face devine facem, faptul ca mai putem imparti inca o zi ni se pare motiv de sarbatoare. Timpul capata o alta dimensiune, sanatatea capata un alt rol, poate chiar cel de protagonista a filmului.

De ceva vreme, o persoana draga posesoarei acestui blog trece printr-o chestie asemanatoare. Vede cum una din radacini se slabeste. Simte cum unul din cele doua motive, pentru care a luptat mereu cu viata, cu oamenii, poate cu ea insasi, se stinge treptat treptat. Ar trebui sa fiu un real sprijin. Nu sunt. Nu am trecut, slava Domnului, printr-o situatie de genul acesta si nu stiu cum sa reactionez. Sunt suficient de egoista pentru a fi optimista. Si pentru a ma gandi ca e probabil ca musafirul sa iasa castigator, insa nu fara o lupta destul de in forta. Care lupta va fi arbitrata in mod sigur de Dumnezeu. Asa ca fara niciun dubiu, nimeni nu va trisa.

Doamna, ati fost mereu o persoana tare. Cel putin in fata noastra. Ati trecut prin atatea incercari pe care le-ati depasit cu fruntea sus. In mod sigur, in clipele de acum si in cele ce vor urma veti juca rolul vietii dvs. Nu va pierdeti optimismul care de multe ori ne-a scos din rahat. Nici increderea cu care ne-ati inghesuit pe noi. Eu una sunt sigura ca nu s-a spus ultimul cuvant. Va imbratisez si va rog sa luptati atat cat se va putea.

Hoyen, chicas

Asta e formula cu care toata lumea te agata, te interpeleaza, te opreste pe strazile madrilene. Mai avem si hoyen guapas sau hoyen morenas. Madrilenii sunt, asa cum citisem in diverse ghiduri si pe diverse site-uri, curtenitori. Nu fac economie la complimente, nici la fluieraturi. Ospatarii sunt ok, atata vreme cat nu stiu de unde esti. Femeile mi s-au parut usor neingrijite. Fara obsesia pedichiurii proaspat facute sau a defrisarii pe brate. Cu toate astea, nu mi s-a parut ca ar avea vreo problema cu felul in care arata. Si nici ca ar da doi bani pe felul in care sunt privite.

La capitolul magazine, Madridul are de toate: de la chinezarii la Zara; de la H&M la S&H (adica buticele care creaza impresia de second hand). Dat fiind faptul ca in perioada in care am fost noi era o sarbatoare locala, am vazut cum arata un targ de haine. Adica, un fel de bazar. Turcisme, chizenarii, indienisme si alte chestii. Ok, recunosc, mi-am achizitionat una pereche sandofiori. Dar pe talpa scrie "Made in Spain". Marimile sunt ca la noi. Adica in magazine si-a gasit haine colocatara sisut. Si colega mea. Care se hranesc cu apa plata cu lamaie si arata intocmai.

Sarbatoarea de San Isidro pe care am prins-o noi la ei ne-a aratat o alta fata a locuitorilor de acolo. Mi-am adus un pic aminte de Maramures. De ce? Pai madrilenii se imbracara in costume traditionale. Se pusera pe cantat si pe jucat flamenco. Pe mancat ochisori si pe baut sangria. In Plaza Mayor a avut loc o chestie de am asimilat-o noi cu un spectacol Divertis. In alte colturi ale Madridului, au avut loc reprezentatii de flamenco si concerte ale diverselor fanfare.

In a doua parte a minunatei excursii, din cauza de bataturi, caldura si oboseala, am luat-o cu metroul. 10 calatorii 7.4 euroi. 1 calatorie 1 euroi. Am intalnit acelasi sistem ca si in Barcelona. Cu metrouri care vin la secunda. Cu magistrale legate prin statii comune in punctele cheie ale orasului. Cu pasaje ametitoare. Cu oameni civilizati care stiu ca pe scara rulanta se stationeaza pe partea dreapta, iar partea stanga ramane libera pentru cei care se grabesc sau sunt mai sportivi din fire.

Folosindu-ne de mijlocul de transport mai sus amintit, am facut prima oprire la Santiago Bernabeu. Impresionant. Ne-am pozat cu ghete, baloane de aur , cupe, cupite. Scot strainii astia bani din orice. Era un fular cu Real in jur de 35 de euro. Nu mai vorbim de sorturi sau tricouri care sareau usor de 50 de coco. Am platit pentru un tur complet, inclusiv dusuri, vestiar, banca 20 de euroi. Stadionul este impresionant. Si chiar si gol parca iti face pielea de gaina. Ziceam ca scot bani si din piatra seaca. Corect. Insa au si cu ce se lauda. Muzeul stadionului pastreaza toate cupele, medaliile, premiile, fotografiile cu jucatori, antrenori, echipe adverse.

Dupa atata sport, vizitaram gradina zoologica. Imensa. Sau poate doar ne dureau pe noi picioarele. La capitolul animalute, vienezii ii iau pe spanioli de departe. Desi, aici am fost super incantata sa asist la un show cu pasari rapitoare si la un show cu delfini. Nu stiu daca gartie animalutelor, muzicii, vocii announcerului, dresorilor, insa toata lumea era lipita de scaune, intr-o liniste deplina. Uralele care izbucneau la sfarsitul fiecarui numar le-am mai intalnit doar la tango in Bucuresti acum cateva luni.

Ce mai au madrilenii? Mai au expozitie de trandafiri. De vis. Cu nenumarate specii de roze. Intr-o singura culoare sau intr-un amestec de culori. Mai au teleferic. Curat. Si in care voice overul iti explica inca de la urcare pe unde te afli si ce vezi. Exact ca un ghid. Si abia de acolo, de sus, iti dai seama ca Madridul e un oras aruncat parca intr-o padure, la ale carei margini se face sport. Aveam sa aflam ca numita Casa del Campo a fost candva terenul de vanatoare al printului Felipe de Bourbon. Pai si cum, a renuntat printul la ceva al lui ca sa se bucure poporul? Dap. La ei e invers. Conducatorii renunta, nu acapareaza.

