vineri, 8 septembrie 2017

Langkawi pe jos. Pe bicicletă. Din barcă. Din telecabină.

Nu e nicio exagerare în titlu. Așa am vrut să cunosc insula. Să nu existe nicio părticică nedescoperită, niciun locșor nestrăbătut. Am pornit cu noaptea-n cap. Eee, nu chiar cu noaptea în cap că o baie am apucat să fac. Cu pași iuți, am luat-o spre Oriental Village. Planul inițial nu era shoppingul. Mai degrabă de aici trebuia să pornim spre vârful muntelui Mat Cincang Lankawi cu Cable Car. Am căscat însă ochii vreo două ore și în cele peste 25 de magazinașe care vând suveniruri, țoale, cadouri. Prețurile sunt negociabile, iar vânzătoarele foarte custom oriented așa. Uite așa am cheltuit bani pe șalvari, tricouri și rochii de plajă fără să avem neapărat nevoie de ele. La The Zon am încercat să cumpărăm bere și ciocolată. Nu ne-a prea ieșit, întrucât din lipsă de pașaport la purtător. Tot aici, la o tarabă o tanti făcea tatuaje cu hena. 10 minute oricât de complicat era desenul. 50 RON. Într-o săptămâna s-a șters...

Hai cu telecabina să vedem lumea de sus. Traseul are doua opriri. La prima oprire te poți bucura de un vânticel ce te suflă de mai mai să te ia pe sus. Și poți să vezi golfulețul din insulă și orașul oriental. După încă trei minute de urcat un drum liiin, lin, fără piloni, ajungi în vârful muntelui. Aci sunt două puncte de belvedere, legate între ele de un pod plin ochi cu lacăte. Îmda, ce să zic! O să se prăbușească naiba podul din cauza superstițiilor unor cupluri de amorezați care închid lacătul și aruncă cheia peste pădurea tropicală (sper că nu). De pe un moț din ăsta, amenajat întru delectarea ochiului cu minunățiile clădite de natură, se poate vedea Thailanda. Nu, nu prin binoclu. Cu ochiul meu de om, nu de vultur. De pe celălalt moț, se mănâncă o înghețată bunuță care, inevitabil, ți se va întinde pe toată fața din cauza vântului. Și se vede Sky Bridge.




Ce mai e și Sky Bridge ăsta? Un poduleț suspendat la vreo 700 m deasupra mării, făcut din oțel, susținut de un stâlp de 82 de metri înfipt într-o creastă. Ia să mergem și noi pe el! Să ne înfruntăm fricile de înălțime! Și dă-i și coboară trepte. Și dă-i și coboară trepte. Problema nu era la coborâre. Eu mă gândeam cu groază cât o să îmi ia să mă întorc. După vreo 10 minute și fix 5 bomboane m&m arse, ajungem. Au, măiculiță olteancă, ce mic e! Că mie, spre deosebire de lumea normală, podul mi se părea mai mare de sus. Aci, pe el când să intru, părea că intră la apă. Eeeee, cum? Că doar are aproape 2 metri lățime. Hai să purcedem! Pentru un pod din oțel, tare se mai bălăngăne. Cine? Podul! "Poate în capul tău, că aci nu se bălăngăne nimic îmi răspunde vocea de lângă mine." Și mergem noi așa, eu cu ochii închiși, mai mult pe pipăitelea vreo 125 de metri, pe podul ăsta curbat. Aaaa, colac peste pupăză, din loc în loc, în podea era câte o fereastră prin care puteai să vezi natura. Așa zicea pozărița care era cu mine. Hăul, dacă e să mă întrebați pe mine iar eu să fiu extrem de sinceră cu voi. Hăul! Nu pot să pun poze cu mine că am în toate ochii închiși de zici că jucam baba oarba. Pe care i-am deschis când am început să urcăm treptele. Doooamne, bine că nu am copii! O mămică se ducea și pe domnia sa și un puradel în brațe și o puradică în ciuș.


Înapoi cu picioarele pe pământ. Fără să știm exact ce și cum, noi ne cumpăraserăm un bilet de genul all inclusive. Adică, pe lângă gondolă, mai aveam niște chestii incluse. Care trebuiau bifate în aceeași zi. Păi hai atunci! Următoarea treabă de executat: duck tour. Adicătelea, un autobuz barcă de ne-a dus jumate de traseu pe pământ și jumate de traseu pe mare. Domne, la noi la țărănoaia nu am văzut. Eram ca un copil: și cum, își ridică fustița autobuzul și intră în apă? Și nu ne scufundăm? (Să îmi fac naiba testamentul ăla odată că numai cu gândul la el stau prin vacanțe). Întrebările mele au rămas retorice. După o plimbare prin Golful Pantai Kok unde ne-am clătit privirea cu iahturi, bărcuțe, farul artificial, pescari la treabă, am ieșit din nou pe uscat și ne-am întors pe roți la Oriental Village.



