duminică, 28 decembrie 2014

01 aprilie - ziua pacalelilor? Nu prea cred!

Se facea ca era cam in jurul datei de 01 august 2013. Subsemnata isi desfasura activitatea datatoare de satisfactii materiale si profesionale in mod obisnuit. Sau, poate nu chiar obisnuit, ca parca eram dupa plecarea unei colege stalp al echipei si unguent pentru sufletul meu batran. Deci, pe scurt, ma jeleam dupa o colega ce urma sa ramana prietena. Si, cum ma jeleam eu de mama focului cu "aoleo, care n-am avut eu noroc si de ce nu o fi viata roz si printul calare", suna telefonul.

"Auzi, a marcat sotul." Liniste....
Incercam sa percutez. Ce naiba a mai facut si cumnatu-meu ca numai asta nu facuse nimic in familia asta de nebuni? Zic: "A?"
"Bai sora-meo, tu nu mai percutezi, te-ai blonzit definitiv. Suntem 2 in 1. Ca la samponul care vine si cu balsam."
"Aha, bine. Si eu ce trebuie sa fac? Ca eu nu mai folosesc sampon cu balsam."
"Nu, ca e clar! Tu esti pe langa subiect. O sa ai un nepotel sau o nepotica!"
Liniste. Si pe urma alte jelituri: "aaaa, o sa am un nepotel!!! Pai nu ramasese ca va mai cunoasteti ca in reclama? Ca eu nu prea ma simt pregatita. Si cum? In lumea asta rea si pagana? Cu ce o sa il cresteti? Cum o sa il educati (ca mie imi vine uneori sa le sucesc gatul alor mei pentru ca m-au invatat asa prostanaca cu bun simt)?" Si tot asa, cu chestii motivationale care sa faca proaspata gravida sa mentina moralul sus si sa fie plina de optimism.
"Hai ca vorbim cand te opresti din aolit!" Si zbang, ton de ocupat.

Mereu am zis ca sora-mea e mai matura si boii ei sunt mereu acasa pe cand ai mei sunt mai mereu plecati. Numai ei stiu unde... Ma rog, ma pun pe rumegat vestea (ca tot vorbiram de boi). Mamaaa, ce tare! O nepotica! Rog onoranta cititorime a observa trecerea de la nepotel la nepotica. Ca numai eu stiu ce lupta interna s-a dus in mine, ca eu vroiam "o" iar sora-mea vroia "un". Si cum ea era purtatoarea, m-am gandit ca sa fie cum vrea ea. Macar la primul. A fost cum vroiam eu deep inside si fara sa zic cu voce tare. Ca asa, cu voce tare, eram si eu in randu' lumii: "ce-o vrea Dumnezeu, sanatos sa fie si sa faca armata".

Asa, hai sa trecem peste cele noua luni mai la trap ca ne prinde pastele tot povestind p-aci. Timpul trecea, fosta colocatara crestea ca un balon, grauntele nu vroia sa se dezvaluie, data sorocului se schimba de la o consultatie la alta (oricand sa fie, numai pe 01 aprilie nu). Un singur lucru era cat de cat cert: urma sa mai vina un berbecut. Nu are sens sa imi mai amintesc de momentele de cenzura, mai ceva ca pe vremea dictatorului: nu ai voie sa ii cumperi mai mult de doua pijamale, doua body-uri, doua scutecele, o caciulita, jumatate de paturica. Cuuuum? Ai luat deja o paturica intreaga??!! Esti condamnata la non shopping pentru o luna! Biine, acusi fie vorba intre noi, un petecut cat palma mea costa cat trei metri de material de care am eu nevoie sa imi fac o amarata de rochita. Ce mai conteaza...
 
Deja vazand ca eu scap la cumparaturi pentru bebe mai ceva ca vaca lu' bunica-miu in trifoi, toata lumea se ruga pentru un el. Ca mai bine "un el pedant decat o ea pitipoanca asa cum o sa o inveti tu". Rautacisme, rautacisme... Domne (vorba unui prieten), si ce sa vedeti: se facu lumina si nepotelul se facu nepotica. Am evitat o perioada sa vorbesc cu parintii grauntelui despre transformarea de peste noapte ca imi era frica eu sa nu sar intr-un picior si astia sa ma ucida din priviri. Incet, incet, mi-am recapatat curajul si am decis, ca sa nu dau apa la moara, sa ii spun grauntelui nepo. Scurt pe doi. Cuuuum, ma, nepo? ma intrebau colegele, prietenele, mama mea, mama grauntelui. Iaca asa: nepo. Ce, ea nu o sa imi poceasca mie numele?
 
Hai, Andreea, ca te pierzi in detalii! Asaaaa. Trecura lunile, vazui poze cu nepo. Ma rog, e mult spus vazui poze. Ca eu, din ecografiile alea, nu intelegeam nici macar care e capul si care e restul corpului. Indiferent ca vedeam sau nu ceva, un lucru era cat se poate de clar. Nepo, inca din pantecele muma-sii, semana leit cu mine.  Ca sa imi dea apa la moara, doctorii ii dadeau lu' nepo deadline de facut cunostinta cu lumea fix ziua mea de nastere. Asa noroc... Na, ar fi trebuit totusi sa imi dau seama, ca doar berbec sunt si eu, ca un berbec care se respecta nu face, domne, ce zice lumea, ci face strict ce vrea sau chiar invers decat zice lumea.
 