As mai avea de adaugat doar impresii despre Barajas. Aeroportul. Care e fascinant si infricosator de mare. Si ne-am dat seama de asta in mometul in care am fost redirectionate spre un alt terminal. Ca sa va faceti o idee, diferenta intre terminale era de 2 statii de metrou. Lungi. Pe care initial noi am zis ca le vom face pe jos. Noroc ca am dat peste o romanca la informatii si ne-a trimis spre autobuz, ca, daca nu, faceam o noapte intreaga de la terminalul T4 la T1.

Cam asta fu excursia in capitala Spaniei. Ne-am intors bine sanatoase, fara gripe porcoase. Cred. Adios Madrid y bem-vindo Lisboa!

La cetate in poarta, oare cine bate?

A doua zi de dezmat total. De libertate. De rupt talpici. Sau chiar incaltari. Si ne hotararam cu unanimitate de voturi (din cele 4 persoane cu drept de vot, una dormea, alta era in dus, colocatara era obosita, asa ca am votat eu) sa iesim din Madrid. Sa o luam agale, cu 140 km/ora, spre Toledo. Toledo e un fel de Mogosoaia ca si asezare si un fel de Sighisoara ca si look.

Pentru a ajunge la rata care ne-a dus ca vantul si ca gandul, a trebuit sa trecem printr-un check in mai ceva decat cel de la aeroport. Probabil asta a fost rezultatul atentatelor. Si daca tot veni vorba, sa vorbim despre Atocha. Care arata intr-un mare fel. Atocha are doua statii de metrou diferite. Intr-una din ele sari din metrou direct in tren. Un fel de Gara de Nord, intrarea pe scarile rulante de la metrou pe peron. Numai ca in Atocha vorbim de nenumarate linii si de un spatiu mult mai mare. Inainte de a cobori propriu zis pe peron, se verifica actele si bagajele. Sistemul de verificare al bagajului din Atocha este mult superior celui care se afla pe aeroportul (daca se poate numi asa) Baneasa.

Trenurile pleaca la secunda si ajung la secunda. Nu sunt deranjate de vaci scapate de sub observatie de tarani sau de oi care sa pasca iarba dintre sine. Imi imaginez ca la viteza pe care o ating asta ar fi fatal. Pentru calatori. Nu mai spun nimic despre cat de curat e totul. Nici despre cum sunt tratati calatorii. Vorba uneia dintre co-calatoare: "nasul. unde e nasul?" Singura care intra in contact cu turistii e vocea unei domnite care ne roaga politicos sa o lasam mai moale cu telefoanele mobile si care ne ureaza calatorie placuta.

Buun. Dupa 20 de minute de la plecare, ajungem la destinatie. Cuum? Pai nici nu ne asezaram bine. Si in plus parca era vorba de 70 de km. Nu, nu, trebuie sa fie o greseala. Sa cascam bine ochii sa nu coboram in alta parte. Nope, e bine. No, hai. O gara micuta. Miroase a trandafiri, nu a urina. Ne achizitionam o harta. De 2.5 euroi. Si iesim. O luam spre nicaieri. Sau, daca e sa ne luam dupa indicator, spre toate directiile. In fata, pe un delusor, in spatele unor porti mari, de lemn, se inalta cetatea Toledo. Micuta, cu strazi inguste pe care vecinii isi intind zaharul pe balcon. Tocmai bune strazile ca sa te ratacesti pe ele sau printre ele. Am mai facut si aici cativa zeci de kilometri la pas, cateva zeci de fotografii, unii dintre noi au mancat o clatituta, altii au baut dues cafes, altii si-au achizitionat un cavaler. De plastic. Sau de fier.

Plecand in oarescare necunostinta de cauza, ne achizitionaram bilete de intoarcere cu ultimul tren. Ce sa faci intr-un orasel, pe care il strabati cap coada in 3 ore, o zi intreaga? Mai ales ca nu fuseram adeptele "hai sa dam 20 de coco ca sa vizitam catedrala". Asa ca, dupa ce vazuram si Plaza de Toros de jur imprejur, pe afara, o luaram spre gara. Unde avuseram norocul sa schimbam biletele sin ningun otro gasto. Noroc? Neee, asa e la ei. Poti schimba ora calatoriei. Ca nu ii deranjeaza. Important e sa fie in aceeasi zi. Si ne intorseram la Madrid. Unde lumea se pregatea de fiesta.

Ne mai opriram pentru ceva cumparaturi. Si pentru un ceva caballero. De baut. Si pentru un cola. In loc de mancare. Si pentru un dans pe care nu l-am inteles. Nu, nu flamenco. Un ceva miscat de niste colorati. Cele doua domnisoare cu ceva caballero au inteles despre ce era vorba. Dupa ce au sorbit si ultima picaturice. In drumul spre casa, am achizitionat una bucata ochelari de soare si nu stiu ce bluzite. Asa e cand pleci cu addicted dupa tine. Profitand de timpul petrecut in butic, intru in discutie cu domnul patron. Cubanez. Care ne indruma pe unde sa o luam ca sa mancam si bem ieftin. Ne vinde si ceva ponturi referitoare la vizitatul muzeelor. Si ne arunca subtil si o invitatie la discoteca. Hai sa plecam mai repede. Sa nu ma transform in cubanita. Hai sa incheiem si ziua de azi.

La pas prin capitala Spaniei

Si ajunseram si in prima dimineata in capitala Spaniei. Desi ajunsesem destul de tarziu in noapte, ne treziram la prima ora a diminetii. Prima ora pentru noi. Ca madrilenii dorm pana mai tarziu. De fapt, nu stiu cand mai muncesc. Sau poate am ajuns noi in saptamana de sarbatoare. Si lumea era ocupata sa sarbatoreasca.

