miercuri, 22 iunie 2016

Odaia internationala

Olteanco, weekendul dupa Pasti avem musafiri deosebit de deosebiti la Odai. Si am vrea sa ne distrugem reputatia invitandu-te si pe tine. Nu vrem sa iti dam foarte multe detalii. Trebuie sa stii doar ca vor fi multicei si weekendul respectiv Murgu e liber, nu presteaza ore suplimentare.
 
Asa a sunat invitatia onoranta de a participa la o altfel de experienta la Odai. M-am gandit, m-am perpelit... cum fara Murgu? Pai exista Odai fara cai? Doar cu oameni? Daca ma plictisesc? Cum sa nu ma doara pe mine fiecare oscior si muschiulet la sfarsit de weekend? Cum sa nu imi alerge mie sangele prin vene cu viteza galopului? Si sa mergem acolo sa facem ce anume? Sa stam? Sa meditam la nemurirea sufletului? Si cu strainezii astia...cum sa ma distrez eu ca nu prea imi iese sa inveselesc lumea in limba lui Shakespeare. Eee, hai sa incercam, poate nu ne-o da chiar cu virgula. Tot timpul lucrurile asupra carora nu pui presiunea asteptarilor inalte reusesc sa ne surprinda.

Cu aceasta atitudine, deloc inaltatoare, am plecat intr-o zi de vineri in care ploua cu caini si pisici, vorba englezului, catre locul unde ma duc mai des decat la ai mei. Ma gandeam ca pana si Dumnezeu vrea sa ma provoace, sa vada daca pot sa ma bucur de Odai pe ploaie. Domne, ciudat, ce sa zic. Fara Murgu, fara soare, sa fac nu stiam nici eu exact ce. Dupa vreo cateva beri impartite in mod fratesc din mana in mana pana in fund la taxatoare, ajungem la o coada. Ca pana si autoritatile noastre, pana si muncitorii de la drumuri, pana si utilajele de asfaltat auzisera de vizita neromanilor. Si vroiau sa impresioneze. Si stai la coada, fix ca in vremurile bune, sa nu cumva sa iti treaca prin cap ca ai putea sa uiti sau sa te preocupi de altele.

In coada fiind, fericiti ca macar nu mai ploua, incep sa imi fie dezvaluite planurile. Fix ca intr-un reality show in care Cabral dadea indiciile unul cate unul ca sa mentina tensiunea jocului si interesul uitatorului. Asadar, fii atenta ca tu esti salvarea mea. Venind din partea omului care gestioneaza mereu situatii, minti, crize, frustrari andreice, m-am simtit nitel flatata si multicel speriata. Ma gandeam "domne, eu nu stiu buson la buson, eu stiu cu palmele si cu stropit cu apa". Pana sa apuc eu sa ma mai visez vreun salvator de omenire, imi sunt spulberate iluziile de a juca roluri decisive intru supravietuire. Vreau sa le arati niste jocuri din alea d-ale tale. Aaaaa, vrei cu penibil. Pai zii asa ca ma si speriasi. Pai nu sunt eu omul tau cand vine vorba de sarbe in varf de munte? Nu sunt eu instrumentul prin care se face selectia naturala in randul animalelor din munti? Nu ati zis voi mereu ca numai datorita mie se gaseste pastrama de mioara in supermarketuri? Ca vocea-mi cristalina indeamna la visare? Visare din aia din care nu te mai trezesti? Pai daca e show, show sa fie! Hai ca facem un plan de ...batuta moldoveneasca.

Ajungem la intersectia drum forestier cu drum improvizat (pentru bucuresteni, ca sa intelegeti mai bine: un fel de victoriei intersectie cu decebal). Lasam tomobilu' de oras in parcarea aproape subterana de la Fag, nu inainte de a ne asigura ca suntem pe locul nostru rezervat (nu am vrea sa ne dezumfle vreun urs rotile pentru ca i-am ocupat locul adjudecat prin cutuma si prin vechimea in apartenenta la padure). Suntem preluati de limuzina de munte ce va urca pe nerasuflate pantele aproape verticale care ascund coltul de Rai. Auzi, deci facem treaba cu jocul si cantecul romanesc? Facem, ce-mi dai sa facem? Andreeeeio, nu te obraznici! Facem, Mircea, facem. Auzi, dar am uitat sa iti mai spun ceva. Cee mai e? Sus se vorbesc cinci limbi. Cum 5, Mircea? Pai da, ca avem doi peruani, o olandeza, doua nemtoaice, doua frantuzoaice, o italianca si noi astia din Romanica. Pai si nu sprehanesc si ei in englis? Pai nu toti. Peruanii sunt cu ciripeasca lor spanioleasca. Hai lasa ca vedem. Ce ne mai amintim din scoala, ce mai traiasca telenovelele, ce mai traiasca nenea Marquez sigur ne intelegem noi.

Ajungem in curtea unde totul este atat de cunoscut incat nu mai avem nevoie de frontale ca sa ne indreptam pasii noaptea. Grupuletul nostru pestrit era imprastiat in patru zari. Primul contact e cu romnacuta cea mai ghid si cea mai zambet. Ii simt energia faina de cum o strang in brate. Ok, suntem bine, nu e cu emotii de organizator. Cunosc apoi reprezentantele Franciei. Dincolo de parerea mea strict subiectiva despre francezii care acum ceva timp ne ziceau plini de dragoste ca suntem tigani (nu ca mi-ar fi displacut sa fiu o piranda focoasa, mereu imbracata in haine colorate si mereu cu pasiunea la purtator), fetele astea mi s-au parut fainute. Oricum, bila alba a venit inca din momentul in care am vazut ca vorbesc si engleza. La masa de sub mar, un bot de femeie, numai zambet si ochi, dadea din maini facand ceva ce era clar ca nu facea pentru prima data. Bucatarea. Am stiut inca inainte sa spuna ceva, ca imi place de ea. Si am stiut ca trebuie sa fie ceva latin. Forza azzurri! Pana sa ma fac eu comoda cu cele trei, apar din casa doi indieni si o blonda. Parca eram intr-un film bollywoodian. Hola, hola, usor retrasi dar cu ochi iscoditori. La Olanda prima data am vazut mustata. Ce sa faci, pitiponceala nu trece definitiv. Pe flancul drept, urca agale Nemtia. Exact cum o stim: organizata, calculata, tacuta, zambeste cuminte.

Bucatarim. Toti. O tocana de organe de ied. Participa toata lumea. In grupurile de romanasi care ajung prin aceste locuri majoritatea asteapta sa fie chemati la masa. Ca la pensiune. Iar dupa masa hamacul este locul in care isi desavarsesc intelepciunea. E, omenasii astia au participat fiecare dintre ei in limita puterilor la facut mancare, strans masa, spalat vase. Toti am muncit, toti ne-am asezat la distractie in acelasi timp. Mi s-a parut o dovada de respect enorma. Si naturalete. Si simplitate. Mancam in jurul focului. Se aud doar gemete generate de papile gustative aflate in extaz. In ceaun nu mai ramane nimic. Peru ia un dumicat de paine si face economie la apa de spalat vasele. Ne facem curaj pentru seara ce se asterne in fata noastra cu bautura zeilor si cu ceva apa de... pruna. Licorile isi fac incet incet efectul. E momentul sa trecem la "asta-i Romania mea".


Multumita DJ-ului din dotarea minunatei adunari, incep sa resune in boxe cantece. D-ale noastre. Si noi odata cu ele. Cu cantecele, de. Iar noi, odaistii, noi cand cantam apai cantam. Nu ne incurcam cu note, vocalize si alte asemenea. Noi ne concentram sa se auda pana la Sibiu. Si cantam de parca viata noastra ar depinde de asta. Si mai cantam de parca noua ne-ar fi fost scrise versurile. Si mai cantam traind fiecare vorbulita, fiecare sunet de tambal. Si mai cantam implicat si asumat pentru ca fiecare odaist se regaseste macar intr-unul din cantecele din playlist. Si atunci ne vine usor. Si natural. In plus, noua ne place de noi asa cum suntem. Si ne intelegem. Eee, acusi sa vizualizam un pic imaginea de ansamblu: 8 nevorbitori de romana sunt spectatorii a 7 romani care canta, tata, muzica romaneasca. Pai ne mai miram de ce ne-a intrebat Peru daca muzica noastra e pasionala? Daca noi eram gramada in cantec, de parca de asta depindea viitorul nostru (era sa zic al omenirii, insa noi nu suntem chiar asa generosi). Oamenii au devenit curiosi de versuri si de mesajele transmise. Am sarit voit peste explicatiile referitoare la blestemele din cantecele noastre populare. Sa nu zica prin tarile lor "dooomne, romanii aia blestemau cu atata sete de te bagau in sperieti".