Si, tocmai de asta, pe 01 aprilie, la ora 9, cand a sunat telefonul, am stiut ca nu e nicio farsa de ziua pacalelii. Si ma bufnea rasul gandindu-ma ca tata ii zisese mamei 30 de ani in urma "cand vrei tu, numai pe 29 februarie nu", iar cumnatu-meu sora-mii "oricand sa fie, numai pe 01 aprilie nu". Concluzie: si nepo va avea personalitatea muma-sii, ceea ce e de bine ca trebuia sa ia si de la parinti ceva. Na bun, eu cu salariile colegilor, sora-mea cu incapatanarile ei de a naste natural ca doar asa nasc femeile de cand lumea si pamantul. In plus, multinationala platise pentru o clinica  cu personal si echipamente performante.
 
Si da-i si lupta si da-i si lupta din zori de ziua pana-n seara. Imi amintesc ca am ajuns la spital in jur de ora 18 si ca imi venea sa strang pe cineva de gat. Pentru ca o vedeam pe sora-mea delirand, pentru ca e mult mai greu sa fii spectator, pentru ca medicii mi se pareau complet neimplicati. Si, pe la 23.30 iese din sala de nasteri o asistenta cu un ghem urateeeel urateeel care se certa zgomotos cu toata lumea. Aha, e clar, e a noastra. Cumnatu-meu a recunoscut-o dupa nas ca semana leit cu el, eu dupa urlete ca semanau perfect cu urletele mele.
 
Eeeei, si de aici, povestile sunt diferite. Eu zic ca nepo ne-a zambit de cand ne-a vazut, cumnatu-meu zice ca se stramba, nu zambea.  Eu ziceam ca e frumusica tare, sora-mea zice ca "hai sa fim seriosi si sa o lasam pe aia cu cioara si cu puiu; era uratica rau de tot".   Eu ziceam ca seaman leit cu mine, buna-sa ca seamana cu tata-su. Acusi, avantajul meu e ca, din fericire, aci povestesc eu, ceea ce inseamna ca o sa o cunoasteti pe nepo prin ochii mei :) Deci, cum e cu 01 aprilie?


Mai 2014, tu chiar fusesi un an de treaba!

Imhm, bun moment asta cu sarbatorile de iarna, ca sa vorbim de ceea ce urmeaza. Ca de fapt, peste tot miroase a sarmale si a cozonac. Si a nitel brad. Pe alocuri de plastic. Datorita ecologistului care zace in fiecare dintre noi sau din cauza de preturi la brazii taiati.

Se termina 2014. Imi zice sora-mea pe un glas usor melancolic amestecat cu regret si ceva compatimire: pentru mine a fost un an excelent, pentru tine nu prea. Pe bune? Doar pentru ca se termina cu o provocare? Ma rog, sa o luam cu inceputul, ca sa inteleaga tot poporul.

2014. Anul in care, desi e greu de crezut chiar si pentru mine, mai mult de trei sferturi din obiectivele pe care mi le-am stabilit in ianuarie si pe care le-am prezentat unei prietene tocmai ca sa fiu sigura ca nu pot da inapoi de la realizarea lor, s-au, sau mai bine spus, le-am indeplinit. 
 
2014 a fost anul India: in compania unor oameni minunati, oameni pe care i-am cunoscut in conditii de curry amestecat cu saracie amestecata cu istorie si spicy, am vazut o particica dintr-un mare intreg. 2014 a fost anul Odailor din Valcea, Odai cu cai, mancare gatita la ceaun, oameni generosi, visinata, ciresata si alte bauturi terminate in ata; 2014 a fost anul Venetia: speriata de ce tot urla documentaristii pe diversele canale cu si despre travelling, nu am mai asteptat luna de miere si am luat-o la picior sa descopar care e treaba cu gondolele, cu transportul aproape exclusiv pe apa, cu Romeo si cu Julieta lui; 2014 m-a plimbat cu canotca lui Pataichin in Delta lui Dunare si mi-a aratat ca pestele merge la marele fix cu varza calita (stiu ca nu suna grozav, insa este una dintre cele mai bune mancaruri de care s-au bucurat papilele mele gustative ever).

2014 a venit cu oameni faini, povesti de viata care bat scenariile filmelor de Oscar, experiente si experimente, cunoastere si autocunoastere, nevoie de oameni care sa gandeasca si sa simta oarecum la fel, nevoie de iesire din rutina comfortabila sau, mai pe romaneste, de a rupe pisica-n doua, sete de provocare si de curaj, de confirmare si de reconfirmare.
 
2014 nu se dezminte si isi deruleaza planurile cu si pentru mine pana in al doisprezecelea ceas, pana in a 365-a zi, pregatind probabil intrarea in forta in joc a celui de-al 34-lea an din minunata-mi vietisoara. Asa se face ca, pe ultimii metri de 2014, chiar inainte de a preda stafeta, ma intalnesc cu noi provocari (as tinde sa cred ca le-am cautat cu lanterna ca-i mai de durata ca lumanarea).
 
Si asa se asterne povestea incat, cu rucsacul in spinare si cu increderea ca daca nu eu atunci cine, ma indrept cu pasi repezi de bocanci, sau mai bine zis de clapari, spre partiile tarisoarei vecine ca sa invat acusi, in prag de pensie fiind, sa ma dau cu skiurile sau cu snowboard-ul (inca ma mai gandesc cum sa-mi rup gatul mai eroic). Experienta asta va fi cu siguranta una de spus candva, la  gura sobei, nepotilor.
 
Ei, si ca sa fiu sigura ca si in 2015 voi face tot posibilul sa imi demonstrez ca pot mai mult si mai bine si mai traznit, spre sfarsitul lui 2014 imi strang bocceluta cu experienta profesionala, cu networking, cu amintiri, cu lectii invatate de la cei 1500 de colegi, cu canuta primita acum aproape 5 ani ca pret al zambetului si rabdarii mele, cu proiecte derulate da capo al fine, cu imaginea unei echipe mature care a trecut prin foarte multe si interesante incercari. Si plec. Nu stiu unde. Nu stiu cum. Nu stiu cand. Stiu doar de ce. Si cu cine: cu mine.
 