Ziua s-a încheiat jucându-ne. În muzeu 3D. Unde ne-am pozat în toate felurile, unele fotografii părând chiar veridice. Nu aș fi crezut că mă pot distra așa tare. Ditamai omu' m-am trântit, târât, schimonisit în fel și chip ca să aibă sens poza. Și am mai avut și o intrare la ceva filmulete țâșpe D. Cu niște dinozauri care ne alergau și făceau numai prostii. De îmi venea să mă ridic și să îi cert. Acolo, de față cu toată lumea. Numai că nu prea vedeam bine prin ochelarii ăia care mi s-au părut murdari la început. Pe urmă am aflat că așa trebuia să fie. Că, de fapt, nu erau murdari, erau 3D. Autocaracterizare: bătrâna și incultă. Și, la final, am mai avut și un filmuleț într-o sală unde fotoliile erau atât de pe spate că mai mai să mă ia somnu'. P-acolo, printre stele.  Noroc că eu nu pot să dorm așa, oriunde. Nici măcar pe Calea Lactee. Că nu e întuneric ca lumea.

Următoarea zi de stat cu burta la soare: începe la o oră aproape imposibilă. 6. Că trebuia să iau și micul dejun și la 7 să mă întâlnesc în lobby cu un nene care mă va duce să mă alătur grupului de pedalatori prin insulă. Urma partea de "cu bicla pe câmpurile de orez". Domne, ce s-o mai dau cotită, aveam ceva emoții. Omulețul de la care cumpărasem excursia a fost destul de hotărât când l-am întrebat cât de greu e traseul: "e greu, se urcă mult" La naiba, Andreea! Ți-am zis să nu mai mănânci șaorma cu de toate. Măcar dacă ți-o luai fără pătrunjel. Uite acuma, o să rămâi codașa grupului. Asta e! Poziția ghiocel și hai! Ajung după vreo juma' de oră de mers cu mașina. Că așa îi stă bine se pare că nu numai românului: orice lucru bine făcut începe cu o pauză. Așa și eu: începui tura cu bicla mergând cu mașina.  Mă și gândeam: eu cred că nu e niciun tur cu biclele. Cred că ăsta mă fură și mă duce la tranșat ca să mă dea hrană la maimuțe. Prea mult m-am uitat la știrile de la ora 5. Clar! Dau mâna cu nenea ghidul. Ca să ne cunoaștem, nu că ne-am fi certat și făceam acum pace. Mă întreabă dacă biciclesc acasă. Îi răspund că uneori. Îmi spune că traseul nu e greu pentru cineva care este prieten cu bicla. Pentru cineva care este doar cunoștință, s-ar putea să fie puțin dificil. Zice: mai stăm 10 minute, mai așteptăm pe cineva. Ce tare! Vom fi doar 4. În loc de 10 cât scria pe pliant. Deci o să aibă ghidul timp să vorbească și să răspundă la întrebările noastre.



După vreo 5 minute apar și cei doi colegi. Din Scoția. Doamna vreo 78, domnul 82. Parfum, îmi zic! Nicio șansă să rămân ultima. Deci e ok șaorma cu de toate. Pornim. Mă rog, ei pornesc. Eu, deși pedalez, par a sta pe loc. Nuuu, clar, bicicleta e de vină. Aiurea! Pe lângă șaorma mea, doamna e fost instructor de fitness, domnul e fost sportiv de performanță. Na-ți-o p-asta, Andreea! Ee, ce să facem. Tu vruseși codaș la oraș decât în satul tău fruntaș. Că puteai să te prăjești la soare acu'. Nu să ai limba scoasă de doi coți de nici nu știam că am așa o limbă lungă. Traseul: minunat. Ne-am plimbat pe unde a lovit Tsunami în 2004. Și ghidul ne-a povestit despre măsurile pe care le-au luat și le iau în continuare pentru a pune la adăpost turiști și localnici. Și la ei pădurile de mangrove au fost distruse, însă s-au trezit și replantează.

Am vizitat un sat pescăresc și am vorbit puțin cu localnicii despre greutățile de zi cu zi. Am pedalat printre câmpurile de orez. Ne-a arătat cartierul rezidențial unde din ce în ce mai mulți străini își construiesc case și vieți. Ne-a oferit prânzul într-un restaurant indian și ne-a învățat care e treaba cu găurile din cuburile de gheață (dacă gheața este găurită înseamnă că este curată, din apă potabilă). Ne-a dus la piața de pește și ne-a cumpărat prăjitură cu banană. A răspuns cumințel la toate întrebările mele ciudate: la ce vârstă se mărită fetele (când vor), când încep să își acopere părul cu văl (când sunt pregătite, familia nu le forțează), câte neveste au (majoritatea una că nu își pot permite să le asigure tuturor același nivel de trai). Mi-a plăcut așa tare încât am ridicat experiența asta pe primul loc în timpul în Langkawi. Aaaa, și traseul... floare la ureche. Nu tu urcuș, nu tu transpirat din greu, nu tu frică pe sosea. De vis!





La recomandarea ghidului și a celor doi colegi de la bicle ultima zi ne-o petrecem cu barca. Prin păduri de mangrove. Căpitanul - o minunăție de om. Un pitic vorbăreț. Ne duce să vedem pești multicolori. Și ne lasă să îi și hrănim. La nici un minut oprește barca din nou. Ne arată lilieci în copacii de pe mal. După alte 5 minute în care aleargă barca pentru puțină adrenalină și desenează în urma noastră fel și fel de figuri geometrice, oprește brusc. "Look, girls, look!" Ne arată nouă pentru că noi eram cu aparatele foto mereu la ochi. Delfini. "Uaaaa, asta înseamnă noroc", ne transmite cu un zâmbet larg cât fața. De mult nu am mai întâlnit delfini în tururile pentru turiștii mei. Pare mai încântat ca noi. Poposește 10 minute, îi urmărește, mergem după ei. După ce vede în sfârșit o fotografie care îi place, întoarce barca. Putem merge mai departe!