Dupa ce am trecut in revista cantecele tineretilor noastre (cred ca va imaginati ca nu am cantat ceva "sub pielea mea"), am zis ca sunt suficient de socati ca sa nu ii mai minuneze dansurile. Hai sa va aratam cum e cu sarbele, alunelul, ariciul, arcanul, geamparalele, horele, ungurica, ciuleandra si alte cateva zbantuieli arzatoare de calorii tocanitatoare. Noi, la fel de implicate si pasionali ca si la cantat. Poate, unii dintre noi, prea implicati. Ca nu degeaba prima concluzie a omuletilor invatacei a fost ca mainile joaca un rol important in dansurile noastre. Nuuu, nu e chiar asa. Le-am folosit eu prea mult, din exces de zel. La fel si aplecatul in fata pe la hore. A fost doar pentru sublinierea intensitatii trairilor dansaretului.  Domne, oamenii foarte deschisi. Si cuminti. S-au asezat ca la scolicica in spatele meu si au incercat sa simta ritmul. Unora le-a si iesit. Altii au avut nevoie de explicatii. Fiecare cu stilul lui de invatare. Unii (va las sa ghiciti care) si-au lasat picioarele sa se miste natural, in ritmurile muzicii. Altii au avut nevoie de organizare si numarare a pasilor in stil matematic, cu rigurozitate nemteasca. Pana la sfarsitul serii, oamenii se descurcau destul de binisor la hore si sarbe. Din tabara romanasilor odaisti, nu ne-am prea descurcat sa pricepem cum e cu dansurile peruane. Si le-am transformat intr-un fel de hora de-a noastra. In fine, mixul de suflete si culturi ne-a adus zambete sincere si largi pe chip.

Ziua urmatoare mi-a mai adus ceva noutati. Oamenii se stransesera pentru ravasitul oilor. In calitatea mea de pitzi corporatrista, mi-am imaginat ca ravasitul oilor este asa o chestie care tine de psihicul mioarelor. Adicatelea, hai sa le ravasim emotional ca sa aiba carnea mai frageda si tendinte sinucigase. Si sa le putem transforma fara urma de regret in pastramioare. Si da, am crescut la tara. Dar bunica-miu nu a avut oi. A avut capre si vaci. Si pe astea nu le ravasea nimeni. Nici fizic, nici psihic. Nici la propriu, nici la figurat. Si in niciun caz nu s-ar fi lasat cu chermeza in cinstea acestei ocazii. In fine. Ce am inteles eu. De fapt, oile sunt duse la frizer si tunse zero. Daca frizerul e unul de cartier, are o viziune usor ciudatica asupra modei tunsorii mioarei. Si ii mai lasa cate un ciuf pe ici pe colo. Dupa ce le tunde, le vopseste. Aici e ok, inteleg ca se face economie de vopsea, desi pe mine stilista mea mai intai ma vopseste si abia pe urma ma tunde. Si aici as fi avut de comentat. Albastru nu prea se mai poarta, nici macar numai pe varfuri.


Odata finalizata operatiunea de infrumusetare, oile cheliute asa, isi vad de consumatul de iarba. De la depresia post tunsoare, au tendinta sa exagereze. Cu iarba, vezi. In timpul acesta, grupul nostru pestrit pleaca in cautarea si recunoasterea de diverse: plante - medicinale sau nu, odai, ciumperci. Limba romana devine iarasi regina. Desi greu...ca ne cam vine sa vorbim si intre noi tot in englezo-spaniolo-francezo-germana. Vorbim intre noi si ne gandim ce sa mai facem ca sa le aratam cum e, domnule, tarisoara lui Iohannis. Implicati in frezarea oilor au fost. In calitate de ajutoare (ca la coafor in Bucuresti, spalatorii de par).  E bine sa faci planuri, insa uneori cele mai grozave idei sunt cele care iti vin asa, pe nepusa masa.

Astfel ca, in timp ce pasca se batea cu frati-su cozonacu pe rolul principal (mai bine sa ma framante pe mine ca-s mai usor de facut si nici nu am atata carbohidrati ca tine!, ba mai bine pe mine ca tu ai doar branza si stafide, tu nu ai nuca si cacao!), imi aduc aminte de bunica-mea. Si de cum ne invata ea sa vopsim oua cu model. Blink, blink. Guys, chicos, ce parere aveti voi daca va arat eu ce se poate face cu un ciorap fin de dama, o frunza de patrunjel si un ou? Staaati putin, nu va uitati crucis! Ciorapul nu e pe o muiere, frunza de patrunjel e din gradina iar oul e de gaina si e fiert! Obsedatilor! Uuuu, oaaaaa, eeeee! Atat au spus in timp ce mainile se straduiau sa nu sparga oul, frunza de patrunjel sa fie cat mai lipita de ou, ciorapul sa fie cat mai intins pe frunza. Baldabac in oala in care doi litri de apa se contopeau romantic cu frunzele a cateva cepe bune. Luati de faceti si voi iar cel mai frumos sa castige! La ora mesei pe care tronau triumfator un bors aburind de miel si o tocana usturoiata de ied, le prezint produsul final la care lucrase intreaga echipa. Imi pare rau ca nu a inregistrat nimeni reactia. Oooh, aaaah, si alte onomatopee in diversele limbi.

Sambata seara, scena le-a apartinut lor. Fiecare a vorbit despre proiectul la care lucreaza. Nu am retinut foarte multe detalii pentru ca eu eram fascinata de pasiunea cu care vorbeau despre ceea ce fac, de linistea pe care o transmiteau vorbind despre lupta lor cu sisteme, oameni, limitari. I-am simtit foarte implicati. Ca si cum cresteau un copil, nu un proiect. Atenti la fiecare experienta, la fiecare posibil risc si la diversele modalitati de crestere si dezvoltare. Giovanna povestea despre prelucrarea lanii, procurarea materiei prime si valorificarea produsului final. Christian si Gabriel despre proiectul lor cu descoperirea si analizarea sunetelor emise de natura. Fetele din Germania despre micuta lor afacere cu produse bio. Toti, absolut toti, s-au ascultat, au incercat sa invete unii de la altii, au fost curiosi sa vada daca toti se confrunta cu aceleasi probleme, daca autoritatile sunt la fel de neinteresate si neimplicate peste tot. Pentru mine a fost o lectie. Comparam cu toate conferintele la care merg eu. Suntem foarte departe de stilul sincer, simplu, neafectat de ifose al normalitatii.

In jurul focului, ne strangem si ne punem pe povestit. Impreuna cu cei doi peruani si cu olandeza blonda. Le povestesc ce stiu eu despre Odai de la Mariuca si de la Mircea. Spun totul la dublu: prima data in spaniola, apoi in engleza. In momente de lipsus functioneaza bine de tot mainile care povestesc in stilu-le caracteristic. Ma intreaba despre Ceausescu. Pfiu, scapai. Bine ca nu ma intreaba istorie, ci doar chestii traite. Le povestesc ce imi aduc aminte, ce am trait la bunici. Ma intreaba daca e ok sa inregistreze ce vorbim. Ba bine ca nu. Daca voi vreti sa povestiti si altora, cine sunt eu sa impiedic informatia sa circule? Ma trag de limba referitor la cum vad eu Romania si romanii acusi, as we speak. Le spun varianta mea. Nu pe cea oficiala, vanduta de Guvern, vanduta de mediul de afaceri, vanduta de rromii plecati prin tarile interlocutorilor mei in scopuri de castelarie in Romania. Dupa atatea limbi vorbite, dupa atata gimnastica, dupa atataea amintiri zgarmate, ii las sa dezbata ei singurei informatiile daruite si ma retrag la meditare. Imi iese somn, in loc de meditatie.