Asa ca, mai 2014, tu fusesi un an cel putin de treaba. Si iti multumesc ca te-ai sacrificat si ai fost preambulul celui mai bun an din viata mea.  

joi, 30 octombrie 2014

Si, cum a fost?

"Nu, ca tu clar nu esti zdravana! Eu inteleg ca simti nevoia sa traiesti experiente inedite pe care lumea normala le-a trait in liceu, dar totusi.... Cat te costa? Caaaaaat? Ca sa vezi saracie si mizerie? Doamne ajuta, poate nu primesti viza si am scapat! Cuuum, ai primit viza??? Treaba ta, poti sa pleci, dar clar la intoarcere intri in carantina!"
 
"Si cum, dna Andreea, plecati pe bune? Eu credeam ca ati glumit! Vaaai, nu sunteti intreaga la minte! Cand va intoarceti? Va sun la prima ora sa vad ca ati ajuns bine, sanatoasa! Sa aveti grija pe unde mancati si pe unde beti apa!"
 
"Dar de ce ai vrea tu, mai Andreiuta, sa mergi la saracia aia lucie? Nu esti tu satula de saracia noastra de aici? Adica, nu poti tu sa vezi frumos niste frati de-ai lor aici la noi fara sa mai bati atata amar de drum?"
 
"Draga mea, te programez sa iti faci vaccinurile! Toate patru, 1200 RON. Cuuuum nu vrei sa le faci? Pai daca te alegi cu vreo boala de pe acolo? Cu cine pleci? Cum nu cunosti grupul? Pai si pleci asa, caine sur la vanatoare? Nu mai bine te mai dai tu o tura cu caii in Romania, cu oameni pe care ii stii?"
 
Eheeeee, si citatele ar putea continua mult si bine. Cam asa au sunat reactiile celor din jurul meu cand le-am spus despre urmatoarea mea destinatie de vacanta. La cele mai multe dintre ele ma asteptam. Imi place sa vad ca lumea e socata uneori de deciziile mele. Eu imi vad de treaba cu iesirea din zona de comfort. Asa, deci, cum fu domne in vacanta asta? Pai....
 
Grupul s-a strans in Otopeni cu un fel de noaptea-n cap ca sa putem sa introvaram neste bautura autohtona in bagajele de cala (ca sa nu ne simtem totusi departe de casa). Habar nu aveam ca nu ai voie sa transporti mai mult de 1 litru de alcool de persoana, pana nu ne-a deschis ochii un calator mai calatorit. Ma rog, decid sa imi asum riscul (sau sa fi fost subconstientul care poate isi dorea sa vada cum e pe la inchisorile din Dubai, ca pana la urma si in inchisoare poti sa cunosti oamenii si viata unui oras, nu?) de a transporta eu mai multa palinca, nu de alta dar aveam ceva mai mult loc in bagaj si ceva mai multa dorinta de socializare cu nenea aia de la vama.
 
Trecem repede cu povestea peste check in si security ca oricum ai nostri din aeroporturi vor sa scape de romanasi, asa ca nu prea sunt ei asa dedicati jobului. Am zburat lin si cu burta plina cu Fly Dubai. Frumos, nimic de comentat, nimic de reprosat. Sandisul cu pui era cu pui, alunele sarate erau sarate, sucul natural era natural bun. Tranca tranca (adica vorba vorba), hai mai cu o poveste, mai cu o gluma, mai cu o poza facuta deasupra norilor, ajunseram in Dubai.
 
Aci schimbaram avionul, tot cu unul de-al lor. Stiam de la cei care mai fusesera in Asia ca la grupul nostru alb si blond se va strange lumea ca la urs. S-a demonstrat ca, de fapt, ca la maimuta, dar asta urmeaza sa detaliez mai jos. Unde ramasei? Aaaa, in Dubai. Sa ne intelegem, in Dubai in aeroport, ca am avut doar doua ore de bananait p-acolo, deci nu am fi avut timp nici sa ajungem la iesirea din aeroport, daramaimite sa ne plimbam prin magaoaia de orasel. Alles gut, parfumurile la locul lor, preturile bunicele, Paul's cu prajituri bune, totul organizat. Lumea amabila si curioasa. Dar ce zic eu curioasa? Erau cu ochii pe noi ca pe butelie. Ma tot uitam in spate sa vad daca e vreo vedeta ca prea se uitau asa de parca urmau sa vina sa ceara autografe.
 
Ok, ne urcaram in avion, ne gasiram locurile, ne primiram sandvisul mai sus citat, alunele mai sus amintite, sucul mai sus natural. Si da-i si zoara si da-i si zboara, din zori pana in seara, vorba povestitorului! Si da-i si tranca tranca si da-i si hihihi si hahaha pana ne zise nenea capitanu' ca "Cabin crew, prepare for landing!" Ooooo, atat! Hai ca suntem taman in buza roller coasterului, exact pe pod inainte sa ne aruncam cu coarda. Imi zic: hait Andreea, in 10 minute esti pe pamant sfant. Na povestea povestii ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Pai de ce? Na, pai pentru ca vamesii lor sunt foarte curiosi de noi astia blonzi. De fapt, la sfarsitul excursiei mi-am dat seama de ce se tot uita oamenii aia ba la pasapoarte, ba la fata palida (vorba lu' Winnetou); ba la viza, ba la ochii turistului dornic de a-si cheltui banii in tara omului de la ghiseu. Va explic mai incolo un pic ca ma pierd in prea multe detalii! Ideea e ca se tot uita asa vreo 10 minute ca sa fie siguri ca aia din pasaport suntem noi si nu altii.
 