Ne duce să ne arate maimuțele. Pe un țărm. Cum se aruncă în apă și înoată către noi pentru mâncare. Strâmbă din nas și ne spune că turiștii au stricat cumva mersul treburilor: le-au învățat puturoase. Nu-și mai caută hrana singure. Oricum sunt câteva zeci de bărci de turiști care vin zilnic și le aruncă pâine. Aleargă barca din nou. Știe el de ce. E momentul în care, într-un mic golf, vulturii sunt hrăniți. Uaai, ce senzație! Să vezi vreo 20 de vulturi roind deasupra ta. "Să mergem, să mergem! E aproape ora prânzului și mai avem câteva opriri", îl aud rupându-ne din visare! Iar aleargă barca. Apa dansează în jurul nostru. Se dantelează valuri. Ne trece printr-o grotă. "Atenție la cap, atenție la cap", ne strigă celor care ne-am cocoțat să vedem mai bine.

"Cui îi e foame?" ne întreabă rânjind fasolea. Tuturor, normal! Ne duce să mâncăm într-un restaurant plutitor în interiorul fermei de pește. Aci vedem o dresură cu pisici de mare. Alea care l-au omorât mișelește pe Steve. Cum care Steve? Vânătorul de crocodili, de! Curaj pe copilașul ăsta care se joacă de parcă sunt eu cu pisica lu' mama de la țară. Avem parte de un prânz minunat. Cu mult pește. Și cu o priveliște asemănătoare Deltei noastre. După masă, ne pornim spre casă. Înainte să ne ia mașina resortului, avem o juma' de oră să ne bălăcim. Sărim peste. Preferăm să mai stăm de vorbă cu ăsta micu'. Povestește despre viața lui. Știe să facă de toate. Cândva a fost pictor. Îmi vede tatuajul cu hena. "Mă lași să completez ceva la el?" "Mmmm, nu stiu ce să zic, că chiar îmi place ce am." "Stai să îți fac eu un desen să vezi..." Îmda, no comment! Cred că totuși pe el îl puneau să spele pensulele. Că desenul nu îi prea iese. Știe să și sculpteze. Și să facă locuințe. Măăăăh...




Plecăm din Kilim Geoforest Park. Spre Burjaya. E ultima seară. Tot la sfatul ghidului de la bicle, în seara asta avem un tur pietonal prin resort. Aflăm despre animale. Și despre plante. Și așa aflăm că animalele se caută prin copaci. La ceas de seară când se pregătesc să doarmă. Ne povestește de șerpi. Sunt prezenți. Uneori și în casele oamenilor. În toalete, mai exact! Mai ales când e secetă. Sunt și în resort. De asta e bine ca, la intrarea în chalet, să călcăm mai apăsat, ca să simtă trepidațiile. El ne povestește și faza cu maimuțele și cu avertizarea din cameră: un cuplu a făcut scandal la recepție când la check out li s-a taxat băutura din frigider pe motiv că ei nu au consumat nimic. "Ok, ați avut mereu geamurile închise?" "Păi nu, că era cam cald și am zis să intre răcoarea." "Da, le-ați făcut cinste maimuțelor cu bere și cola." Țeapă!

În fiecare zi de Langkawi ne-a plouat. Puțin, nu mult. Eee, în ultima seară, când aveam rezervată o masă pe ponton la restaurantul thailandez, s-a rupt cerul. Nu înainte de a fi spectatori ai unei reprezentații minunate dată de natură. În stânga pontonului ploua de rupea, în dreapta soarele apunea spectaculos. În zgomot de ploaie supărată și tunete furioase, cu un soare în flăcări parcă zâmbind în pofida a tot și toate, ne bucurăm de o salată cu creveți, caju și grepfrut.






Se termină vacanța mare, pe tărâmuri îndepărtate. Mă voi întoarce în Vietnam. Cu siguranță. Nu cu grup. Pe cont propriu. Iar în Malaezia, mai mult timp alocat insulei. Nu pentru prăjit, pentru văzut, vizitat, simțit.     

luni, 4 septembrie 2017

Cu burta la soare. Soarele de Langkawi

Hai că ajunserăm încet dar sigur la partea cu "acum ne odihnim". Plajă, baie, somn, mâncare. Somn, baie, mâncare, plajă. Și toate combinațiile posibile cu cele patru activități amintite mai sus. Asta ne propusese agenția. Și părea că tot grupul e de acord. Mă și vedeam ca un pește pe grătar. Și pe spate, și pe burtă. Și pe burtă, și pe spate. Eee, asta e. Lasă, să vezi și tu cum e treaba cu vacanța aia adevărată. În care te dor oasele de la atâta stat nu de la atâta umblat teleleu.

Mi-a plăcut insula de cum am pus piciorul pe aeroport. Un aeroport minuscul comparativ cu giganții pe care tot fusesem în ultimele două săptămâni. Ca un prieten din provincie: cald, sincer, cochet. Am ieșit în maxim 2 minute. Nu tu formalități de verificare a documentelor, nu tu duty free, nu tu cozi. Trist. Nouă ne plac cozile. Nici măcar înghesuială în parcare. Să ne fi consolat cumva dorința de aglomerație.