Duminica vine in straie de sarbatoare si ne fura in interiorul ei. Se pleaca in excursie. Ca atunci cand eram copii. Cu autocarul de rigoare, cu tovarasa educatoare, cu cantece si glume, cu tot ce trebuie. Inainte sa ajungem la microbuz, stergem bocancii, punem singurele haine mai de Doamne ajuta si pornim in pas de sarba sa coboram dealul. Vuiau muntii de "M-a facut muica oltean", de "Ma dusei sa trec la Olt", de "Treceti batalioane romane Carpatii", de "Tarancuta, tarancuta", de "Marine, la nunta ta", de "Hai hai cu trasioara". Sarea noroiul in sus de fericirea de a fi jucat in picioare de o blonda urlatoare. Ca sarea nu ar fi cine stie ce. Dar se si asternea gratios pe singurele haine curate pe care urma sa le prezint Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale din Sibiu. Tot sacrificiul de dragul atmosferei. Care atmosfera s-a mutat si in microbuz pe toata durata excursiei.


Domne, eu cu muzeele mai usor. Ca sunt inculta si ignoranta. Mai putin cu astea care vorbesc despre cum erau oamenii, straiele, casele, viata de zi cu zi din trecutul nostru. Pentru ca parte din copilaria mea este de-acum numai acolo, la muzeu. Capisterea, lada de zestre, asternuturile in late, tastul, ulcioarele, ciurul, razboiul, toate toate miros a copilarie. Deci a fericire. Eee, si muzeul asta din Sibiu este asa ca un satuc intr-o padure. Un satuc cu case de oameni gospodari. Curate, ingrijite, nealterate de nou. Daca inchizi ochii s-ar putea chiar sa auzi cocosii cantand, focul trosnind sub tast, painea crescand in capistere. Le explicam, le povestim. Eu sunt cu peruanii, cu italianca si cu olandeza. Aceeasi procedura ca la foc. Engleza, spaniola, maini. De atata povestit si intrebat, ne pierdem de restul grupului pe care il caracteriza punctualitatea. Noi, cu capu' in nori. Çap in nori, cap in nori. Dar stomacul e deja ancorat bine de tot in foame. Pai, Romanian food, vorba lu' Bobonete. Nu, nu i-am dus la Mc. Am mancat la restaurantul din mijlocul muzeului. Grupuletul asta, cu care ma pierdusem eu, deschis. Au incercat omuletii de toate: sarmale, fasole cu ciolan, mici, varza calita, tochitura, mamaliga. Le-a placut. Pe cuvant. Am vazut cu ochii mei cum isi lingeau buzele.

Dupa asa masa dietetica, hai la pas prin Sibiu. Sa vedeti si voi Pietele, Podul, sa simtiti istoria. Imda. Hai mai bine du-ne sa ne cumparam suveniruri. Oooo, Gizas si Hesus. Magnetei ca mine? Nuuu, vrem asa ceva deosebit. Ne invartiram. Tinui cu ei in loc sa tin cu economia tarii mele. Nu ii lasai sa isi ia tepe si sa isi cheltuie banii pe chinezarii traditional romanesti. Mancaram kurtos si bauram bere de-a noastra. Facuram poze ca sa aiba amintiri. Facuram schimb de adrese de e-mail. Promiseram sa ne vizitam. Pe drumul de intoarcere ne-au cantat ei. Cantece de-ale lor. Si ei sunt pasionali. Si canta din tot sufletul. Pentru mine excursia s-a oprit aici. Ei au mai avut inca doua zile de trait liberi, pe munti romanesti. Cred ca le-a placut. Si cred ca or sa mai vina.

Pentru mine, weekendul international a fost ca o gura de oxygen, de normalitate, de confirmare a faptului ca vorbele nu sunt totul in comunicare. Ca daca exista deschidere, flexibilitate, modestie, toti avem de invatat. Si ne putem ajuta reciproc sa crestem. Indiferent ca venim din colturi diferite ale Brezoiului, Olteniei, Romaniei, Europei, lumii.

PS: in speranta ca asta nu va ajunge niciodata la urechile lui Murgu, a fost unul dintre primele trei cele mai faine weekenduri la Odai. Chiar si fara calarie.
 

Odaia imbujorata

Bujorul de munte. Ce stiam eu despre el inainte de weekendul trecut? Ca e asa, un ceva, care creste pe munte. Imi imaginam ca e un bujor ca toti bujorii din gradina bunica-mii sau, mai de actualitate, a muma-mii. Da, da, unii dintre noi au facut si botanica tot cu proful de sport. Asa ca am primit invitatia de a ma alatura veselului grup cu iubirea de Murgu si de galopul lui intins mai degraba decat manata in lupta de vreun simtamant al omului de munte care simte sincer si se bucura curat de minunatiile Carpatilor.
 
Cumva intelesesem ca este un moment important din faptul ca perioada a fost aleasa in functie de experiente din anii anteriori si luandu-se in calcul directia vantului, pozitia norilor, alinierea planetelor, intr-un cuvant partea de management al riscurilor a fost cu brio investita cu timp si resurse. Din atatea pregatiri si acatiste din categoria “dau viata mea pentru o zi de bujor inflorit” reiesea clar ca aveam sa traim ceva diferit.
 
Se facu sambata. Nu atat de usor si repede pe cat si-ar fi dorit unii dintre noi, insa se facu. Ca in orice plecare pe munte si nu numai, are loc deja vestita sortare a bagajului. Aaaa, pai nu-mi fac griji ca am mai trecut prin asta si mi-am invatat lectia. Aha, vrabia malai viseaza. Pai acusi dadui peste un sortator mult mai hain decat primul: Cate tricouri ai? Paaaatru? Iti ajung doua: unul pentru somn si celalalt pentru zi. Daca transpiri le speli si le usuci noaptea sub izopren (sper sa imi aduc aminte bine si sa nu fi fost de fapt cort). Ca tot adusei vorba: cort. Pentru ce iti trebuie cort? Cum pentru ce? Sa imi odihnesc oasele batrane deja si ochii-mi frumosi de caprui. Se taie cortul. Putem dormi sub prelata. Sub prelata? Pai ce sunt eu? Rosie? Suntem in solar? Sau vrei sa fiu vreo vanata? De la atata racorica? Auzi, ai zis ca vrei sa inveti si sa experimentezi chestii noi. Deci? Biiine, fara cort. Sacul de dormit. Vaaai, ce e foita asta de ceapa? Cu asta te poti inveli cant te duci la sauna, in niciun caz pe munte la putine gradulete peste zero. Sosete? Doar patru perechi pentru doua zile? O sa iti mai dau eu ca asa imi trebuie daca plec cu incepatori dupa mine. Unde iti sunt furculita, cutitul, lingura si cana? Acasa, in dulap? Aha, o sa faci supa in palma si o sa mananci fasolea din conserva cu betele, cum mananca asiaticii orezul. Bete din ace de brad. Unde punem bagajul de care chiar ai nevoie? In ghiozdanul asta de scolarel?
 
Dupa aceasta negociere care poate fi vazut cu ochiul liber ca a fost clar castigata de cel mai destept care a si cedat in fata atator reprosuri nemeritate, cu o incredere in mine mai ceva ca osteanul cazut prizonier in timpul razboaielor, cu spatele drept in fata intemperiilor umane fix ca un ghiocel turtit de atata zapada, tusti ca o veritabila caprioara in saua Murgului. Ma rog, vorba vine. O caprioara careia ii placuse cu o seara inainte sa se adape din izvorul Ciucas-ului. Si nu ala din munte. Ci ala din doza. Si mai daduse iama si in lanurile de fripturi apetisante, numa bune de atarnat in bocanci la momentul desprinderii de sol. Mai taras, mai grapis, iacata-ma in spinarea regelui, pornita pe carari de munte.
 
Acusi ca trage altul la deal cele jde kile de Andreea, ma pot concentra sa devin Ferdinand. Cu o privire tampa trec peste tablourile pictate magistral de natura: vad flori, muuulte flori. Nu le stiu numele (nenorocitu ala de prof de sport...). Imi amintesc ceva de “lumanarica, margareta, gentiana”. Aaaa, si de “trei frati patati”. Asta am retinut-o ca stiu ca ma uitam dupa aia trei frati cand am auzit in zbor numele. Nici nu mai conta ca erau patati! Miroase a verde. Si a soare. Trei, patru fluturi sunt la cursa de obstacole. Sau poate la campionatul muntenesc de aripibal. Se aud bataile aripilor de pasari in linistea zgomotos de prezenta. Cineva canta. Frumos. Deci, nu sunt eu. E o minunatie cat pumnul din ale carei culori s-au inspirat astia cu excelul cand au facut paleta pentru meniul lor de fill color.
 