Hai ca trecuram, fluturand din plete ca Andreea Raicu in reclama. Stai sa gasim ghidul cu placarda. Hai hello, nais tu mit iu. Eu sunt x, ei sunt alte 9 litere din alfabet, ca oricum nu o sa ne tii minte. Sa purcedem, zice ghidul, stai asa, zicem noi. Ia-ne incet ca ne speriem. Afara din aeroport. Caaaald! Dar ce cald! Si un aer greu. Eeee, lasa ca ne obisnuim. Hai sa plecam cu autocarul spre Agra. Aci urmeaza o pauza in poveste de vreo 5 ore, ore pe care le-am dormit, leganata pe drumurile patriei lor.
 
Dupa 5 ore. Tiiiiit, tuuuuut, tiiiiiiiiiiiiiit. WTF? Deschid ochii intr-un zgomot infernal, gandindu-ma ca o sa vad un accident spectaculos sau ceva. Vad dupa cum urmeaza: doua carute trase de camile (nu, nu e greseala, e exact asa: trase de camile), zeci de biciclisti, zeci de motociclisti, o cireada de vaci, trei magarusi, o turma de capre, vreo cateva alte zeci de tuctuc-uri, vreo mie cinci sute saizeci si trei de dustere, mai putine loganuri, o vaca in mijlocul strazii in cautarea zen-ului, vreo cinci mii trei pietoni. Nimic deosebit. Doar ca toate pe sosea. Toate claxonand (ma rog, mai putin pietonii, desi parca si ei urlau ceva). Ce mai vedem noi in imaginea alaturata? Pai niste mizerie. Multa. Diversa. Peste tot intinsa. Niste tarabe cu mancare. Langa tarabele cu mancare, alte tarabe. Sau un fel de tarabe unde confratii barbierului din Sevilla isi castiga decent existenta. Langa, un fel de baie publica. Adica un furtun folosit constiincios de un localnic pentru dusul de dimineata.
 
Incep cu rugaciunile, ma gandesc unde am pus servetele dezinfectante si imi revin in minte citatele de mai sus. Cine m-o fi pus, ma vere, de nu sezui eu frumos la mine in tarisoara unde e frig si bine? Ce ma aduse pe mine aci, in the middle of fucking nowhere, in cautare de altfel. Lasa, domne, ca nu e dracu' chiar asa negru. Ii invatam sa se spele si gata. Ajungem la hotel. Aud in spatele meu: uauuu, miroase a Europa! Aaa, ca uitai: coborai din autocar si ma plesni o mireasca sulfo-curry-mirodeneasco-murdara. O minunatie. O cocalatoare ma intreaba: auzi, tu ai la tine ceva mai mult parfum? Fite, domne, fite.
 
Ok, in momentul in care am depasit toate cele mai sus expuse, am inceput sa ne bucuram de experienta. Obiectivele turistice sunt turistice. Sunt foarte bine conservate (nu stiu de catre cine). Povestile si istoria din spatele acestora sunt impresionante. Taj Mahal-ul este exact asa cum apare in vederi: magnific, impunator, tulburator. Pe dinafara. Pe dinauntru nu m-a dat pe spate. Dar eu nu sunt tocmai de ascultat, avand in vedere incultura si insensibilitatea de care dau dovada. Frati-su lu' Taj Mahal este Fortul Agra. Nu va impui capul cu istoria pe care nu o stiu. Va spun doar ca in toate forturile eu am avut impresia ca oamenii au luat marmura si s-au apucat de crosetat cladiri. Sunt locuri intregi  care par mai degraba facute din dantela, nu din marmura. Tot la capitolul "jos palaria" trecem si Fatehpur Sikri, Amber Fort, Red Fort.  Castele si palate am vazut in Jaipur sau orasul roz (mie mi s-a parut ca bate mai mult spre rosu, dar ma rog, fiecare percepe culorile in felul lui): City Palace si Palace of Winds. Ce-am mai vazut? Pai India Gate (un fel de Arcul de Triumf al nostru), Parliament building, Qutub Minar, Rastrapathi Bhawan. Aaaa, si temple: Lord Ganesha Temple in Ranthambhore si una dintre cele mai mari moschei ale Asiei: Jama Masjid in Old Delhi.
 
Ce mi-a mers la suflet? Plimbarea cu bicicleta din Keoladeo National Park unde ne-am oprit sa intrebam de sanatate pasarile care migreaza de la noi din Delta pentru perioada iernii. Plimbarea cu elefantul care ne-a scutit de urcarea cu autopicioarele pana la Fortul Amber. Ziua de safari din Ranthambhore National Park pentru ca oamenii au vandut povestea, nu finalul, fapt care nu m-a facut sa fiu dezamagita ca nu m-am intalnit face to face cu Shere Khan, ci m-a facut sa zambesc la intregul scenariu al mersului pe urmele unui tigru atat de las si rusinos incat nu s-a prezentat la intalnire. Mancarea lor sau, mai bine zis mielul tandoori. Mersul cu ricsa, desi imi era cam mila de pedalist, dar again, fiind jobul lui, mai bine sa aiba ce face! Faptul ca filmuletele care circula cu taspe persoane intr-un tuctuc nu sunt basme (am testat, intr-un tuctuc intra lejer 7 persoane in afara soferului). Aaaa, si pe un motoscuter avem dovada vie ca incap 7 persoane. Ca au piete de condimente, unde e mereu explozie de culori si arome. Ca petrec sarbatorile impodobind orasul cu beteala aia clasica, fara zorzoane si alte cele. Ca lor le e bine asa, in mizeria lor, in viata lor, fara sa fie frustrati vreo secunda de lipsa alternativei.
 