În autocar ghidul local ne povestește puțin despre insulă. Începe cu ce e  mai important: alcoolul e fără TVA. Apa nu. Doar alcoolul. Și țigările. Și ciocolata. Îmda, așa se explică kilogramele cu care m-am întors. Pe mine, nu în valiză. Continuă cu informațiile, în funcție de importanță: cel mai mare număr de locuitori ai arhipeleagului de 99 de insule e reprezentat de comunitatea de maimuțe. Ne pregătește: nu sunt agresive, însă sunt furăcioase. Și le place să nu fie deranjate. Așa că mai ușor cu pozele. Sau cu încercările de a le atrage atenția scoțând diverse sunete. Câteodată, sincer, noi părem maimuțele și ele oamenii. Și ne mai zice de crema de protecție. Cel puțin 50. Factorul de protecție, de. Îmi zic: hai că le place și ăstora să exagereze de numa' numa'. Proastă remarcă. Și fraieră eu că nu am ascultat. Omul explică: soarele este extrem de puternic. Nici nu vă veți da seama cum o să vă prăjiți de repede voi, albiceii ăștia de europeni.

Trece în revistă și legenda lui Mashuri, o tânără condamnată pe nedrept la moarte de soacră-sa, la ale cărei urechi ajunsese zvonul cum că soția fiului ei plecat la război îl înșeală pe acesta cu un tânăr din sat pe nume Wan Darus. Înainte să moară, tânăra blestemă ținutul Langkawi ca timp de 7 generații să fie nefericiți și să nu mai aibă noroc în nimic din ce întreprind. Se pare că blestemul s-a stins. Locurile și oamenii par înfloritori și chiar nu par să ducă lipsă de ceva. Insula pe care ne vom petrece noi timpul se numește Pulau Langkawi și este insula principală din cele 99 care alcătuiesc arhipeleagul. Nu toate celelalte 98 de insule sunt locuite. Doar pe vreo câteva există localnici malayii care se ocupă cu agricultura, pescuitul și turismul. În fiecare resort sunt angajați cu prioritate oameni ai locului. Pentru că sunt încă dornici să muncească la ei acasă și pentru că știu extrem de bine și locuri și animale. Înainte să ne despărțim, ne zice așa, în treacăt, să avem grijă cu șerpii. Și pleacă. Wtf?

 Vacanța asta de îngrășare aveam să o petrecem la Berjaya Resort. Acuma, aș vrea să vă imaginați situația: o Andreea inițiată în ale călătoriilor de cocălătoarea sisuț - o zgârcă recunoscută inclusiv pe plan internațional, plecată pe urmă cu fetele care mai de care mai corporatristă sărăcuță (contrar așteptărilor mulțimii care ar zice că toți corporatriștii o ard pe bani grămezi) drept urmare mereu cu închiriat de apartament și dormit claie peste grămadă, cu mâncarea de la supermarket de cele mai multe ori (doar vreo aroganță din joi în doi pe la vreun restaurant venețian), așadar mai mereu pe low cost așa, mă trezesc aci. În lobby-ul minunatului resort. Să vă povestesc (nu, nu m-au plătit să le fac reclamă, vă povestesc doar ce a simțit Andreea de la țară cand a ajuns aci, în mijlocul lu' Paradis): 412 camere dispuse în chalet sau studio, direct pe Marea Andaman din Oceanul Indian sau în pădure. În funcție de câți bani aveai, puteai să fii trezit dimineața de soare+maimuță+valuri sau de maimuță+pomi sau doar de maimuță.



Aveam să vedem și noi unde stăm, după ce ne ducea un nene cu trocariciul până la destinație. Inițial, am zis: ai naiba bogătași, îi dor picioarele să o ia pe jos. Mi-am înghițit cuvintele. Resortul este destul de întins, distanțe destul de lungi ca să tragi trolerul după tine și să trezești juma' de locație. Trocariciul, să ne înțelegem, trebuie comandat. Fix ca la taxi. În fine. Pornim. Ajungem la căsuța noastră din pădure. Nota bene! Pădure. Adicătelea, pe bune! De jur împrejur, copaci. Mai întâi a fost pădurea și apoi resortul. Dar ei chiar au ținut cont să facă un deranj cât mai mic. Nu au doborât copaci, nu au gonit animale. Mi-e clar că locul nu mai este cum era înainte să vină aci 1000 de turiști pe noapte. Dar măcar încearcă să deranjeze cât mai puțin natura. Nu deloc, că asta ne e clar tuturor că nu se poate. Și s-au construit căsuțe prin pădure. Intru. Primul lucru pe care îl văd este o atenționare referitoare la maimuțe. Ce exagerare! Cică să ne asigurăm că nu lăsăm geamurile sau ușile deschise. Că o să rămânem fără diverse. Aiurea! Ce să facă o biată maimuțică din asta simpatico?! Aveam să aflu pe propria-mi piele.