Dupa un pahar cu apa de la "canal", ca altceva nu aveam, am pornit spre nicaieri si spre peste tot. Cu ghidul intr-o mana si cu rucsacul in cealalta, ne-am aruncat in necunoscut. Cum era de asteptat, in prima zi am mers la picior. Fara metrouri, tramvaie, autobuze sau alte mijloace care sa ne mute dintr-un loc in altul. Si am vazut orasul. Am intrat in atmosfera. Am simtit viata lor de zi cu zi. Au o arhitectura interesanta. Si orasul e foarte foarte curat. Si foarte verde. Dincolo de parcuri, gradini, alei cu copacei care mai de care mai datator de oxigen. Mai era si una bucata gradina botanica, numai buna pentru a ne odihni tenisii chinezesti dupa atata drum.

Tot in prima zi, ziseram sa ne dam in barci. Nu la propriu, ca nu prea aveam decat barci cu vasle si n-avea cine sa vasleasca atat de puternic incat sa plimbe kilogramele mele multe. La figurat sa ne dam in barci. Si, cum ii sta bine unui turist, incepuram cu barca numita restaurant. Hai sa mancam azi, macar azi, chestii d-ale lor. Da, da, da, se auzira voci de duduite infometate care ar fi fost in stare sa infulece orice, dupa o noapte si o jumatate de zi in care se hranisera doar cu aer. Si mancaram. Vorba vine. Una portie paella, una portie tortilla con patatas, una portie meniul zilei. Cea mai castigata se dovedi a fi duduita cu meniul zilei. Care avu in farfurie ceva caneloni cu ceva. Daaa, canelonii sunt teoretic de la cizmari. Dar faceau parte din meniul zilei. Asa ca fuseram trei dudui ce plecara cu matele in plina greva, satule de traditionalisme si una duduie fara traditionalisme, insa satula. Tot dezmatul ne duse la 40 de coco. Un poqo caro.

Dupa atata mancare, ziseram sa purcedem la ars calorii si talpi. Si ne prinse ora 9 seara tot bananaind. Bilantul zilei: vazuram cam tot ce era de vazut, insa aveam sa ne dam seama de chestia aceasta abia dupa vreo alte doua zile. Am plecat din Plaza Mayor, unde am cautat 10 minute un centru de informatii pentru turisti, care era sub nasucul nostru. Am luat-o prin Plaza del Sol, mergand la pas de voie spre Palacio Real. Pana insa sa ajungem sa ne bucuram de privelistea unui castel in toata puterea cuvantului, trecem pe langa Casa Gallardo. Click, click, facem cateva poze sa ramana drept amintire si mergem mai departe. Suntem uimite de grupurile de elevi care sunt dusi, doi cate doi, sa viziteze muzeul Prado. Elevi de peste 10 ani.

Mai suntem uimite de cat de organizat este totul. Niciun fir de iarba nu creste anapoda. Exact in fata Palatului Regal, se afla Catedral de la Almudena. E liniste. Sau iti inspira liniste. Desi, exact langa, se afla Jardines de Sabatini. Poate unul dintre cele mai frumoase locuri. Sau poate doar am fost impresionata de domnii in uniforma care faceau repetitii pentru San Isidro. Undeva mai in nordul Gradinilor ne-am dus sa ne spalam pacatele. Intr-un templu, Templo de Debod. N-am avut curiozitatea si rabdarea sa-l vizitez pe dinauntru, insa cei care ieseau pareau mai senini. Sau poate doar veseli ca ieseau la soare.

Vedem partea mai noua a orasului, cu Banco d'Espana, cu biblioteca nationala si ne lasam spre El Parco del Retiro. Trecem insa mai intai prin Gradina Botanica si facem trei patru poze cu Muzeul Prado. Langa muzeul fotografiat doar pe dinafara, Fuente de Cibeles si Fuente de Neptuno. In El Retiro, dam peste Palatul de Cristal in fata caruia se inghesuiam doua mirese de origine asiatica sa se pozeze cu los invitados. Mancam o inghetata de 3.8 euro (in Bucuresti n-as fi dat 20 de roni pe o inghetatica), mai pozam o rata ca au si ei ratele lor, mai pozam o statuie (ca au la statui garla). Facem o poza si cu Palacio de Velazquez si cu monumento Alfonso. Toate in minunatul parc mai sus numit. La iesire, dam peste Puerta de Alcala, un fel de arcul de triumf varianta spanish.

Gata. Ne daduram invinse pentru prima zi. Si o luaram agale spre apartamentul nostru inchiriat, care, fiindca tot veni vorba, a fost super bine pozitionat si super frumos mobilat. Daca vreti sa ajungeti in Madrid si nu vreti sa va rupeti in figuri pe la nu stiu ce hotel instelat, intrebati-ma de apartament. Isi merita fiecare banut. Inainte de a capitula, ne indreptaram cu ultimele forte si manate in lupta de stomac spre supermarket. Unde, a naiba chinezoaica, ne lua 75 de euro. E drept, mancarea luata ne-a ajuns ca mic dejun pentru 4 zile. Ba chiar am mai si aruncat jumatate din unt si ceva mezelarie.

Si asta a fost prima zi. Cea mai solicitanta. Si cea mai epuizanta. In care am strabatut cred ca vreo 40 de kilometri. Nu am masurat, insa am mers fara oprire 12 ore. Lucru resimtit de tenisii mei chinezesti.

Bienvenidos a Madrid

M-am intors. De pe meleaguri unde principala noastra grija a fost sa ne trezim dimineata ca sa avem timp sa vizitam cat mai multe. Unde principala problema a fost daca sa mancam sau nu paella. Unde singurul necaz a fost ca nu am avut curaj sa ne dam in ciocanul din parcul de distractii. Unde singurul complex a fost lipsa de nebunie de care aveam nevoie ca sa dansam cu oamenii locului flamenco. Sau alte dansuri mai mult sau mai putin inspirate. Acum urmeaza sa va povestesc. Cum a fost. D-a fir a par.

Mai e nevoie sa vorbim despre low cost-ul cu care ne-am deplasat fundurile? Nu. Ca e acelasi ca si la Barcelona. Conditiile aceleasi. Parca romanasii sunt mai putini totusi. Cei care pleaca. Cu toate astea, am avut parte de portia de pitzi. Care plecau spre tari promitatoare, ca sa-si achizitioneze haine ca "fata, nu mai am nimic la moda". Sau, ca intr-o reclama inspirata "sunt pitzi si nu mi-am mai luat nicio pereche de pantofi de cinci luni". Ne-au urmarit parca. De la intrarea in aeroport, sau cum s-o putea numi Baneasa, pana in avion, sau cum s-ar putea numi chestia cu care am zburat, care scartaia din toate incheieturile.