Ce m-a miscat (in sens bun sau mai putin bun)? In moschee am ajuns exact in momentul in care saracii primeau mancare de la cei mai bogati. Mi s-a parut ca erau destul de organizati. M-a impresionat sa vad cum au grija unii de altii si cum cei care sunt in patura de cel mai de jos isi accepta conditia si, cu calm si respect fata de toti ai lor, primesc acea masa calda, fara a se calca in picioare, fara a lua mai mult decat au nevoie. Mai au ceva: traiesc toti, oameni si animale intr-o comuniune totala. Au un respect nemaipomenit pentru animalul sfant, au sute de maimute care traiesc si se plimba nestingherite pe strada, printre ei. Sunt patru religii mari care se respecta si se accepta intr-un mod cat se poate de firesc. Isi urmeaza traditiile cu sfintenie, chiar daca asta inseamna sa se casatoreasca cu persoana aleasa de parinti. Se claxoneaza pentru ca asa e regula sau cutuma si pentru ca pe toate camioanele scrie "please horn", nu pentru ca sunt artagosi. Nu am vazut niciun sofer nervos in infernul pe care il reprezinta traficul la ei, nu am vazut niciun accident desi v-am spus mai sus care sunt participantii la trafic. Sunt foarte buni negociatori, aplicand strategia "nu scapi de mine pana nu cumperi ceva". Au o curiozitate amestecata cu respect pentru pielea deschisa la culoare, deci s-ar putea sa fim pe tot Facebook-ul indian la cate poze am facut in postura de "nu da banii pe prostii, fa poze cu maimuta la copii". Desi am simtit de foarte multe ori ca ne inghite multimea sau ca suntem analizate din cap pana in picioare intr-un mod cat se poate de ostentativ, nu m-am temut nicio secunda. Am vazut femei care poarta doar sari, poate mai putin in New Delhi, nu am vazut barbati imbracati in blugi sau in tricouri cu maneca scurta, desi am avut mereu 30 de grade.  
 
M-a intrebat un prieten daca m-as mai duce. Oameni buni, India este o experienta care merita traita macar o data in viata. Insa, pentru India trebuie sa fii pregatit: fara asteptari, fara comparatii, fara prejudecati. Pentru ca India nu vrea si nu se va schimba doar de dragul tau, al turistului. Si, daca s-ar schimba, si-ar pierde din savoare si din farmec. Si ce daca pietele lor sunt mizerabile (un fel de Europa din Bucuresti pe vremuri, numai ca au si animale si scutere si biciclete si tuctuc-uri printre tarabe)? Si ce daca folosesc strazile ca pe niste toalete publice, fara a se feri de ochii trecatorilor? Si ce daca dorm in parcuri? Si ce daca semafoarele sunt doar elemente decorative in intersectii? Si ce daca au chelneri inceti si foarte inceti? Si ce daca merg pe gunoaie? Si ce daca iti vand esarfa de poliester ca fiind de casmir? Poti sa treci peste toate si sa te bucuri de altfel? Atunci du-te! Daca nu, mai gandeste-te, mai cresti, mai provoaca-ti curiozitatea!

duminică, 28 noiembrie 2010

Ce dor imi era de o coada buna

De cand au cazut frunzele si s-au terminat finantele alocate calatoriilor in afara granitelor tarisoarei, am inceput sa caut modalitati prin care sa uit de job si sa nu ma mai gandesc la contracte si acte aditionale si procese si desfiintari de post. Si, cum mie imi plac chestiile etnobotanice separat, adica etno sa fie etno si botanicele botanice, varianta asta a picat din start. Desi poate financiar ieseam mai bine. Si evident ieseam mai bine la capitolul modalitate si timp de procurare. Dar cum mie nu-mi plac drumurile usoare, m-am complicat.

Si, intr-o sambata dimineata, dar dimineata bine ca nici nu se trezisera cocosii, ma asezai frumusel la coada. Ca, se pare, imi era dor sa mai sed la o coada buna. Buna cand vorbesti de coada (desi de genul feminin) nu inseamna blonda, subtire si cu picioare lungi. Inseamna luuunga cat o zi de luni si grasuta pe latime cam de trei persoane. La coada se vorbeste despre urmatoarele lucruri: ce ai mai gatit (la ora aceea majoritatea colegilor de coada sunt pensionari), pe la ce piese ai mai prins reduceri (astia sunt studentii care vin la coada direct din club unde si-au petrecut noaptea de vineri), ce program ti-a mai crapat (vreo doi programatori chinuiti de cola bauta toata noaptea ca sa astupe crapaturile programelor).


Si stai. Si stai. Era ora 8.10 cand te-ai asezat tu mot. Motul cozii. Casa se deschide la 10. Cu toate astea incepi incet dar sigur sa avansezi. Ca un melc. Logic. Unde sa te grabesti daca usile sunt inchise? Ok. Intrebarea logica ar fi atunci de ce naiba avansezi? Unde te indrepti? Pai, daca ar fi sa filosofam, spre nicaieri. Doar ne mai strangem. Ca dintii soarelui care imi zambea azi dimineata se transformara incet incet in colti. Iar zambetul in ranjet. Tot stangandu-ne si imprietenindu-ne din ce in ce mai intim, ajungem si langa geam. Abia acum vedem pentru ce stam si asteptam ca oile in tarc. Si mai vedem ca se merge pe acelasi principiu ca acum douazeci de ani: "sa se dea cate unul sa ajunga la toata lumea". Intre timp coada ajunge la Teatrul Foarte Mic. Pe la 10 fara un sfertulet, doamnelor care au painea si cutitul li se face mila de bietele mioare si incep sa vanda. Bilete, de.