În buna desfășurare a lucrurilor și întru respectarea ad litteram a planului mai sus enunțat, era timpul să mâncăm. Aci, în resort, avem 4 restaurante, 1 lounge, 3 baruri. Hai spre restaurantul de lângă recepție că la ăla sigur știm să ajungem. Pornim pe jos, de teamă să nu ne facem de băcănie când chemăm trocariciul. Tot răul spre bine. Drumul ne ia o oră. Nu din cauză de distanță. Din cauză de fotografiat și minunat la fiecare floare/chalet/maimuță/insectă. La recepție, dăm peste pliante în care ni se recomandă ce să facem pe insulă dacă nu vrem să rămânem la prăjit. Ca peștele, de! Oooo, da, sigur voi cheltui ceva galbeni numai să nu mă perpelesc de pe-o parte pe-alta. În restaurant eram așaaaa, o pată de culoare cum ar fi. Că uitai să vă spun: Malaezia e o țară musulmană, așadar toți ai lor se simt suficient de confortabil să vină aci în insulă să facă plajă îmbrăcați. Greșit, corect este: îmbrăcate. Și uite cum iese iar la suprafață incultura mea și lipsa de acceptare și mă trezesc zgâindu-mă cum se zgâiește un puradel de vreo trei ani pe o plajă de nudiști. Numai că eu mă zgâiam la o tanti îmbrăcată într-o burqa, mâncând o supă. Să ne ferească Ăl de Sus, indiferent cum s-o numi El: lua lingura cu supă, ridica puțin vălul, introvâra lingura, lăsa jos vălul. Și tot așa. Plecai ușor șocată, gândindu-mă ce aveam oare să văd la plajă, dacă la masă se chinuiau așa.

Hai să vedem și plaja. Să vedem e pe bune cum arată în poze? Albastru turcoaz? Și nisipul, e nisipul așa alb și fin cum îl laudă toate agențiile? Îmda. Exact așa sunt: și plaja și marea și nisipul. Și apusul. Și căsuțele care răsar din mare. Ne-am băgat picioarele în ea de mare. La propriu. Apa caldă ca de ciorbă. Am plecat cu Sonică întru recunoștere.






Am pozat amândoi bărci de pescari, crabi, doamne musulmane venite la plajă (mai îmbrăcate decât vin eu la job vara), copii bucurându-se de nisip. Și liniștea. Am pozat inclusiv liniștea. Mi-am propus ca dimineața următoare să fac o baie la prima oră ca mai apoi să îmi văd de drum. Mi-a fost clar că drumul meu și al grupului urmau să se despartă. Eram mult prea curioasă ce avea insula asta de oferit ca să mă bucur de stat. Ș-atât.


marți, 29 august 2017

Lapte de cocos. Din nuca de Batu Cave

Offf, mă ceasule, mă! Avem salarii de calculat? Avem de înghesuit în 36 cu alți sardini care merg pe plantație? Aaaa, stai, nu. Suntem în New York. În New York-ul Asiei. Ia-mă ușor că spun tot! Aha, ieri ne-am jucat cu papagali colorați și gălăgioși la KL Bird Park, ne-am distrat încercând să prindem turnurile astea surori în poze, ne-am bucurat de un strop de istorie și de o bucățică de religie. Azi mai avem un pic de capitală. Halim zicea că o să ne placă ziua de azi mai tare. Că e mai colorată. Biiine, hai, m-ai convins! Nu mai amân alarma. Mă duc după o cafea la restaurantul hotelului. Să pot să mă trezesc. Și pe mine și pe Sonică.

Cobor în restaurant. M-am obișnuit deja cu liftul care face două secunde până la parter. Și cu piuitul cardului înainte de a pleca de pe loc. E normal, ne obișnuim repede cu binele. Las' că vezi tu acasă, în vreun bloc de 10 etaje unde lipsesc butoanele de la lift, iar rotița se așează manual. Adicătelea cu mâna. Îmm, poftim atitudine! Cârcoteli de la prima oră! Și pe nebăutelea de cafea. Certându-mă cu mine și pe mine, dau cu ochii de Halim. "Mă, nene, tu nu ai somn?" "Oh, yes, of course, dar am adus un grup de turiști și nu mai avea sens să plec." "La ce oră ai adus tu grupul? Că nu e nici 8." "La 6." "Oooo, de asta ești așa fresh." "Hai să îți povestesc ce facem azi!" "Hai, vorbește tu până apuc și eu să fac ochi!" Nu știu exact ce mi-a povestit. Că ba povestea în engleză, ba în franceză, ba se oprea și mă întreba pe mine de România. Mai bine că nu am reținut, așa m-am putut bucura de explicațiile în direct date întregului grup.

Prima oprire va fi în Royal Selangor. Mai pe limba lui Eminescu, Muzeul de aliaj de cositor și plumb. "Ce mai e și porcăria asta?" am fi poate tentați să întrebăm așa, la cald. Te duseși să vezi cazane la ei? Păi nu fac căldărarii noștri la țară la bunică-miu o grămada de obiecte din astea din aliaj? Și nici nu trebuie să dai bani ca să le vezi? Îmda, cam așa eram și eu tentată să gândesc. Până am ajuns acolo. Unde am fost întâmpinați de cea mai mare halbă din cositor. Cea mai mare din lume. Așa zice și Guiness Book, nu numai eu. Cam cât de mare? Înaltă cam de 2 metri așa, grăsuță cam de 1577 kg și cuprinzătoare de 2796 litri. Bere. Pe care o va păstra și rece. Blink, blink. Curiozitate stârnită. Intrăm în fabrică mai întâi. Mda, în calitate de fiică de profă de chimie, nu am înțeles nimic. Cum făcea un nene cu un mestecău într-un cazan o topitură ce semăna cu ciocolata caldă. Cum tăia o tăntică fâșiuțe fâșiuțe o bucată de aliaj până obținea niște firicele aproape invizibile. Cum lipeau ei  cu penseta bobițe de aliaj pe căni.