Ne-am ingramadit sa prindem locuri. Departe de pitzi. Din cauza zgarceniei de a da 15 Roni in plus pentru o preimbarcare decenta. Asta e. Am facut-o, am facut-o. Dupa coate, impinsaturi, injuraturi si alte cele care tin de intoarce si obrazul celalalt, ne-am asezat. Si am pornit a visa. Pe aripi de vant. Si pe aripile masinariei. Gresita miscare. Cica sa nu stai niciodata pe aripa. E, asta e. Noi acolo ne-am asezat. Si da-i si zboara si da-i si zboara. Echipa de stewarzi e la fel. De neprofesionista. Cititi postarea despre Barcelona daca ati uitat. Lumea a aplaudat la fel la aterizare. O prietena care a zburat pentru prima data a avut aceeasi reactie pe care am avut-o eu anul trecut: "nu inteleg, a fost o exceptie ca s-a aterizat cu bine?"

In Madrid, aceeasi organizare ca si in Barcelona. Taximetristii la fel de ok. Daca e sa ma intrebi pe mine. Daca o intrebi pe colocatara sisut va zice ca erau cam smecheri. Se poate. La cat eram eu de fascinata, s-ar putea sa nu fi auzit comentariile lor in spatele nostru. Oricum, nu au sanse sa ii ajunga pe taximetristii nostri de la Baneasa. Inghesuite toate patru in taxi, plecaram spre inima orasului. Da, da, comentarii rautacioase m-au acuzat ca m-am asezat in fata langa taximetrist ca sa am mai mult loc. Aiurea. Am fugit sa fac putina conversatie, sa sterg praful de pe cuvintele si expresiile telenovelistice. Stiti ce e fantastic in a merge cu taxiul? Afli cam tot ce e de aflat de la taximetrist.

Asadar, Spania resimte criza. Prin lipsa turistilor. Madridul nu mai e ce era candva. Atentatele au fost uitate. Nu-i mai sperie nici pe localnici, nici pe turisti. Lipsa banilor ii opreste pe toti. Pe localnici sa mai investeasca, pe vizitatori sa poposeasca. Totusi, madrilenii spera sa se indrepte ceva, acum ca vor sa organizeze Jocurile Olimpice. Super. Barcelona arata minunat dupa o astfel de experienta. Ce mai aflu? Pai ca, daca vrei sa ai un trai decent in Madrid, trebuie sa castigi in jur de 1500 de euro. Chiria e in jur de 800 de euro pentru un apartament cu trei camere. Care poate fi impartit, daca e nevoie, cu inca alte 3, 4 persoane. Poti sa traiesti binisor din taximetrie. Desi sunt destul de multi taximetristi pe strazile Madridului.

Dupa o calatorie de 40 de euro si informatii mult mai valoroase decat cele cateva zeci de coco platite de noi, ajungem la destinatie. Apartamentul cochet, micut, insa foarte vesel mobilat. Situat destul de ok. Intre doua statii de metrou. Care metrou ne va ajuta mai mult in a doua jumatate a excursiei. Mai conversam putin cu Ramos, proprietara apartamentului. Ne mai recomanda si ea cate ceva de facut si vazut si chiar gustat. In jurul orei 3 dimineata declaram terminata ziua si, punand capul pe perna imaculata, incepem sa visam la ceea ce va urma.

Plecata pe aripi de vant

Asa-mi vine uneori. Sa imi iau campii. De fapt, este o dorinta mai veche. Care mocneste, mocneste. Cand mai bate cate-un vanticel mai uratel asa, se inteteste si dorinta. Pe urma se stinge iar. Si uite asa. Traiesc eu, macinata de diverse dorinte. Si de frica de a-mi indeplini visul. Sau, poate, destinul.

Si imi doresc sa vina o zi in care sa va postesc cum e vremea in Irlanda. Sau, undeva, in Regat. Sau, in Spania. Sau in vreo tara nordica. E adevarat ca nu am demarat nimic pana acum. Alegand sa ma leg de ai mei, de colocatara, de violete, de bunici, de Bucuresti, de glie, de mosie, de neam. Poate n-am facut-o din teama. Sau poate din comoditate. Sau poate inca nu s-a umplut paharul. Sau poate nu s-a cicatrizat o rana. Sau alta. Sau amandoua.

Tocmai cand sa ma arunc. Cu capul inainte. Ca orice berbec care se respecta. Ne lovi criza. In plin. Pe ei mai mult decat pe noi. Si, parca mirosind pericolul, angajatorii mei ma manjira cu ceva marire. Si cu stabilitate. Si ma apucai si ma bagai si datoare vanduta la banci. Si, unde sa ma mai duc in aceste circumstante? Aiurea, pretexte. Imi lipseste un plan. Bine intocmit. Si intru tocmai respectat. Si un partener de nebunie. Ca nu prea imi place sa dansez singura. Sau un partener care sa imi dea un sut. Care sa insemne un pas inainte.

Desi eram gata gata sa fac planul, pasul si mutarea, tocmai pentru a-i demonstra colocatarei si colocatarului colocatarei ca pot, vreau si o s-o fac. Ma dezumflai. Vazui la teveu ca in America, the land of dreaming, tara tuturor posibilitatilor, a grasilor si a caselor cu gard alb, lumea e pe bune afectata de trambitata criza. Si au ajuns homeless. Oameni importanti. Cu studii. Cu joburi serioase. Care pareau stabile. Si facatoare de bani. Casele cu gard alb au devenit paturi groase si saci de dormit. Si cartoane pe ici pe colo. Unii dorm in masini. Bine ca mai au masinile.