Am ajuns la concluzia ca asta e o strategie a TNB-ului. O facatura. Va explic de ce. Dupa ce stai ca prostul, recte proasta, la coada doua ore, nu te vei rezuma sa iei doua amarate de bilete. Nuuuuu. Incepi si suni familie, prieteni, vecini, colegi de munca, colegi de metrou (faci rost de numere de telefon, credeti-ma), ba chiar si dusmani. Si ii rogi sa le iei bilete la teatru. Ca e pomana curata: 50 RON biletul. Toate numai ca sa ai satisfactia ca nu a fost mult zgomot pentru nimic. Aaaa, si te duci sa mai scoti bani. Uiti de bugetarea pe care ai facut-o la leut, luand in calcul fiecare banut pentru a ajunge cu bine la salariul urmator. Si iei bilete, cu riscul de a sta cu lumina stinsa ca sa nu te prinda administratorul si sa iti ceara banii de intretinere. Ca mosul nu e miscat de setea de cultura.

In fine. Si incepi calculul: pai Egoistul nu l-a vazut mama.... si nici matusa din dotare.... si parca mi-ar placea sa-l mai vad si eu o data. Si mai am si o colega care e fascinata de Beligan. Si mai am si doi prieteni care nu au apucat sa aplaude. Pai da, numai ca la Egoistul se dau numai patru bilete de caciula. Va explicai mai sus rationamentul. Nu stiu cat vi-l mai amintiti. Cartela. Ok. Sa mearga mama, matusa si prietenii. Pai si eu? Statui ca fraiera degeaba? Sa merg sa vad Livada de visini. Cu Maia. Dar nu singura. Ca suficient stau singura acasa. Sa mai iau cativa prieteni. Imhm. Pana-n opt. Ca nu mergem cu gradinita. Ca carteeeela..... Pai sa iau la Dineu cu prosti. Sa il revad pe maestrul Malaele. Si pe Serban Ionescu. Da. Nu mai mult de patru. Concluzie: prea multi prieteni.

Am trecut prin chinuri groaznice, insa a meritat, pentru: Egoistul. Nu mai are nevoie de prezentare. Dineu cu prosti: daca aveti rabdare sa stati la coada sau aveti vreo piluta pe la TNB, piesa merita fiecare leut. Malaele e genial, Serban Ionescu ii paseaza perfect pentru fiecare replica. O comedie despre felul in care oamenii se folosesc de oameni. Si, cum totul e bine cand se termina cu bine, roata se intoarce. Na, nu zic mai multe ca poate mai e vreun nebun care isi va pune in pericol sanatatile (toate - si fizice si psihice si toate) si va obtine bilete. Livada de visini: imi doream de mult sa ajung sa o vad. N-am ajuns la Odeon. Am ajuns la TNB si am vazut-o intr-o distributie de zile mari. Toate spectacolele pentru care am inghetat si m-am inghesuit cu alti semeni au meritat fiecare sacrificiu. Iar TNB-ul miroase a eleganta si a .... chestii misto care te incarca pozitiv si iti dau forta pentru o saptamana noua.


Am mai vazut: Peste cu mazare - asta a fost cadoul ce mi l-am facut pentru 30 noiembrie. Am vrut sa o vad pe Olga Tudorache inainte de maratonul numit Regina Mama spre care imi indrept acum atentia si in ianuarie pasii. Piesa e din viata. Olga Tudorache e buna. Teatrul Metropolis e renovat, scaunele sunt cele mai comode din toate teatrele Bucurestiului. Supermarket - prima experienta la Teatrul Foarte Mic. Nu a fost rea. Experienta, zic. Numai ca... fiind prima data.... m-am cam lasat dusa de val. Mi-a picat cu tronc un actor. Si mi s-a parut prea reala. Parca nu m-a facut sa visez. M-a facut sa rad. Si sa fiu un pic suparata pe cat e de din viata. Cum iubeste cealalta jumatate - la teatrul lui Calinescu. Langa Cismigiu. Pacat de actori. Si de subiectul piesei. Sala lasa de dorit. Daca trecem peste tapiteria rupta si ne gandim la Simona Mihaescu sau la Rodica Negrea sau la Ovidiu Niculescu, va recomand sa nu pierdeti urmatoarea reprezentatie.

M-am intors la o veche prietenie. Cea cu Bulandra. Dupa ce am facut pe bufonul, am amenintat ca aduc televiziunea si fac scandal, am implorat, am varsat o lacrima doua trei, doamna de la casa de bilete de la Izvor mi-a dat pe sub mana doua bilete la Mamouret. Cum a fost? Pai, desi comedie si desi nu cine stie ce continut, a fost singura piesa de la care am plecat cu ochii in lacrimi. Da. Datorita Tamarei Buciuceanu. Care face magie. A fost prima piesa in timpul careia am avut impresia de cateva ori ca nimeni in sala nu mai respira. Nu pot sa descriu atmosfera. Pot doar sa spun, asa cum ii spuneam si cospectatoarei mele, ca acest spectacol se va juca (la fel ca Egoistul) cu casa inchisa atata timp cat cei doi granzi vor fi in viata. Dupa Mamouret am vazut Casatoria. Probabil ca asta a fost gresit. Ordinea in care le-am vazut. Pentru ca si distributia din Casatoria e la fel de puternica. Si oamenii au jucat minunat. Numai ca parca a fost totul prea teatral. Desi Razvan Vasilescu joaca. Bine. Victor Rebenciuc si Mariana Mihut sunt sarea si piperul. Andreea Bibiri face fata greilor cu brio. Numai ca... a lipsit ceva.