Omul de resurse umane îl trage pe Halim de mânecă. "Cum e cu angajații? Găsiți forță de muncă?" "Păi, oamenii intră și mai pleacă la pensie. Sunt extrem de bine plătiți și motivați. În plus, este orgoliul de a duce meseria din tată în fiu. De fapt, în toată Malaezia, rata șomajului este destul de redusă." Fabrica și-a deschis porțile în 1885 și se ocupă cu confecționarea de obiecte specifice ceremoniilor religioase: suporturi pentru lumânări, obiecte în care se ardea tămâia, suport pentru bețele pe care le ard chinezii pentru idolii lor. Odată cu venirea coloniilor britanice, producția s-a extins la, ghiciți ce, normal servicii de ceai.

Și scrumiere. În zilele noastre găsim toate drăcoveniile: lebede, păuni, accesorii pentru vin, rame foto și câte și mai câte. Obiectele mărcii Royal Selangor pot fi găsite printre altele în magazinele Harrods și, firesc, în magazinele proprii în număr de 40 împrăștiate prin toată lumea. Nu pot să vă spun prețurile...Prima dată am crezut că nu văd bine... Mno, am învățat să nu mă pronunț referitor la prețurile chestiilor care implică migala și muncă fizică. Numai că, oricât mi-ar fi plăcut mie să îi fac cadou unei prietene o bricheta, parcă 100 de RON mi s-a părut mult... Iar o halbă pentru tata era vreo 300 de RON. Lăsați... Sunt bune și pozele!




După atâta cositor, să mergem undeva unde să putem lua o gură de aer. Biiine, zice Halim mustăcind. Începe să ne pregătească din autocar. Următoarea oprire este numai pentru cei care aseară au mâncat vită. Fără cartofi. O să aveți de urcat un picuț. Cam 272 de trepte. Dar merită efortul. Bine. O să te credem pe cuvânt. Deși era o căldură de te leșina, pornim cu avânt de teamă să nu ne lăsăm bătuți de la primele 10 trepte. Aaa, Halim ne mai spune să nu urcăm cu mâncare și să avem grijă la aparatele foto. E plin ochi de maimuțe infractoare. Când să ne avântăm, dăm cu ochii de o statuie imensă. Părea tot ceva aliaj. Îmda, zice-se că e poleită cu aur. Și e înaltă. 42 de metri. Este statuia zeului Murugan. Nenea Murugan era tătucu' lor pe parte de război, biruință, înțelepciune și dragoste. Sau ăsta era mandatul domniei sale. Să lăsăm vorbăria și să ne punem pe urcat. Pe dealul ăsta calcaros (cu o vechime în muncă de 400 milioane de ani) care e plin de peșteri. După primele 10 trepte, bomboanele m&m își spun cuvântul. Mă opresc să îmi trag sufletul. În jurul meu, oameni de-ai locului și turiști cară găleți cu nisip. Hmmm, un ritual bag seamă. Apar și primele maimuțe. Ne analizează. Nu prezentăm interes, sunt sătule de fotografii.




Cu sufletul aproape ieșit ajung în Peștera Templu. Un acoperiș deschis permite razelor soarelui să pătrundă în interiorul lăcașului. Oamenii aduceau ofrande: lapte și flori. În peșteră statui multe reprezentând ceva idoli religioși. Se zice că în Malaezia rata criminalității este scazută. Fals. Am văzut cu ochii mei cum un nemernic mititel, uitându-se fix în ochii unei cucoane și parcă zâmbindu-i șugubăț i-a furat dintr-o mișcare scurtă și rapidă ceva biscuiți. Practic, i-a luat femeii pâinea de la gură cum s-ar zice. Ăștia de mici sunt afurisiți. Mai și zâmbea apoi la poză. Obișnuit probabil cu pozele din profil care i-ar fi fost făcute la orice secție de poliție. Dacă ar fi fost om. Maimuță fiind, se cățără pe stânci și ne lăsă cu ochii în soare. Pe stânci se dă un adevărat spectacol. Că maimuțele astea se fură și între ele, nu fură numai de la ăștia umani. Stăm și urmărim fuga, alergătura, zborul, strigătele lor de luptă.


Dincolo de maimuțele care locuiesc aici, Batu Caves este cunoscut ca fiind punctul principal al festivalului hindus anual Thaipusam. La sfârșitul lunii Ianuarie, în centrul orașului Kuala Lumpur, cu o seară înainte de festival, începe procesiunea. Cei 15 km până la peșteri sunt parcurși pe jos de credincioși care ajung la destinație în primele ore ale dimineții următoare. Majoritatea cară lapte pentru a-l oferi drept ofrandă. Laptele este prezent și la poalele Peșterei. Cel de cocos. Am încercat și noi. Nu seamănă cu ce știm noi din magazine. Și nici nu ni s-a părut așa răcoritor cum ni-l vânduse Halim care ne spunea că băutura asta îi ajută pe localnici să depășească zilele fierbinți. Acuma, prezentarea face toți banii. Direct din nuca de cocos. Cu gheață. Și pai.