Ma imbat cu apa rece. Si ma gandesc ca, asa cum una bucata colega a fost trimisa la Cluj la filiala de acolo a firmei, eu voi fi trimisa candva la Stockholm. Sa reprezint firma cu mandrie. Din pacate insa, la mancatoria care este in cladirea noastra, nu cred sa am prea curand aceasta deosebita sansa. Ar mai fi ceva. Sa plec in provincie. Ca ar fi departe. Problema e ca diferentele de mentalitate nu ar fi asa mari. Sau macar notabile. Nu, nu, e clar, strainatatea ne cheama. Adica, ma cheama.

As fi putut sa merg la cules la capsune. Sau la ciuperci. Sau la ceva fructe sau legume. Dar m-am trezit cam tarziu. Cand lumea deja s-a imbogatit si s-a si intors acasa. Cum insa nu ma dau batuta asa usor, plec. In strainezia. Nu pentru restul zileleor. Pentru restul zilelor saptamanii acesteia. Ma duc sa mai iau o gura de altfel. Sper sa nu ma aleg cu vreo chestie porceasca. Desi nu stiu daca apuc sa ies din tara. Ca ma chinuie o tuse seaca.

Cam asta. Vamos a divertirnos y a olvidar de todas las cuestiones profesionales.

Cimitirul vesel

Dupa atatea nunti, atata dulcegarie, sa bagam o postare mai din lume. Sa vorbim astazi despre case. De veci. Sau cimitire. Eeee, ce frumos subiect pentru o zi de marti. Cat optimism. Pai nu e optimism. Ca e realism. Dar, uite, voi incerca sa nu bocim. Iar. Ca mi s-a transformat acest loc intr-un loc de bocete.

Ii povesteam unei prietene, acum ceva vreme, cum e la noi. La noi adica la tara. La Oltenia. La buncii mei. Asadar, bunica-miu, acum vreo 20 de ani, s-a pus de comun acord cu consoarta, recte bunica-mea, sa isi faca si casa cealalta. Adica lucul unde isi vor petrece eternitatea. Plecand de la premisa ca nu se vor certa. Si ca vor vrea si pe lumea ailalta sa fie tot impreuna. Sau macar vecini. Si ca nici unul dintre ei nu se va indragosti p-acolo de vreo stafie domn sau stafie doamna. Dupa caz. Dupa ce cazura de acord ca asta e, ce-o fi o fi si, daca se va dovedi ca ea e prea buna pentru el si ca el n-o merita, sa ramana prieteni ca sa mearga vecinatatea fizica bine, se pusera pe treaba. Facura acolo, la cimitir, casa. Adica groapa, mai pe romaneste. Pe aleea principala. Ca totusi au fost cineva in viata asta. Si sub nuc. Cica sa aiba umbra vara. Si sa fie la adapost iarna. Wtf? Glumiti? Pentru ce va mai trebuie? Credeti ca mai simtiti? Helloooo, o sa fiti doar o gramada de oase. Insensibilo ce sunt!

Sa revenim. Cum cu traditia nu te pui pe plaiurile oltenesti, se investi in locurile acelea destul de serios. De la turnam beton sau ramane in pamant? Nuuu, turnam beton ca ne e mai bine. Desi betonul ala se cam incinge. Au urmat crucile. De marmura. Ca doar de-aia am muncit o viata intreaga. Si alea de lemn. Pe care sta scris de posesoarea acestui blog, numele bunicilor. Stiti cum se scrie pe crucile de lemn? Nuuu, nu cu pixul. Nici cu markerul. Cu cuiul. Eheeei, ce stiti voi, dragii mosului. Dupa cruci, s-au pus flori. Care se ingrijesc mereu. S-a facut gard, ca sa nu calce toata lumea pe mormantul bunicilor. Gard frumos. Pe care l-am vopsit personal de vreo trei ori pana acuma. Ca sa nu-l manance rugina.

Buun. Stati ca n-ati aflat inca nimic. La fiecare chestie care se mai facea la locul de veci, se facea o paranghelie. Denumita generic pomana. Pomana de vii. Da, da, stiu. Numai la olteni se putea asa ceva. Pomana asta de vii este prilej de reunit toate neamurile si pus pe mancat, baut si cantat. Evident, dupa ce pleaca taica popa, vecinii, babele care stau pe marginea santului si neamurile mai de departe. Toate pe cheltuiala viitorului posesor de domiciliu in cimitir. Sa traiasca. Tot la aceste parastase ciudatele, mai afli care cu care, cine cu cine, cine pe care, care sub cine. Babele intreaba cand te mariti, daca ai servici , cat castigi si tot asa. Si te apuci si dai o suma. Nu cea reala, ca nu vrei sa se lase pe bune cu decese. Dar suficient cat sa le dai pe spate. Si sa te vada desteapta. Daca trag ele concluzia ca esti o partida buna, vine pe nerasuflate remarca "n-ai nici tu, maica, noroc".

Bunicii mei au fost obsedati. Si au vrut sa isi faca ei toate chestiile pe care ar fi trebuit sa le faca puradeii lor dupa ce ei ar fi plecat spre eternitate. Nu ca n-ar fi avut incredere ca vor fi facute (sper), ci doar pentru a detine controlul. Sa fie ei siguri ca au ce manca pe lumea ailalta. Si ca au haine. Ca uitai sa va zic. Dar se dau si haine de pomana. Noi noute. Si pat. Si masa. Si lenjerii. Ce mai. Tot ce ii trebuie unui om aici. Pe pamant. Unde toate sunt palpabile. Am incercat sa le explic ca sunt bani aruncati pe geam. Eeee, da, daca taica popa zice ca asa trebuie. Asa trebuie. In plus, daca tata (cu tz) Floarea a lu' Ciumatu face, ce noi suntem mai prejos? Daca tot n-am cu cine, ii iau nitel peste picior si ii intreb unde au de gand sa puna patul, ca locurile sunt despartite de un zid. Ok, nu sunt nici eu prea intreaga. La cap. Ok, asta a fost cu bunicii. Care, by the way, traiesc bine mersi, multumesc lui Dumnezeu. Si, bineinteles, toate oalele s-au demodat. De fapt, strachinile. Si lingurile de lemn. Si negriturile alea care joaca rol de doliu. Si casa aia de la cimitir are nevoie de renovare.