La Sala Palatului au fost doua spectacole bunicele. Tango Passion. Stiam la ce sa ma astept. Am mai vazut o reprezentatie de acest gen anul trecut. Si mi-a placut. Pentru ca mi-a lasat in nas un miros de exuberanta, senzualitate, tandrete si pasiune. Asa ca am luat bilete fara sa ma gandesc de doua ori. Si a fost minunat. Inca mai visez noaptea dansurile argentinienilor. Concertul Marizei. Portugheza. Tarata de o colega. Eu tarata de colega, nu portugheza. Nu mi-a displacut. Insa nu ii prea inteleg eu muzica. Mi se pare muuuult prea trista. Nu prea inteleg eu nici portugheza, ca la telenovelele astea chiar nu m-am uitat. Dar aveam momente in care imi vene asa ma duc la ea pe scena si sa o consolez "nu mai plange, fetita, ca nu e totul chiar asa negru. Lasa ca gasim noi o solutie. Numai, te rog eu, nu mai plange ca mi se rupe sufletul!" Trecem peste incultura mea. Ca artist, nimic de reprosat. A fost o atmosfera cum nu am vazut la niciun alt concert de talie medie.

La capitolul preturi stam cam asa: Bulandra are preturi pana in 30 de RON, Nottara in jur de 20 RON, Metropolisul intre 20-23 RON, Teatrul foarte mic 21 RON, Teatrul mic 20 RON, TNB-ul intre 25 - 50 RON. Peste tot depinde de piesa si de actorii din distributie. Pentru piesele cautate s-a ajuns la 70 de RON la Palatul Copiilor. Din pacate, Palatul Copiilor nu ofera aceeasi atmosfera ca teatrele. Ceea ce reprezinta insa in mod cert un plus este faptul ca gasesti bilete relativ usor, date fiind preturile si sala destul de mare. La Bulandra si TNB v-am povestit cum stau lucrurile in ceea ce priveste modul de achizitionare a hartiutelor de le prezentam la intrare. Metropolisul m-a sfatuit sa urmaresc zilnic site-ul lor si sa sun in urmatoarea jumatate de ora de la afisare ca sa am sanse. Fara probleme prea mari se gasesc locuri la Teatrul Mic si la Teatrul Foarte Mic.

Acusi urmeaza concertele de colinde. Si nu numai. Mai scriu eu plangandu-ma de diverse. Sau laudand diverse.Va mai povestesc ce si cum.

miercuri, 27 octombrie 2010

Atentie, se inchid usile!....

....Urmeaza ultima statie din acest an, cu peronul pe marginea Atlanticului. Asa ar fi anuntat pilotul care m-a purtat cu pasi repezi, de urias, prin vazduhul usor zgaltaitor. Spre ultima vacanta a lui 2010. Inainte de plecare toata lumea ma intreba ce a fost in mintea mea cea creata si, mai nou blonda, sa imi iau bilete spre nicaieri. Si sa mai pacalesc si alte cateva persoane sa se alature micului break. Ca... cica asa se numeste mai nou. City break. Initial, nu puteam sa raspund decat ca aveam nevoie de cateva aparate foto care sa ma imortalizeze in intreaga splendoare-mi. Si multumeam destinului ca la toate nebuniile si ciudateniile mele s-a gasit mereu, pana acu' cel putin, cate un doritor. Sau mai bine zis o doritoare care a adus si un doritor. Zice-se ca doritorul a venit de buna voie si nesilit de nimeni. Ca doar asa a promis la taica popa. La bine si la rau.

Sa nu mai batem campii ca e prea frig. Si sa trecem la fapte. Licite....si mai putin licite. Datorita grupului alcatuit din frati si surori nerecunoscuti inca ai celor doi mult prea vestiti carcotasi, la aerogara Baneasa ne-am sters pe presul de la intrare de toate: probleme, taskuri, deadline-uri si alte cele ce tin de corporatii sau multinationale. Si am inceput sa ne preocupam de alte chestiuni. Mai importante. Asa se face ca, si cand eram deasupra Germaniei, ne mai gandeam si ne mai rugam ca Blue Air-ul sa zboare. Macar la ducere. Ca puteam ramane lejer acolo. Si ne descurcam noi cumva. De frica sa nu ne anunte pilotul ca nu mai au bani de benzina d-aia de-a lor si ca ne lasa pe cine stie ce coclauri straineze, am ascultat muzica tot drumul. De, cand m-am dat jos din caruta, nu intelegeam de ce tot gesticuleaza lumea pe langa mine. Ca doar niste engleza mai sprehanesc. Pentru ca incercasera initial sa imi vorbeasca. Dar eu nu auzeam decat cum triluia nenea Iglesias. Al batran. Ca eu sunt mai fumata asa.