Ma trezeste din minunare o crenguta. Ma trezeste delicat. Fix ca o palma peste ochi. Pai de, Andreea, pe cal mai suntem atente si pe unde inaintam. Ca Murgu nu poate sa iti duca tie grija la nesfarsit. Mai fii si tu o femeie independenta din cand in cand. In fata cailor, un om face carare ajutandu-se de un ceva ascutit. Ne deschide drumuri si perspective. C-asa e el, omul asta. Deschizator. Inclusiv de minti. Il analizez putin. Cum sa urci asa repede? Si sa faci efort sustinut de parca ai sterge praful de pe televizor? Cand eu gafai doar urcand pantuta aia dintre Unirea si Universitate. De unde si-o lua puterea? Si pasiunea? Oare din mustati?
 
Ajungem la primul popas. Ciorovaieli. De pasari. De ape. De pasari cu ape. Discutii. Intre oameni. Intre cai. Intre oameni si cai. Suntem in padure. Pielea ne e mangaiata obsesiv de raze de soare care se lupta cu frunzele copacilor intru cucerirea de noi teritorii. Ne zboara gandul la cei de acasa. Si dam glas fericirii ca am scapat de caldurile de infern care castiga detasat in fata unui inamic transformat in doi timpi si trei miscari in aliat: asfaltul. Betoanele astea ar trebui sa fie pregatite de padure in ceea ce priveste stategia de lupta cu soarele. Ar avea ce sa invete.  
 
 
Terminam de urcat pieptis. Incep drumurile forestiere. Incepe galopul. Cai si calareti in acelasi ritm. Libertate. Haiducie. Viata. Intrecere intre cai. Intrecere intre calareti. Intrecere intre zambete. Si fericiri. Caii se opresc fix pret de 10 secunde. Cat sa-si traga sufletul si sa stranute. Isi dau seama ca pierd timp pretios. Si o pornesc din nou. Tavalug de trairi. Alergam pe munte. Alergam pe cai de rutina spre fericire cu nebunie. Nu pot sa ne vad din afara grupului, insa simt ca suntem frumosi. Asa, in formula asta, in momentele astea, noi suntem lumina, liniste, echilibru.

 
 Surpriza. Viram spre dreapta. O luam spre Murgasu. Stana unde anul trecut am cunoscut cel mai doinitor cioban, cea mai puternica lumina de lumanare palpainda, cea mai aducatoare de amintiri mamaliga prajita. Nu creeeeed. Vad zambetul satisfacut al omului care ne duce spre inca o seara de vis. Si-a dorit surpriza asta pentru noi. I-a iesit in ultima clipa. Se pare ca exista Cineva care ne face cu ochiul mai mereu. Fluturi. Din nou. De data asta in stomac. Uau, ce experienta ne asteapta! Ajungem. Ne regasim. Turisti si gazda. Segarceanco, de cand te astept! Dna doctor, ati jucat la loto dupa cazaturile din balegar de anul trecut? Fetele tatii, va astept cu fecioru-miu...poate ne inrudim.
 
Facem un tur rapid ca sa vedem ce s-a schimbat in vremea in care nu ne-am vazut. Paturile sunt mai comode, branza mai putina, sufletul la fel de mare. Ne asezam la depanat. Amintiri. Si la construit. Tot amintiri. Vorbim. Mult si repede. Timpul ne e arbitru si nu e deloc generos. Mancam. Asa cum numai la stana poti manca. Branza facuta din lapte, lapte din galeata, mamaliga fiarta incet, fara graba, in vatra ce troneaza in mijlocul stanii. Si urda. Si cas. Si bulz. Un pic altfel decat il stim noi. Nu ni se dezvaluie secretul. Doar daca vrem sa ramanem bacite. Altfel... Ne prinde seara. La lumina focului, baciul ne doineste. Mai bine ca nu e prea multa lumina. Sa nu se vada emotiile. Nici ale doinitorului, nici ale doinitilor.
 
 
Ne indreptam spre tabara unde ne-am asezat corturile. Si prelata mai sus amintita. Ne asteapta o splendoare. Scantei, jocuri de lumini, limbi de foc pe pamant. Scantei, jocuri de lumini, limbi de foc si pe cer. Dumnezeu ne face fotografii. Cu blitz. Si se pare ca muta si mobila in seara asta. Ca prea e harmalaie mare acolo la El acasa. Ma uit spre sortatorul de mai sus. Il intreb asa cum am curaj, din priviri adica: Pe bune? Sub prelata pe vremea asta? Imi raspunde trufas, tot din priviri: Gusta, domne! Ok, hai sa vedem!
 
 
Urmeaza o noapte care schimba iar perceptii, ganduri, reaseaza valori si prioritati. Si totul datorita unei prelate care iti permite sa simti ca esti in siguranta sub un acoperis insa nu iti blocheaza privelistea, te provoaca sa ramai cu simturile deschise si sa admiri spectacolul. Din loja. E aproape la fel de intens ca galopul. Ploaia alearga cu fulgerele-i in vant, scaparandu-i tunetele de curaj. Ciudat. Nu mi-e teama. E prea intens ca sa renunti. Trezeste o latura pe care nu mi-o cunosteam. Eu traiesc viata, nu ma traieste viata pe mine.
 
In ciuda acestei naturi nevorbita si galagioasa, dorm. Dimineata ascunde tot ce s-a intamplat in noapte. Soarele a castigat din nou. Norii nu se mai joaca de-a razboiul. Se joaca mai degraba a cine este mai mobil si poate lua forme mai diferite. Miroase a curat. Oile se cearta in tarc. Se pregatesc de startul la maratonul zilei de azi. Caii ne cearta: “hai ca mai avem drum lung!” Corect. Sa nu uitam care este telul nostru. Nu prea ne atrage micul dejun. Si nici ideea de a pleca asa repede. Insa suntem toti constienti ca trebuie sa lasam locul unei noi experiente. Care cu siguranta ne va incarca. Cu bine.

Pornim in cautarea bujorului. De munte. Nu avem rabdare. Il alergam. In galopul cailor. Ajungem intr-un tablou al lui Luchian. Pete de roz printre pete de verde. Piticut, cu flori firave, ni se prezinta in toata splendoarea. Normal ca nu e bujorul bunica-mii. Nici mamuca-mii. Este bujorul muntelui. Il privim, admiram, fotografiem. Este spre finalul infloririi. Din nou Cineva ne face cu ochiul. Si ne lasa sa cunoastem minuni si minunatii. Printre bujori, pe langa ei, de jur imprejurul lor sunt brazii. Infloriti. Cu mii si mii de conuri. In rosu si alb.
 
Mancam la marginea padurii care aseara ne-a fost acasa in dormitor. Ne dam seama ca e bine sa nu ne fortam norocul si sa nu provocam natura. S-au anuntat totusi ceva coduri galbene de vreme rea. Ne hotaram sa ne intoarcem la Odai. Acolo ne vom petrece noaptea. Caii ne duc spre casa cu viteza luminii. Aveam sa ne explicam si de ce. Au simtit ca vremea urmeaza sa se joace din nou de-a furtuna. De la masa de sub mar privim strategii de lupta puse in practica de doua armate de nori, conduse magistral de doi capitani de curenti. Muntii pica prizonieri. Lumina este furata cand de unii cand de ceilalti. Soarele nu intervine. Se multumeste sa fie spectator elvetian. Ne dam cu greu dusi la somn, rapusi de atata bine de trairi.
 
Ne petrecem ultima zi din vacanta linistit. Avem nevoie sa ne lasam timp pentru a asimila, a intelege, a arhiva ceea ce ni s-a intamplat. Nu vorbim prea mult. Cred ca ne e teama sa nu lasam sa curga cuvinte care ar putea sterge din taria si savoarea experientei. Ne facem de lucru cu ceva gateala pe focul din curte. Ne privim, ne vorbim din priviri. Abia spre seara ne intoarcem oarecum cu picioarele pe pamant. Ne hotaram sa incheiem trairile liber. Cu un joc de copii nebuni si frumosi. Rasuna curtea de rasete si stropi de apa lovindu-se de trupurile noastre. Clar. Nu vom putea pleca in seara asta, asa cum planificasem.
 