Plecăm spre Kuala Lumpur cu gândul să prindem apusul în Turnul Menara, cel mai important turn de telecomunicații din țară și cea mai înaltă clădire (421 metri) din Asia de Sud Est. Parcă și vedeam soarele cald apunând peste girafele de beton din triunghiul de aur (centrul financiar din KL).
Un vis. Urmau sa iasă niște poze demne de ceva premiu Pulitzer. Îmda. Până s-a pus ploaia. Mocănește. Britănicește. Britanicii ăștia până și clima au implementat-o aci unde au stăpânit. Bine. Hai să facem o vizită scurtă în Plaza Low Yat. Mall-ul tech. Fără a fi vreo pricepută sau a căuta ceva anume, am petrecut aici 4 ore. Nici nu mi-a venit să cred. 4 ore? Ce naiba... Cam da. Primele două etaje sunt destinate aparatelor foto și telefoanelor mobile. Cu tot cu obiective aparatele foto. Prețurile mai jos ca la noi. Și, chiar dacă suntem la mall, se poate negocia. Următoarele trei etaje sunt pentru laptopuri, notebookuri, tablete. Modele pe care la noi nu le găsești te tentează din vitrine. Normal că am plecat acasă cu un mini laptop pentru care mi-am recuperat TVA-ul din aeroport. Parcă vreo 1000 RON m-a costat juniorul. Își face treaba. Dacă mi-ar fi zis cineva că voi petrece atâta amar de timp într-un mall, mai ales unul din ăsta pentru băieți, într-o călătorie la capătul lumii, i-aș fi râs în nas. Bine că nu mi-a zis...

Petrecem ultima seară rătăcind prin Bukit Bintang, cunoscut ca fiind cartierul cu cele mai în trend magazine. Și entertainment. Mâncăm o salată de creveți peste drum de hotel. Și ne retragem. Mai avem o bucățică de vacanță. Ultimii 100 de metri încep mâine. 


marți, 22 august 2017

Când se lasă seara fetele se-ntorc în sat

Încă simțind gustul supei cu tăieței și a legendelor cu Mama Dragon și copiii săi în minte, cât ai zice Asia Airlines aterizăm în satul ce ne va găzdui pentru următoarele câteva zile. În aeroportul mare cât o zi de post, ne așteaptă ghidul. Singurul căruia i-am reținut numele. Nu știu de ce... Halim. Așa îl botezase mama lui. Ne avertizează că drumul până la hotel va dura cam 50-60 de minute. Minute numa' bune să ne povestească un pic despre Malaezia. Și un pic mai mult despre Kuala Lumpur. Satul de care ziceam la început. Începe inevitabil cu turnurile gemene Petronas. Zice-se aproape cele mai înalte turnuri gemene din lume (88 etaje, 452 metri înălțime), turnulețele astea sunt casă pentru birourile mai multor multinaționale. Un fel de Pipera într-un singur loc, într-o singură clădire. Că da, turnurile sunt legate între ele printr-o pasarelă plasată la etajele 41 si 42. Ne mai povestește omul, cu mândrie în glas, că avem de-a face cu un oraș curat, că transporturile sunt fix ca la japonezi. De fapt, au și bătut palma cu Japonia să mai construiască nu știu ce trenuri de mare viteză. Malaezienii sunt foarte de treabă cu străinii. Atât de de treabă încât au un program ca să atragă străinii la ei în țară definitiv.

Tot trăncănind despre una despre alta, ajungem în orașul ăsta plin de girafe urbane. Cristoșelule mare! Niște metrouri suspendate, niște bloculețe de te doare gâtul dacă vrei să te uiți la acoperișul lor, o caldură din aia de te face să transpiri în 3 minute. Repede în hotel. Primesc o cameră la etajul 21. Ooooh! O să fac o veșnicie cu lift sau fără până în dormitor. Urc în lift, apăs butonelul de 21. Nimic. Mai apăs o dată, mă gândesc că din prea mare grijă am fost prea blândă în apăsare. Nimic. Măi să fie! Parcă aș fi în desenele animate cu Tom și Jerry. Cred că mi-am lăsat amprentele în toate felurile pe ăl buton. Până a intrat un nene, a piuit cardul de la cameră de un ceva dispozitiv din lift și a apăsat butonelul. În buna regulă învățată în țara mea de la mai marii conducători, am aplicat un minunat copy paste. A mers! Evriiiika! A mers! Până să zic eu astea două trei exclamații eram în cameră! Măi să fie iar! Ăștia aci nu or avea limită de viteză la lift?! Și cum, așa fără hopuri? Că la noi în mușuroi când pleacă liftul, stomacul îți urcă în gât. Na, mai face și el mișcare! Stomacu', de!

Nu mai știu exact cum am dormit. Că nu știu, ca să fiu sinceră, dacă am dormit. Știu că seara, după treaba cu liftul, m-am jucat ca un copil de câteva ori: sus, jos, piu. Jos, piu, sus. Sus, piu, jos. Și tot așa. Până au venit colegii de călătorie și am purces întru rătăcire spre a căuta ceva specific malaezian para comer. Ghidul nostru, Halim, ne dăduse indicații clare: la mall. "E aci, lângă voi un mall. Un giga mall. Unde puteți voi să mâncați cam tot ce vă poftește inimioara." Măăăh, Halim de treabă... însă nu cred ca  a înțeles exact cerințele noastre: nu la mall, la ceva d-al vostru. Mă rog. Pornirăm să căutăm ceva. La un moment dat orbecăiam în neștire în căutarea unui loc unde să ne hrănim. Nu spiritual. Opresc un cuplu de tinerei (oricum, aci toți par tinerei) și întreb pe oltenește: "mă, copii, voi când vreți să mâncați așa ca la bunica voastră acasă, unde mâncați?" "Aaaa, la mall!" WTF? Poate nu vorbesc ei oltenește. Îmi mai încerc norocul o dată, mânată în luptă de strigătele stomacului. "Și, în afară de mall?" "Aaah, you want traditional food!" Îmda, vina mea. Că am presupus că bunica lor e traditional. Ete, în lume, bunica e futuristic. Ascult atentă toate "și peste 35,5 metri faceți dreapta; pe urmă, după fix 3,57 metri, faceți o semi stângă; treceți pe lângă un sky tower și la 105,88 metri e un restaurant. Nu vă opriți acolo, Acolo e mall food. Mergeți pe lângă, pe o potecuță de 60 de cm. Și, fix după 2 minute și 46 de secunde, ajungeți la destinație." Încerc să redau cât mai exact grupului. Care decide: mall food it is! Aici, fix peste drum de hotelul nostru!