Si ajunseram. Dupa un zbor liiiiin, liiin. Prea lin poate. Trecuram prin tub, ca la ei nu te calca autobuzele pe pista. Sau poate nu vor sa riste sa se rataceasca vreun turist printre avioane. Si atunci te introvarasc prin tubulet. Helou, helou, hau ar iu, fain senc iu. Biznis or plejar? Ptiu, drace, ce noroc ma lovi. Nici nu ma scoborai bine din havion si deja se iveste posibilitatea de a ma stabili aci cu drepturi depline. In calitate de uaif. Clipesc des si repede. Slava Domnului ca nu aveam mascara (cica asa e corect) ca ramaneam naiba cu genele lipite. Auzul meu fin ma face sa realizez ca toata lumea era intrebata acelasi lucru. Acu', oricat as vrea eu sa fiu de optimista, mi-e greu sa cred ca toti vamesii se dadeau la toti romanii indiferent de sex, varsta, coloare si alte asemenea criterii. Ghinion, pierderea lui. Ca ii faceam o ciorbaaaaa.... Si, oricum, era cam prea bronzat. Iar eu inca mai vreau sa apar ca mostenitoare a alor mei.

Ii pacaliram, trecuram si de bodyguarzi fara sa fluturam prea tare din plete. Hai sa ne destrabalam. Cu cap. Si in mod organizat. Mai bine zis, in sir indian, ca e aglomerat orasul si noi inca mai orbecaim in cautarea hotelului. Care se presupune ca este exact in centrul vechi. Adica in buricul targului. Aproape de orice obiectiv turistic. Na bun. In cautarile noastre din ce in ce mai nervoase, ca totusi unii carau valize serioase ca pentru o excursie serioasa, un domn ma invita la un fum. La un ce????? La un fum. Fara stres. Ca la ei e ok. Noroc cu fata aia de la noi de poarta doua nume intr-unul. Mari si cu Juana. Ca in momentul in care domnul imi povestea cat e de cool si ce inimioare roz o sa vad eu, mie imi veneau in cap numai echimozele si culoarea violet care o impodobeau pe duduita mai sus numita. Concluzie, ca ma lungesc, pas.

Gasiram hotelul, trecuram peste prima impresie. Ne prinseram urechile cand sa deschidem usa de la camera. Ca noi stim sa deschidem usile ca oamenii. Cu cheia. Si poate chiar cu cartela. Pentru care am facut cateva trainninguri serioase. Da' cu cuiu....noi nu stim. Si ne simteam usor infractoare. Si il tot asteptam pe Colombo sa iasa de pe undeva si sa ne ajute. Sau macar sa ne acuze de ceva. Ca eram penibile. Vezica ne tot dadea ghionturi, stomacul era intr-o greva zgomotoasa, receptionerul era mor zan taiard si se uita prin noi. Bine, am rezolvat pana la urma. Scaparam de bagaje si plecaram sa punem prima caramida in ceea ce avea sa devina planul kile in plus. Si, pe sistemul noi de mancat ce bem, mancaram Guiness. Un rand, doua, trei. Ca unii, ca sa adoarma, numara oi. Noi am numarat Guiness.

In afara de Guiness, ne-am mai indeletnicit cu vizite. La Trinity College unde, pe cuvant ca daca ne luau, ne duceam mereu la ore. In Temple Bar, un fel de Lipscani, numai ca nu plin de figuri candva dorobantiste. In St Stephen's Green unde ne-am pozat cu porumbeii si am dansat samba. Pe muzica ce se auzea de la o taraba ambulanta de carnati. In Dublin Castle ca nu vrem sa pierdem niciun castel din locurile pe unde ne poarta compania aeriana mai sus numita. La Christ Church Cathedral si la Saint Patrick's Cathedral ca sa ni se mai ierte din pacate. Am zis ca daca pe ortodocsi nu i-am pacalit, poate reusim la anglicani. Inca mai asteptam rezultatele. Spire of Dublin a fost cel mai bun ghid. Daca ajungeam la monument, ajungeam clar pe O'Connell Street, in centrul orasului. In cele 1700 de fotografii mai apare Molly Malone, animalutele de la Gradina Zoologica, Maternitatea Rotunda, Aviva Stadium si O'Connell Bridge. Pe Grafton Street nu ne-am permis nici sa ne plimbam, de teama sa nu ne coste si privitul. Asa ca am privit Primaria. Ca nu costa.

Toata perioada am mers pe jos. Exceptie a facut excursia la Bray. Ca am vrut sa vedem za sisaid. Desi era un frig de incepusera pietrele sa crape. Asa ca am mers cu trenul. Au si ei aurolacii lor. Care sunt mai linistiti decat ai nostri. Poate pentru ca sunt in lumea lor. High. Referitor la sisaid, citez un cocalator : ce pietre fine au! Atat. Aaaa, si iar Guiness. Si ca tot veni vorba, ne duseram sa vedem si fabrica. O vazuram. De afara. Ca semana cu Tuborg-ul. Si am zis ca facem altceva cu aia 20 de euroi. Cum ar fi shopping. La Caroll's. Pentru magneti si alte irish treburi tocmai bune de adus acasa sub forma de amintiri si suveniruri. Sau la Penny's. Un fel de Primark mai mic. Cu hainute bunicele la preturi si mai bunicele.

Concluzie: in Dublin sunt romani mai multi decat in Spania. La Kingfisher Townhouse gasiti romani la receptie (multumim, Ana-Maria!), la cafenea (multumim, Christine!), la restaurant, la curatenie. Preturile la hotel sunt ok. Recomand totusi sa incercati sa inchiriati un apartament tot de la ei. O sa iesiti mai ieftin. In Temple Bar o sa gasiti romani lucrand ca ospatari in pub-uri. Daca vi se face pofta de un pate Bucegi, il gasiti la alimentara ardeleneasca. Atentie, insa, la pret de Dublin. Preturile sunt un pic piperate. Micul dejun e acelasi ca la Londra. Cu carnati si fasole. Ei nu au bomboane. Au doar caramele. Preturile practicate de supermarketurile din oras sunt mai mari decat cele din duty free. Doamnelor, domnilor, aceasta a fost o particica din Irlanda. Dublin.