Profitam ca arbitrul timp nu observa off side-ul si marcam un gol de vis: ramanem si noaptea asta. Chiar daca asta inseamna ca maine sa fim in picioare inainte de cantatul cocosului. Ne asumam. In loc sa fim in traficul blocat de pe Valea Oltului, noi suntem pe trepte de piatra ascultand povesti si povete despre viata. Ma uit la noi. Suntem trei copii care asculta doi dascali. Sorbim cuvinte. Care se transforma in puncte pe i-uri. Sorbim experiente de viata. Ma simt certata, mangaiata, alinata. Doar din cuvinte si priviri. Primesc curaj. Si libertate. Si mai multa libertate. Simt aer. Sa fie de la oxigenul de sus, din munti? Sau de la seara asta care face cat o mie?
 
Imi propun ca ultima seara sa reprezinte o alta experienta. Dorm in fanar. Printre greieri. Ma simt in siguranta. Ma intorc in copilarie. Eu, Andreea de azi. Cu tot cu defectele corporatiste. Cu tot cu comportamentul de “mitica”. Cu tot cu unghiile-mi colorate care fac nota discordanta cu locul. Cu tot cu indoieli si neincrederi. Simt caldura. Din mai multe surse. Si de mai multe feluri. Sentimente si trairi care nu se cer a fi gestionate. Doar gustate.
 
Odaia imbujorata nu a fost despre obiectivul principal care, conform criteriilor corporatiste, ar fi trebuit sa fie urmarit no matter what. Nu s-au respectat deadline-uri, nu am facut compromisuri de dragul de a le face. A fost mai mult un pretext al unui om de a ne aduce impreuna. De a imparti cu noi traditii, trairi, de a ne darui momente, de a ne da poate aripile care ne-au fost cumva taiate. Calatoria bujorului de munte a fost o lectie de viata. Pentru care raman datoare.

miercuri, 25 mai 2016

Odaia Nomada

Pentru visatori: Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai
Pentru pragmatici: Fiti amabila, dati-mi un cicatrizant puternic ca nu ma mai pot spala doar cu stanga!
Pentru cei cu adrenalina: Galop, Murgu!

As putea sa continui asa cu titlurile pret de like-uri multe. Mai bine sa trecem peste titlu si sa lasam tastatura (a se citi: condeiul) sa astearna inca o poveste.

Mi-a zis facebook-ul ca anul trecut bateam carari de munte in spinarea unui rege. Usor grizonat, cu pletele in vant, cu initiative romantice de genul "as vrea sa iti prezint lumea mea", invitandu-ma cavalereste sa il insotesc intr-o aventura prin paduri, protejandu-ma ca un domn chiar si atunci cand nu as fi vrut sa fiu protejata. Usor, dragilor, usor cu imaginatia! Vorbim de un fost armasar tanar, necopt si inconstient de frumos transformat intr-un lider matur, suficient de constient de puterea si frumusetea lui pentru a mai simti nevoia de a iesi in evidenta prin cocosisme adolescentine.

Avand in vedere cele mai sus expuse, intr-o joie in care ploua infernal, vorba lu' nenea Alifantis, imi iau juma de garderoba (inca se mai simt oaresce reminiscente de pitiponceala) si plec in ceea ce, declar de la bun inceput cu mana la chipiu, a fost the best time of my life (vorba cantecului). Cu catel, cu purcel, cu trei sferturi din Decathlon impachetat, cu inima aproape de tahicardie, cu o masinuta care nu intelegea unde se muta ale trei muieri ce se calcau pe cuvinte de cate aveau sa-si spuna.

Si da-i si barfa si da-i si cozonaceste cu ceva delicatesa de contrabanda realizata magistral de o mama de doamna doctor. Si, mai cu incurajari "auzi, mai lasa-l si pe Busu asta ca, in afara ca zice probleme de logica si se imbraca ciudat, nu prea nimereste el vremea", mai cu declaratii modeste "in concediile mele e mereu soare ca mai e si dupa sufletul omului", mai cu "barbatii e neste porci, bine i-ar sta casei mele cocina", mai cu "ho, ca stabilim si revelionul pana la 1 septembrie", se facu pe nesimtite Brezoi. Pai de ce ma tinurati de vorba, ca depasiram drumul de stanga. Las' ca intoarcem aci in DN, intre doua tiruri. Noroc ca am stabilit cu doamna cu coasa sa fim doamne pana la capat si sa ne vedem de treburi cat mai mult timp inainte de a ne intalni definitiv.

Na, bun. Ajunseram. Mai un sirop de brad, mai un sirop de visine, mai un sirop mai tare asa de zmeura. De la atata sirop se dezlegara limbile si ne daduram la povesti cu stafetistele care se distrasera inaintea noastra pe carari de munte. In aceasta atmosfera de hahaiala muiereasca intra in scena, in aplauzele onoratului auditoriu, al mai fasnet ghid. Cu o privire blajina, decima bagajele: fara rujuri ca oile va prefera naturale, fara rochii de seara ca pe munte stralucesc stelele nu paietele, fara ursuletul din copilarie ca sunt plini muntii de ursi (eu am fost cuminte, am luat doar doi rucsaci cu care pleca sora-mea pentru o luna, doua pe munte).  Plecaram. Cu nasul in...vant, ca batistele ni le opri ghidul "n-aveti nevoie de servetele parfumate, aveti maneci", jelindu-ne dupa pantofii cu toc pe care aveam de gand sa ii purtam la focul de tabara din mijlocul stanii.

Hai ca ma intind la vorba si pierd sirul. Alte chestii notabile ca de introducere in atmosfera: alcoolul, oricat ti s-ar parea de mult acasa, va fi putin; campionat de bancuri in fata focului, la un paharel de apa plata... de pruna (nu imi mai aduc aminte niciunul), cartea filosofica aflata la buda din fundul curtii, ploaia marunta care vroia sa demostreze parca faptul ca Busu este de fapt Romica Jurca la masculine.

Pe munti si pe cai! Early in the morning, pe la un zece trecute fix, suntem pe cai mari. La propriu. Plecam incolonati, conducand caii in mod exemplar, fix pe unde vroiau ei sa mearga. Relatia mea cu regele mai sus numit...ca orice relatie care vine dupa o "am nevoie de o pauza". Adica nabadaioasa. Eu ma faceam ca il stapanesc, el ca ma asculta (chiar am vrut sa ma mangaie crengile alea uscate pe pielea capului si mie chiar imi place sa simt frunzele cum imi scot ochii). Zice ghidul de care adusei vorba: "Andreea, tu trebuie sa fii mereu in spatele meu, esti pe conducatorul hergheliei". Transmisei si eu mesajul mai departe. Cu vorba buna, ca eu sunt adepta comunicarii. E adevarat, carcotasii ar spune ca sunt o maestra a monologului. Intr-un final apoteotic, reusiram sa ne regasim ritmul. Si uite asa, pe carari de munte, opt cai si sapte calareti se minuneaza cat sunt de norocosi sa fie acolo, atunci, asa.