Ce te faci insa cu bucurestenii? Care platesc 80 de mii de coco pentru a fi inmormantati cat mai aproape de aleea artistilor. Ce face ma? 80 de mii? De coco? Cat un apartament cu doua camere? Ca sa imi unesc eternitatea cu stafia lui Eminescu? Nu mai bine ma limitez la a-i citi poeziile? Si cu aia 80 de mii ma plimb prin lume? Ca oricum nu stiu daca ma mai asteapta ceva pe acolo? Suntem snobi. Din tata in fiu. Cum sa nu dam niste bani multi ca sa ne manance viermii mai cu pofta? Ma, ma lesi? Nu mai bine ma aruncati in mare? Pe degeaba? Off, ce scartara. Sunt. Recunosc.

Rupseram turta

Si ultima postare. Despre nunta. Ca gata. Tot e bine ca a mai trecut ceva timp si acum pot relata lucrurile mai la rece. Dupa lungi cautari de diverse: ba conduri, ba rochita, ba geanta, ba coafor pentru boit si zgarliontat, a venit si ziua cea mare. Mai mare pentru ei decat pentru mine. Sau asa ar fi trebuit sa fie.

O sambata in care lupta se dadea intre nori si soare, intre cald si racoare, intre raze si stropi. Despre cununie nu stiu sa va povestesc prea multe. Ca am ajuns prea tarziu. S-au luat fara mine. Ca pana sa ajung eu la mama naibii, cu tramvaiul 7, pana sa iau floricele pe campii, ca unde aveau trandafiri nu aveau frezii si unde aveau frezii nu aveau trandafiri, pana sa alerg eu sontac sontac pe tocurile de doamna vampa, pana sa ma conversez cu un domn care sa ma indrume pe care straduta sa o iau, astia s-au grabit sa zica da. Ca le era foame. Si vroiau acasa. Ca le era si cam frig. Da, da, conform Codului Familiei, temelia casniciei, pup-o ba. Hai cu florile, hai cu pilaful, hai zambiti aici si aici si aici, hai cu la multi ani-ul. Ce mi-a placut, lasand umoru-mi caracteristic la o parte, a fost faptul ca Piedone a oficiat ceremonia. Cred. Ca l-am vazut invaluit in fasa aceea tricolora. Nu stiu daca a facut-o pentru campanie, imagine sau de drag. Dar a fost el acolo. Ceea ce mi s-a parut super tare. Isi tine oamenii, posibilii alegatori, aproape. Bila alba.

Am fugit, la propriu, sa ma transform din Cenusareasa in regina balului. Nu mai povestesc ca am intrat in alt salon ca o floricica, sustinand sus si tare ca eu am programari. Degeaba incercau fetele de acolo sa imi explice ca la ele nu exista nicio Rely. Degeaba imi explica a mea colega care imi facuse lipeala cu salonul ca la intrare trebuie sa scrie cu albastru si sa existe o usa maro. Eu o tinem una si buna ca in salonul portocaliu cu usa alba am eu treaba. Ok, am gasit in cele din urma. M-am facut oaie, am aflat ca am pleoapele lasate si ca am nevoie urgent de crema de ochi. Ok. Eu stiam ca sunt cam babaciune. Acum a venit si confirmarea.

Am stricat oaia cand am pus rochia, am intins diverse chestii care faceau parte din machiaj. Anyway, cand eram cu un picior in conduri, ma suna. Mireasa. Hai. Stai ca viu. Acusi. Am ajuns. Eu am tinut-o de maini ca sa o poata imbraca a ei colocatara. Ca mireasa noastra era agitata. Am imbracat-o, i-am scris pe pantofi. A venit mirele, da da il stiti ce mai soare luminos ce mai ginere frumos. Si s-a pus o ploaie. Si ploua. Si ploua. Plangea cerul. De bucurie. Am mai cunoscut lume. Vesela. Starea general valabila. Ai miresei erau fericiti. Ai mirelui erau cam tristi. Pai nu stiu ei ce fata si-au luat.

Jucaram si in fata blocului, cu vecinii pe la geamuri, mancaram si turta si plecaram la taica popa. Mi-a placut bisericuta. Intima, micuta, taica popa avea o voce de iti patrundea pana in rarunchi. Ulterior, mi-am dat seama ca taica popa avea vata in urechi. CA il trasese curentul. S-ar putea ca asta sa fi fost motivul trilului sau atat de profund. Si tare. Trilul. Mi-a mai placut faza cu cantatul. Ca au cantat toti. Ca suntem inainte de Inaltare. Mireasa emotionata, mirele serios. Facut poze. Pupat. Felicitat mirii. Eu nu. Mancat bomboane. Eu nu. Hai repede ca se opri ploicica. Sa mancam, sa bem, sa ne veselim. La restaurant.

O sala mare, destul de calda si primitoare. Doi ingerasi ne puneau flori in piept. Hai noroc noroc, sa va traiasca, casa de pietroaie. Tu, adica eu, stai la masa cu sora-mea. Uite acolo, in fata noastra. Sa te avem sub supraveghere. Sa nu ne faci de ras p-aci. Sa bei pana cazi sub masa. Aste cuvinte din urma mi le adresa plin de tandrete mirele. In sfarsit jos. Am stiut de la inceput ca am conduri cam inalti. De altfel, daca dl. jurist ne va da vreodata voie, veti vedea din poze ca eu eram camila. La restaurant lumea a dansat. Mult. Si a fost o atmosfera dupa sufletul miresei noastre.