Nu as sti sa scriu ce mi-a placut mai mult. Poate galopul pe creasta intr-o ceata bacoviana, in care nu stiai ce se afla la cativa metri in fata ta. Poate ragetele mele ce s-au vrut a fi cantece si care se pare ca au gonit ursii de pe cinci munti si au facut, conform spuselor unui cocalator, cateva zeci de oi sa se treaca voluntar pe lista de viitoare pastramioare (si totusi, eu cred ca macar Chirila s-ar intoarce). Poate cocalatorul, singurul barbat intr-un card de gaste care s-a facut ca nu aude, nu intelege, nu participa direct la glumele muierilor. Poate modalitatea deloc originala de a ne incalzi pe carari de munte (pentru mama: cu suc de fructe de padure, ce credeai?!). Poate mamaliga coapta, cu gust de copilarie, facuta de nea Sandu la stana sau poate felul in care doinea. Poate sunca prajita pe gratar, carnatii la tepusa sau mielul la jar. Sau felul in care ghizii nostri ne explicau cu patima ce nu facem bine in trap, iar noua ne statea gandul la sucul de struguri rosii. Poate felul demn, cu capul sus si biciul in mana in care doamna doctor a vrut sa vada mai de aproape maslinele...alea de la oi. Poate cum ne-am mobilizat toti si am carat lemne din padure pentru focul la care unii ne-am uscat ciorapii si ghetele, iar altii si-au ars blugii ca sa aiba scuze pentru un shoppingut mic la intoarcerea in Bucuresti. Sa fi fost modul cum am impartit toti corturi si sforaituri, ghete si sosete, servetele umede pentru dusul de dimineata, povesti si glume, momente si vieti. Sau poate cum fiecare dintre noi si-a depasit limite, s-a luat la mistouri cu vremea pe alocuri mohorata si a inotat in lacurile din Bocanci. Poate felul cum gazda noastra, sa-i zicem Mircea, a alergat dupa cai ca sa nu ramanem pe jos in varf de munte, dupa caine ca sa nu manance lupul, dupa noi ca sa nu ramanem fara...merinde. Poate modul in care caii veneau nerabdatori catre noi de fiecare data cand auzeau vreun ambalaj de eugenii desfacandu-se. Poate botezul unei salate de rosii coapte cu ceapa ridicata la rang de bruschete (daca ar sti ea, bunica-mea...). Poate rasul cu lacrimi al ghizilor cand au vazut ca am basici pe toate degetele fara exceptie de la cat de tare am strans saua in galop. Sau poate strigatele lor sa ne controlam caii, poate intrebarile lor - retorice pentru noi - "cine e seful? tu sau el?". Sau sa fi fost senzatia pe care am avut-o cand am trecut Lotrul in spinarea calului. Ori increderea care uneori este mai mare in cal decat in tine (am mers calare prin locuri pe unde pe picioarele mele nu as fi avut curaj sa merg). Ori poate reactia mea cand am ajuns la destinatie si am simtit nevoia sa ma aplec pe gatul calului care m-a purtat si sa simt inca o clipa de libertate, fara autocontrol si spaime. si da, m-am si jelit la sfarsit(pentru ca a fost intens si muuult prea tare ceea ce am trait).

Au fost patru zile intense. Au fost cele mai frumoase patru zile de pana acum (si daca nici eu nu m-am plimbat si nu am termen de comparatie, nu stiu cine mai are). Nu as schimba nimic. Nici vremea, nici oamenii (pe care ii descopar mereu altfel: Mircea recita de plangi. Plangi la propriu.), nici locurile (nu stiu pe unde am fost, desi fetele ne spuneau mereu: in fata varful Robu 1890m, acusi suntem pe Murgasu, si tot asa. Pentru detalii din acestea, va ajuta Nedeea Valceana pentru ca ele au facut geografie cu proful de geografie nu cu proful de sport, ca mine). As vrea doar sa le multumesc: lui Mircea si lui Gigi pentru ca sunt oameni frumosi, Mariucai pentru ca e numai suflet, Alexandrei pentru ca ma lasa mereu sa ii chinui calul (eu nu imprumut nici macar o carte, daramaimite un suflet). Dragilor, imi scot palaria! De fiecare data!

Am invatat in cele trei iesiri la Odai de pana acum cat nu as fi invatat intr-un an de calarie in manej in Bucuresti. Vorba sora-mii: tu vrei sa pedalezi o bicicleta de camera intr-o sala unde miroase a oameni transpirati sau vrei sa pedalezi o bicicleta in parc, in aer curat si cipciripit de pasarele? Am cunoscut Oameni, am redescoperit mancarea facuta pe plita, am observat ca de fapt cerul nu este gri, ci albastru (vorba cantecului: un albastru infinit). Sa ne intelegem: daca sunteti in cautare de cinci stele, nu mergeti la Odai, la mii de stele. Ziceam anul trecut ca pentru anumite experiente trebuie sa fii pregatit, sa stii sa le savurezi si sa le intelegi (un vin vechi nu il bei cantitativ, ci calitativ, nu?!). Reiterez.

Fetele de la My Secret Romania (cele datorita carora am ajuns sa tot colindam Valea Lotrului) i-au zis programului Odai Nomade. Eu i-as fi zis Betonisti pe un cal putere. Daca muntii pe unde am trecut ar putea vorbi, nu vreau sa ma gandesc ce v-ar auzi urechile. Ce preocupari erau in momentul in care se faceau poze (freza imi sta bine? nasul e prea prajit de soare?), ce griji ne macinau (eu nu ma descalt ca sigur s-a stricat pedichiura, mai bine stau aci in lacul din Bocanci), ce planuri se faceau (eu cand ajung acasa ma spal direct la scurgere, oare mai stiu sa stau pe wc?).

Am plecat din Odai abia miscandu-ne. Si noi si parca si caii masinilor comparativ cu caii muntilor. Pentru ca Mircea spune: un turist epuizat e un turist fericit. Si, da, a fost un vis de calatorie. Ceva bun tot trebuie sa fi facut eu in aceasta viata de imi scoate Seful de Sus experiente si oameni in cale. Asadar, corul: Dooooamne, ce frumooos a fooost!!!!

PS: pentru ca eu eram ocupata sa fac basici tinandu-ma de sa, poze vedeti la fetele de la My Secret Romania si la Nedeea Valceana. Eu de poze nu am nevoie. Am preferat varianta live. Pe care, bineinteles, o voi alege si data viitoare.

vineri, 22 aprilie 2016

Hai la viata, neamule! Prin Jemaa el Fna. In Marrakech


Final destination : Marrakech. In momentul in care am intrat cu autocarul in Marrakech, am avut senzatia ca ma intorc in India. Aceeasi viermuiala, acelasi haos, aceleasi culori. Imda. Orasul asta e viu. Cu motorete ce mai mai sa dea peste tine, cu diversi comercianti care incearca pana in panzele albe sa iti vanda. Ceva. Orice. Autocarul ne lasa in mijlocul unei strazi mari. Ne spune ca de aici vom merge pe jos. Ne preia omul de la riad. Bagajele stau frumos in carucioare. Asa vor fi transportate catre locul unde vom ramane sa innoptam. Noi o luam, incolonati, dupa ghid. Pare sa fie singurul care nu se pierde in labirint. Incepe drumul. Stradute inguste. Din ce in ce mai inguste. Mirosuri. Si de urina, si de menta, si de mancare. Pe stradutele astea se perinda, nu neaparat pe rand : magarusi, oameni, motociclete. E in regula, nu se lasa cu raniti.
 


Ajungem la riad. Cum pasim peste prag, Marrakech-ul se schimba. Inauntru miroase a menta. Si a lamaie. Oamenii ies de nu stiu unde si ne aduc ceaiul atat de bine cunoscut déjà. Si niste biscuitei langa. Ne lasa sa savuram minunatiile langa piscina interioara. Imi arunc o privire in sus. Ca sa vad cum peretii sunt crosetati. Nici nu apuc sa imi revin din minunare ca mergem sa vedem camerele. O usa ca la poarta unei cetati imi starneste curiozitatea. Cum pot fi inchise portile de la camera ? Cu lacatul, of course. Interesant. In camera, mult alb. Si multa simplitate. Si si mai multa autenticitate. Da, se simte Marocul. Cu tot ce inseamna mestesuguri.
Ne petrecem seara pe acoperis. Langa piscina. Alta piscina. Si, da, fix pe acoperis. Suntem la cateva minute de piata Jemaa el Fna. Sau, mai pe romaneste, locul unde se intampla toate. De pe acoperisul nostru unde se spun povesti, se aude muzica tobelor si se vede fumul care se ridica peste piata. E ok, maine seara suntem si noi acolo. Pana una alta, mai avem de baut cateva pahare de vin aduse pe sub mana din afara riadului de gazda noastra care ar face orice numai sa fim multumiti. Frumoase mai sunt serile astea marocane, cu ritm de tobe, oameni faini si experiente nesperate.
Nu stiu cat am dormit in noaptea aia. Eram curioasa ce ne asteapta. Cu ce ne va servi orasul asta cu miros de Spania pe alocuri. Si am aflat. Am inceput dimineata cu diverse obiective turistice. Déjà obositi si nu neaparat fascinati de alte si alte monumente, ne limitam la a face poze, fara a mai fi prezenti cu spiritul. Aici intervine prima rupere de ritm. Pornim spre casa unui localnic care ne va lasa sa ii invadam bucataria, proviziile, casa. Vom invata sa facem paine si sa facem tajina. Taina, taina, dam si din maini ca sa nu lasam o impresie proasta. Unii framanta painea, altii curatam si tocam legume, altii spala salate si cepe. Ca la noi in musuroi, nu e timp pentru zabava. Unii mai fac o poza sa vada si cei de acasa ca Andreea chiar nu e asa lenesa cum ai zice… odata terminate pregatirile, va dura putin pana cand se vor coace.

Asa ca, ghidul nostru ia inteleapta decizie de a ne duce sa vizitam Gradinile Majorelle. Ce mai e si cu gradinile istea? Pai, foarte simplu : un nebun s-a apucat sa aduca de prin locurile pe unde si-a plimbat picioarele plante. Stiti voi, cum luam noi magneti, el a adus floricele. Imaginati-va problema : daca la magneti cand termini locul pe frigider treci pe masina de spalat, ce faci cu plantele cand ti se termina balconul ? Imda. O gradina botanica. Toate bune si frumoase, gradina inflorea, vizitatorii o vizitau. Pana cand nenea Majorelle isi dadu obstescul sfarsit ca orice muritor de rand. Cin’ sa fie, cin’ sa fie urmatorul preocupat de bunastarea gradinii noastre ? Ni mas ni menos que Yves Saint Laurent. Imhm. Fix nenea cu parfumurile. Care o spala, o pieptana si o reda circuitului turistic. Ca sa ne clatim noi, turistii obositi si incinsi de la caldura, ochii. Ceea ce am si facut. Multumim, nenea Laurent !
Cu ochii clatiti si trupurile racorite, ne intoarcem la gazdele noastre care ne-au lasat sa le distrugem bucatele. Ne asteapta cu mesele intinse. Si cu ceai de menta, normal. Dar, pana sa ne linistim stomacul, putem sa ne linistim setea de pictura. Cu hena. Pe noi. Caci, auzindu-ne cum o tot boscorodeam pline de invidie pe ghida noastra ca de ce nu si-o lasa ea tatuajul mai la vedere, femeia ne pregatise o surpriza : luati de va lasati desenate si expuneti voi tatuajele. Ceea ce am si facut. Ca niste copii in dimineata de Craciun, am asteptat cuminti sa ne vina randul la pictat. Uitasem de foame, de sete, de dor de codrul verde. Important era sa nu ne mazgalim vopseaua recent intinsa cu o rapiditate uluitoare de o tanti localnica (sigur e priceputa si la incondeiat oua). A urmat festinul cu bucatele pe care sincer cred ca le inlocuisera cat timp eram noi plecati. Sigur nu ne pricepem noi sa facem asa mancare gustoasa. Cu greu ne-am dat dusi din casa omului unde facusem, chiar si doar pentru doua ore, parte din Maroc. Insa eram impinsi de nerabdarea intalnirii cu ea.

Piata. Atatea auzisem incat eram chiar curioasa sa vad ce are, domne, ea si nu au suratele ei europene. Are dupa cum urmeaza : un bazar enorm, ceva de genul Dragonul Rosu de la noi. Bazarul are la randul lui comercianti. Care negociaza la sange. Sunt in stare sa te urmareasca pana cedezi ispitei de a cumpara ceva de la ei. Care ceva de la ei, negociat prêt de juma’ de ora, tot e mai scump de doua-trei ori decat este el in realitate. La intrarea in bazar sunt tarabele cu fructe. O nebunie. Curmale, smochine, alune, fructe de cactus, nuci, arahide. Tot ce iti doreste sufletelul tau de turist infometat si pacalit de coloristica prezentarii si nu isi doreste portofelul tau din ce in ce mai subtire, fix ca dupa o cura cu fructe. De treci de aceste tentatii, se intinde piata cu tarabe unde se mananca. Nu prea stiu cum sa va explic ca sa ma intelegeti. Stiti cum erau tarabele pe vremuri la Obor ? acolo unde faceau mici ? Ee, ceva de genul ala inmultit cu 200. Toate sunt numerotate. Aha, o sa ziceti, ca sa le gasesti mai usor. Mai incercati o data. Ele sunt numerotate dar nu sunt introduse in teren in ordinea numerelor de pe tricou. Nuuu, sunt introduse dupa nicio regula.asa ca, sa nu va puna Dumnezeul marocan sa va dati intalnire la cherhanaua taspe. Ca nu o sa va iasa. Intr-un final, ne gasim restaurantul. Nu a fost usor, sa ne intelegem. Cand treci pe langa mesele lor, oamenii incep sa te hartuiasca : hai la noi, cuconita, ca la noi mierea e mai dulce, cartofii mai amidonati, vaca mai vaca. Asta am tras eu concluzia ca zic pe frantuzeasca lor p-acolo. Ca nu cred ca imi zicea vreun pipaitor din aia ca sunt femeia vietii lui. Doi sunt la bucatarie si sapte dupa tine sa te agate. Mancarea e cam la fel peste tot. Biiine acuma, mai exista si niste tarabe unde probabil mananca Bear Grylls. Nenea cu supravietuirea, bre ! Numai cand ma uitam la limbile alea de vaca si mi se facea dor de post. In fine ! Noi mancaram cartofii nostri prajiti cu niste frigarui de ceva facute la ceva. Nimic spectaculos. In afara de atmosfera, tobe si … prêt. Ca te cam costa distractia. Ziseram noi ca ar fi mai bine sa o luam spre riad si sa ne bem noi in liniste vinisorul.

Ultima seara in Maroc. Dezbatem la un pahar de vin ce ne-a placut si ce nu. Ne-a placut de noi. Unul de altul. Ne-a placut Marrakech. Sigur ne mai intoarcem. Macar pentru un sfarsit de saptamana. Macar ca parte a unei vacante in Spania. Mancarea…nu ne-a dat pe spate. Dar ne-a placut ceaiul. Ne-au placut casele din Casablanca. Si riadul unde am stat in Marakech. Ne-au placut muntii. Si Sahara…Ah, Sahara merita facuta separat. Merita macar o saptamana de cufundat picioare in nisipurile-i povestite de beduini. Si Fes ? Nu stim ce sa zicem. Poate doar ca sa prindem o vizitare de tannerii. Suntem cu totii de acord ca este o tara care e mai bine sa fie vizitata in grup. Ca trebuie sa fii pregatit sa o vizitezi. Ziceam si anul trecut ca India nu e pentru oricine. La fel si cu Marocul. Daca vrei lux, mergi in Dubai. Daca vrei cele mai sus povestite, mergi in Maroc. Si, daca esti deschis, il vei si savura. Oras cu oras.

Nisip, camile, djembe. Sau Sahara




Eeee, vedeti voi, ce a urmat dupa Fes a transformat excursia noastra intr-una care merita povestita ca sa ramana nepotilor. Drumul spre Sahara se desfasoara printre munti. Pe un fel de Transfagarasan care il bate pe al nostru la fundu’ gol (iertati lipsa de pudoare). Drumurile? Ca-n palma. Peisajele? Bune pentru calendarele alea de ne luau ochii imediat dupa Revolutie. Atmosfera in autocar? Depinde pe cine intrebi. Se desfasurau sub ochii nostri munti de culoarea caramizii, oaze cu palmieri si curmali, ape care, cu un tupeu neimaginat, si-au facut loc pentru a-si defila culorile. In fundal, cineva se ocupa de stand up-ul pentru voiosia grupului. Si uite asa, stai sa fac poza muntelui si din unghiul asta, stai sa fac o poza si cu cerul, stai sa mai fac o poza si de pe partea cealalta a autocarului, se facu Sahara.