Concluzii: m-a impresionat una bucata colocatara dansatoare, sprijin, bocitoare si multe alte roluri; mi-a placut una bucata dj, sa-i dea Dumnezeu sanatate, care a tinut lumea pe ring (aplauze furtunoase; nu stiu care a fost tariful lui, dar si-a meritat toti banii); m-a induiosat una bucata cuplu parinti de mireasa. Au fost cateva momente din nunta care m-au facut sa lacrimez (pe bune) pentru ca a fost vorba de multa tandrete: un sarut pe frunte daruit de ginerica miresei lui, o mana in alta mana in fata lui Dumnezeu, refuzul ambilor ginerici de a se calca, semn ca nu tine nici unul neaparat sa conduca, un var ingenuncheat in fata miresei si un val de lacrimi hohotite din partea ei. Si au fost momente care au fost mai multe decat delicioase si care l-au avut in prim plan pe oltean. Daca ati sti numai ce frumos canta. Sper numai ca la bara sa fie mai bun.

Mi-a placut. Si imi place familia pe care o formeaza. Ii multumesc olteanului pentru faza cu "daca e nevoie, dezbin familii", pentru toata ziua si noaptea in care el a fost acolo cu aceleasi intepaturi doar doar nu m-or podidi lacrimile. Si ii multumesc de-acum oltencei pentru ca a implinit visul si povestea. Sa fiti sanatosi si sa nu uitati ce v-ati promis din priviri in Biserica! Hai gata, ca iar devin patetica.

Ce mai soare luminos, ce mai ginere frumos

Da. Numai ca soare n-a fost deloc. Ce concluzie sa tragem noi de aici? Niciuna. Daca vrem sa mai traim. In libertate. Si neacuzati de savarsirea diverselor infractiuni. Azi vorbim de ginerica. Si vom urma aceeasi linie melo-dramatica. Presarata cu un picut de umor. Ca nu mai are Work-ul servetele. Si ne vom arunca tot cu capul inainte. Si nu vom mai vorbi despre dl. oltean jurist. Azi vom vorbi despre Cristi.

Nu ascund faptul ca, in momentul in care l-am cunoscut, m-am gandit ce-o fi in capul blond al prietenei mele. Pentru ca mie mi s-a parut a fi un jurist uns cu toate alifiile si cam alunecos. Si mi-a fost antipatic. Si imi si imaginam cum o sa ii sucesc gatul cu prima ocazie. Nu m-a tinut mult. O perioada. Pana m-am convins ca e baiat bun. Cu toane, dar baiat bun. Si cu un minunat simt al umorului.

Si, da, Cristi e oltean. Care da din coate. Probabil asa a ajuns la Lumi. Daca ieri va spuneam cum am perceput totul prin ochii miresei, nu va pot spune si din punctul de vedere al lui. Pentru ca, oricat as fi incercat eu sa-i promit marea si sarea, nu m-a lasat sa ii fiu domnisor de onoare. Nu m-a lasat sa ii iau barba. Si nici sa-i uit verighetele acasa. Si nici sa il invat vreo declaratie siropoasa de amor. Pentru nevasta-sa. Nu pentru arta.

Si daca mireasa a fost acolo, in centru, in permanenta, el a fost stalpul din spatele cortinei. Si a fost. Pentru prima data l-am vazut pe Cristi matur si serios. Si mi-a placut ca a incercat sa tina companie tuturor invitatilor. Poate pe unii nici nu-i cunostea, poate pe altii nu-i suferea (recte pe mine), insa a fost printre noi. Si mai spun asa (Doamne ajuta sa nu citeasca mireasa): el a fost mai mult langa astia batuti de pantofi, de soarta sau de altele. Ceea ce a fost bine. Pentru ca s-au completat.

Cristi a cantat din toti rarunchii ca "l-a facut muma-sa oltean" si ca Andri Popa "trece-n Valea Seaca". Nu a fost un maestru al valsului, insa a sarit de si-a tocit talpile de la pantofi la "We will rock you". Nu a bocit si a fost mereu serios, insa o tinea pe Lumi de mana intr-un mare fel. In plus, mi s-a parut ca surorile miresei il privesc cu un oarescare respect. Ca pe un cineva. Cristi ma tinea de vorba ca sa nu ma podideasca lacrimile si ma lua peste picior din aceleasi considerente. Sper.

Tot Cristi si-a rascumparat mireasa. Si a platit ca fraierul tot. Fara sa cracneasca. Desi ar fi trebuit sa o rascumpere nasul. Ca era inainte de 12. Si tot Cristi a preferat sa o tina de mana pe Lumi si sa nu o calce pe picior in biserica. Aaaa, si Cristi a avut prieteni. Nu multi. Dar apropiati. Sau asa mi s-a parut. Si tot din cauza lui nu pot eu sa pun poze aici. Ca m-a amenintat.

Acesta a fost ginerica. Super tare, super matur. Barbat. Nu copil.

Despre Lumi a mea

Bine. Sa incerc sa va povestesc. Fara sa ma fac de ras p-aci. P-aci, adica pe la munca. De ce? Pai inca incerc sa imi revin. Am fost afectata. Si mi se umezesc ochii de fiecare data cand ma gandesc. Dar, cum ziceam, sa incerc. Si am sa ma arunc de-a dreptul cu capul inainte. Adica fara metafore. Ca nu ma simt in stare.

In viata mea sau, mai bine zis, prin viata mea, s-au perindat, de-a lungul timpului, oameni. Unii au venit, au stat o vreme si au decis sa plece. Altii au venit, au stat o vreme si am decis ca-i mai bine sa plece. Dintre acestia, cei mai incapatanati m-au lasat sa respir si au revenit. Ce voi descrie azi are legatura cu Lumi. Una bucata femeie incapatanata. Colega din banca din fata, tipa care mi-a dat caietele sa invat pentru teza la istorie si care ma lasa sa copiez dupa ea. Tot la istorie. A se intelege de aici ca nu imi placea istoria. Si ca Lumi era generoasa. Asa generoasa, ca ma impingea de la spate mereu. Din clasa 1 pana in anul 4, de la bastonase pana la lucrarea de diploma.

Si venise momentul sa o imping eu de la spate. Sau sa-i tin spatele, in caz ca fugea. Ideea e ca am ajuns prea tarziu. Nu, nu fugise. Zisese deja da. Eee, n-am pierdut nimic. Nu m-au emotionat niciodata chestiile cu "Codul familiei face si drege". Si nici Piedone. De la sectorul 4. Ok, dupa fuga la coafor, dupa ce hair stylista si-a batut un pic joc de mine, transformandu-ma intr-o Dolly superba, m-am pus pe alergat sa o ajut pe protagonista sa isi puna fustele. De cand am coborat din taxi, am realizat ca va fi mai greu decat preconizasem. In minte a inceput sa se deruleze film dupa film. Parcursesem drumul pana la ea de multe ori. Imi aminteam fiecare senzatie pe care o traisem: fie mergeam sa ma jelesc, fie mergeam sa se jeleasca. Cunosteam aleea si fiecare pietricica era la fel cum era cu mult timp in urma. Sa tot fie vreo 6 ani. Scara blocului, apartamentul alor ei, totul era asa familiar.

Dormitorul in care s-a imbracat in mireasa e plin de secrete. Cate nu s-au spus pe pat, in camera aceea de 2 pe 2. Cate nu s-au trait. Si ma uit la Lumi. E la fel. Doar ca azi e mai frumoasa ca oricand. E adevarat, e si meritul make-up artistului. Care i-a machiat ochii intr-un mare fel. Pe un umeras, in locul unde candva erau lipite postere, sta rochia ei. De mireasa. In rest, in camera toate sunt la fel. Si pe geam se vad aceleasi lucruri pe care le-am vazut candva amandoua. Sau poate nu le-am vazut din cauza lacrimilor. Pentru ca eram necajite atunci. Acum, ma straduiesc sa nu vada lacrimile ca sa nu se puna pe jelit si sa strice ce s-a chinuit femeia aia sa faca timp de o ora. Si ma uit iar la ea. E fericita. Rade si plange. Si iar rade si iar plange. Si se fataie. Si nu are rabdare sa o imbracam. E matura. Si totusi copil.

Desi mi-a promis ca nu o sa ma chinuie cu superstitii diverse, isi strica pantofii. Si imi calca numele fara mila. Si poate cu speranta. In biserica am simtit-o putin emotionata. Si mi s-a parut ca isi indreapta privirea spre Cer si multumeste pentru implinire si pentru momentele pe care le traieste. Si vad cum copilul Lumi pleaca spre o alta viata. Mana in mana. Cu omul ei. Si va deveni femeie. Mai femeie decat e acum. Si simt ca, odata cu ea, pleaca si o particica din mine. Si pleaca definitiv timpurile pe care le-am trait amandoua. Si ne asteapta vremuri mai insorite.

Nu m-a surprins faptul ca a fost sufletul petrecerii. Nici faptul ca a fost constienta tot timpul ca e seara ei. Si-a asumat rolul de protagonista cu brio. Nu m-a mirat nici cum a controlat totul: de la ospatari pana la strans mese. A stralucit toata seara, a alergat, a dansat, a plans destul de serios cand i-au pus baticul pe cap. Mi-a placut, desi ma asteptam, sa vad cum colocatara ei pana nu demult a fost langa ea mai mult decat 100%. Si am vazut-o pe colocatara mea. Si in parintii ei, i-am vazut pe ai mei. Si am trait prin povestea ei, povestea mea.

Am descris azi mireasa. Pe Luminita Anghel. Nu aceea. A mea. Urmeaza sa mai descriu mirele si nunta. Dar nu azi. Ca imi tot dau colegii servetele.

Mai traiesc

Nu, nu am tras cortina; nici nu m-am imbolnavit de gripa nusdecare. Inca. Desi, cu minunata calatorie pentru care ma pregatesc cu drag si spor, nu se stie niciodata. Asa, cum ziceam. Toate sunt bune si la locul lor. Numai ca timpul ne cam alearga. Iar. Ca sa nu ne plictisim. Si uite asa trece viata pe langa noi. Va rog sa observati tonul optimist.

Ce de lucruri s-au mai intamplat. I-au dat drumul ciobanului. Ieeeeeeeei. Ce miracol miraculos. Si, cum bine zicea dl oltean jurist, am avut parte de behaieli pe la toate posturile de televiziune, radio, internet si alte mijloace de comunicare. Ca doar se apropie camapania electorala.

Ne-am cutremurat. Nu rau. De vreo 5.3. Misto a fost toata paranghelia care a urmat. Televizoarele urlau despre Apocalipsa. Crainicele ne povesteau cum o sa murim spintecati de tocul usii daca facem greseala de a ne aseza sub tocul usii, asa cum ne-au invatat bunicii. Cea mai ca lumea reactie a avut-o Marmureanu, care i-a inchis telefonul in nas unei pitzi ce se incinsese rau de tot la Realitatea. Si care normal ca a luat foc, vazand ca omul nu-i alimenteaza visele deja "erotice".

Ne-a lovit gripa porcina. Tocmai acum, cand sa plec eu intr-o lung asteptata si binemeritata vacanta. Intr-un loc frumos. Nici nu ne lasa bine aviara ca ne lua astalalta. Cica oamenii de la tara au inceput sa-si sacrifice animalele. Il omoara pe Ghita. Macar sa-l manance. Ca in anii trecuti, astia de la autoritati le-au omorat gainile si nici nu i-au despagubit, nici nu i-au lasat sa le manance. Asa ca oamenii s-au invatat minte si nu mai asteapta sa fie fortati. Sacrifica animalele de buna voie. Degeaba incercam sa le mai explicam cativa dintre noi ca din Mexic pana in Romanica e cale lunga. Televiziunile i-au prostit definitiv.

Am avut si 1 mai. Muncitoresc. Cu mici si bere. Tone. Cu primarul care este in plina forma, pupat de toti. Cu toata floarea cea vestita a politichiei noastre in bai de multime: ba pe litoral, ba pe la munte, ba prin Maramures. A inceput lupta pentru ciolan. Campania. Neoficial. Asta nu inseamna ca nu se face propaganda. Ehhheeeei, ce se mai face. Cu tot cu camasa rosie. Lipseste cravata, zalog de legamant.

Cam asta. Mai avem, bineinteles, una bucata nunta. Despre care voi vorbi. Daca ma vor lasa titularii. Ca sunt juristi. Si ma jupoaie daca le incalc dreptul la intimitate.