Lasam autocarul in spate si ne imbarcam intr-un fel de Aro dus la coafor si la sala. Nu toti in acelasi Aro. Pe grupuri. Nu stiu cum a fost drumul celorlalti pana la bivuacuri, insa grupul nostru exhaustiv muieristic a trait aventura vietii lui. Niciuna vorbitoare de franceza. In schimb, toate cu imaginatia si scenarita la purtator. Cum se indeparta omul de la poteca, cum incepeam : asta vrea sa ne dea hrana la scorpioni. O sa fim vedete la stirile de la ora 5 : « cinci tinere sperante, toate romancute get beget, toate in floarea varstei, toate manate in lupta de pasiunea pentru calatorii, au fost gasite cu ochii in soare, la propriu, in Sahara. Raman in urma lor fotografiile facute cu ultimele puteri : cateva zeci de mii facute stelelor si alte cateva zeci de mii facute prin locurile vizitate ». Ca sa nu ajungem in acest moment dramatico-tragic, am facut un plan de bataie. Bataie, bataie, din aia pe bune. Care il tine pe nea Caisa, care il leaga, care ii taie urechile ca sa avem ce manca, care se baga la bucatarie si, of course, care pozeaza toata treaba asta. Tot in vestitul Aro, ne imaginam ce-o gandi saracu’ sofer, inca speram noi si acusi, nevorbitor de romana. «  Oare cate camile sa iau pe ele? Asta de langa mine cu stelele valoreaza ceva…sau macar aparatul valoreaza ceva. Astalalta, brunetica si cu zambetul asta de reclama la colgate ? E cam slabatura…noroc cu pletele ! Si blonda inaltuta ? Doooamne, ce faptura ! Cu asta le scot si pe alelalte. Pe blonda as lua-o pentru fi-miu ala mic. Care e in faza de proiect.« realitatea cruda a vrut insa sa ne demonstreze ca batem campii : odata ajunse la dune, omul si-a luat talpasita ca vantul si ca gandul. Cred ca, de fapt, in masina se gandea : « cum sa fac sa ajung mai repede, sa le dau jos si sa ma duc acasa unde nevasta-mea trebuie ca a terminat tajina aia cu vita si prune uscate«.
Ajunseram asadar in Sahara. Un cer…tocmai bun de pozat. Hai sa vedem unde dormim. Ce naiba sunt bivuacurile astea ? Cu ce se mananca ele ? Bivuacurile sunt niste corturi enorme, binecuvantate cu paturi (ne asteptam sa dormim pe jos), tapitate cu presuri, despartite intre ele printr-o patura. Un fel de dormit la gramada, insa cu putina intimitate. In spatele gradinii noastre de dormit, dusuri. Suntem tot in Sahara, corect. Si, da, aveau dusuri. Nu s-a simtit nimeni atat de nespalat incat sa incerce dusurile. In plus, ne rupea o foame de numa’ numa’. Ne dusera oamenii sa ne omeneasca. Mancaram. Nu mai stiu exact ce. Parca ceva cuscus si, of course, tajina. E buna tocanita asta. Poate ca lu’ mama ii iese mai bine, dar e buna si a lor. Cu burta plina si cu zambete de satisfactie pe fata, ne lasam ghidati de ritmurile de tobe intr-o curte pazita de catcusi imensi. Aici, ai nostri ca brazii incearca sa ii invete pe marocani cum e cu muzica populara romaneasca. Le iese. Le iese marocanilor sa ii invete pe ai nostri sa bata la tobe. Si le mai iese alor nostri treaba cu basicile de la atata tobait.
La un semn, se sparge tambalaul si ma trezesc in mijlocul unui grup ce se indreapta cu pasi repezi spre dune. Pai aci nu avem dune ? Ba daaa, dar nu se vad bine ca e prea multa lumina. Imhm, inteleg. A venit momentul « sa vrajim grupul muieristic, poate poate o pica vreuna«. Ale noastre, toate cu garda sus. Aproape. Unele mai maritate, unele interesate de constelatii puteau sa le dea ele lectii domnilor care incercau marea cu degetul, folosindu-se de vesnicele « uite stelele, uite ce racoare e, nu-ti fie frica de intuneric«. Si tot mai adanc si tot mai adanc, in desert, bre, ce-aveti. Pana la un moment dat cand, singurul barbat suficient de inconstient ca sa faca parte din gupul mai sus numit, se intoarce catre harem si, cu lacrimile aproape in barba, graieste : « uite care e treaba : eu mai departe cu astia nu mai merg. E clar ce urmaresc. Iar eu sunt mic si plapand, nu prea vad cum as putea sa va apar. Poate doar sa ma ofer in locul vostru. Si nu vreau sa divorteze soata pe motiv de incompatibilitate desertica. Stam aci ! Ca se vad stelele si d-aci foarte bine !«  Ne puseram pe uitat la cer. Vreo 20 de minute. Pana cand marocanii isi dadura seama ca, nici sa vrea vreuna, nu va pica (era stapanul haremului cu ochii pe ei si pe ele) iar fetele ca stelele sunt la fel si acasa. Si, macar cu ai nostri, poti sa te certi pe limba ta.
Dupa o noapte scurta, insa dormita profund, pe la un 4 asa cand nici gand sa se mijeasca de ziua, ne trezim. Pentru experienta camila si experienta rasarit in dune. Camilele, pe taramul lui Mos Ene, visau ceva legat de plaje probabil. Acusi, imaginati-va cum ati reactiona daca ar veni un neica mititel sa iti urle in urechi sa te trezesti ca sa cari niste habarnisti prin nisip. Nu l-ati bodogani cel putin ? Eeee, camilele noastre l-au scuipat. Si nu ca sa nu ii fie de deochi. Asa, din toata inima lor de camile. S-au ridicat boscorodind in gand. Ma si gandeam : sa te tii bine acusi, Andreio, la propriu ! Ca urmeaza razbunarea camilei. Zice ala mic « madame, s’il vous plait«. Am inteles-o pe aia cu madame ca am vrut sa ii raspund madame e mama. Restul am inteles din semnele pe care mi le facea ca un politist in intersectie. Francofoana ce mai sunt ! Hop sus in sa. Cautam scaritele, ca la cai. Imhm. Mai cauta-le. Pana sa ma dezmeticesc eu care cum pe unde vine, camila face un balans ca de barca pe valuri si tusti, in piciere.Bine ca m-am tinut ca o capusa veritabila : cu unghii si dinti de sa, de urechile camilei, de mustati, de tot ce am apucat. Doar asa se explica de ce nu m-am dus in nas.
Gogalt, gogalt, gogalt, gogalt. Prêt de vreo 45 de minute. Nu pot sa zic ca mi-a placut in mod special sa fiu in spinarea camilei cum, nici in India, nu mi-a placut in mod special sa fiu carata de elefant. Tot la cai e mai fain. In fine. Ingenuncheaza camila, se extrage Andreea din sa. Sau cum s-o numi treaba aia care seama cu o sa. In tabara de unde plecaram 45 de minute in urma, era racoare. Ma si gandeam la ce m-or fi pus oamenii astia sa ma car cu atata flanelarime dupa mine. Imhm. In desert mi-am explicat. Batea un vaaaj asa un fel de crivato-uragano-taifuno-vanticel. Ma uit la grupusorul nostru. Toti zambeau. Aiurea. Le inghetasera zambetele din tabara pe buze. Incepuram sa ne cautam de paturi, haine, caciuli, fulare. Asa ne prinse rasaritul soarelui. Incotosmaniti. Domne, ce sa zic. Fara cuvinte. Pe marea de nisip, din marea de nisip, isi face aparitia triumfator soarele. Se inunda desertul. Cu o lumina calda. Totul capata un iz de auriu rosiatic in jur. Parca nimeni nu respira. Desi suntem cel putin 10 grupuri care stam la distante respectabile astfel incat sa nu ne intunecam pozele sau sa ne interferam in trairile momentului. Pana la urma, cel mai bun regizor, cu sau fara Oscar, ramane natura. Tare, domne, desertul asta. Parca ma si vedeam vreo luna calatorind doar in desert. Eu si scorpionii.


Dupa atata soare, pasii ne sunt indreptati, mai mult cu forta, de acelasi Aro, catre Tinghir. P-aci pe undeva cica se fac catarari. Noi ne plimbam la pas. Mai facem cateva miliarde de poze. Mai o gluma, mai un banc. Fara sa ne dam seama cand si cum, suntem déjà in Ourzazate. Nu ianinte de a da o tura prin Palmeraie. Sa vedem curmalele la ele acasa, direct in curmali. Si rodiile. Tot la ele acasa. Tot in pom. Si sa ne luam pa pa de la muntii Atlas. Ceea ce si facuram. Fara sa stim ce ne asteapta in ultima oprire a turului nostru. Ne-am bucurat de seara  din Ourzazate pe marginea piscinei, in baldachine fratteliene, cu povesti si glume.