A doua zi primul lucru pe care i-l transmit lui Halim când dau cu ochii de el: mai pretenaș (vorba unui concitadin), tu ce înțelegi prin "ca la voi, în Malaezia"? Mcdonald's? Sau Dristor Kebab? Zice: "lasă că uite, la prânz, vă duc eu!" Mna, odată aranjată treaba cu mâncarea, putem să ne concentrăm la vizitat. Și, nu mai bine începem noi cu turnurile ca să ne luăm o grijă? Poate plouă sau vine sfârșitul lumii și nu mai apucăm să le vedem în toată splendoarea! Asta cu poate plouă nu e chiar corect formulată. Corect ar fi fost: înainte să plouă. Că oricum la ei plouă în fiecare zi. De asta nici nu au nevoie de mașini care să le spele asfaltul. Să revenim la turnuri. Cu greu am reușit să le cuprind într-o fotografie. Le-am văzut din toate unghiurile. Și dimineața, pe lumină, și seara, luminate. Semețe, așa. Par ușor cu nasu-n vânt. Au și de ce. La cât de pozate sunt. Nu că nu m-ar impresiona pe mine construcțiile astea gigant, însă în minte aveam numai Turnurile Gemene de la New York... Așa că am fost prima care a plecat de lângă minunația asta de beton. Trecem, rând pe rând, pe lângă cartierul chinezesc, cartierul indian și orașul vechi.

                                           


















Ne îndreptăm spre Templul Thean Hou. Cunoscut ca și Templul Zeiței Cerului. De ce o fi ales ghidul nostru fix templul ăsta? Păi, e unul dintre cele mai vechi și mai mari temple din Asia de Sud Est, și mai este și așezat pe un deal de unde orașul se vede în întregime. În templu avem și o pagodă budistă, iar întregul așezământ este o îmbinare de elemente budiste, taoiste și  confucianiste. În grădina templului sunt îngrijite plante medicinale, iar lângă templu este un arbore sacru Boddhi. Nu-i de mirare că este un loc extraordinar de căutat de localnicii chinezi din Kuala Lumpur pentru a-și oficializa căsătoriile. Numai cât timp am stat noi acolo am văzut vreo trei nunți. Și o grămadă de turiști plus localnici care ardeau bețe și aduceau ofrandă la picioarele statuetelor.



Tot pe un deal, cu o priveliște cuprinzătoare spre oraș, stă cocoțată și noua casă a Palatului Regal. Palatul nu poate fi vizitat, însă puzderie de lume vine să vadă unde locuiește Regele Malaeziei. Toți păreau impresionați de straiele celor care alcătuiau garda, de grădinile palatului, de turnurile care se vedeau în zare. Mie mi-au plăcut caii. Am făcut drept urmare două poze la cai și m-am declarat ignorantă într-ale istoriei și arhitecturii. Mai impresionată am fost de National Monument, o statuie din bronz, ridicată pentru cei care au murit în lupta pentru libertate împotriva japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Mi-a mai plăcut și Independence Square. Sau, mai bine zis, clădirea sultanului Abdul Samad. Se pare că îmi plac mie chestiile astea maure. Că îmi lasă impresia de beton croșetat. 



Tot așa, un fel de beton croșetat și o eu în mov din cap până în picioare a adus și vizita la Moscheea Națională. Simbol național al islamului, clădirea are un acoperiș cu 16 colțuri și o sală de rugăciune cu 48 de cupole. Forme abstracte, multă geometrie, versete din Coran, fierărie, acoperiș albastru, marmură albă, vizitatori desculți, multă liniște. Mie locul mi-a inspirit respect. Și admirație.





Însă cel mai mult în măgăoaia asta de oraș mi-a priit KL Bird Park. În jur de vreo 3000 de păsări din 200 de specii mi-au făcut ziua mai frumoasă. Papagali de toate culorile și toate mărimile, păuni cu cozile multicolore, pelicani curioși, flamingo liniștiți. Toți au stat frumos la poză. Pe aleile umbrite de pomi, căldura nu mai era parcă așa sufocantă. Iar trilurile păsărilor chiar ne-au ajutat să ne relaxăm după o zi destul de încărcată. Parcul este extrem de extins, pe vreo 20 de ha, în jurul unui lac artificial. Însă nu simți oboseala. Nici nu prea ai cum. Ești mereu cu ochii după vreo zburătoare înaripată. 







Peste drum de păsări, este parcul de orhidee și hibiscus. Toate națiile, toate culorile, unele înflorite, altele trecute, orhideele ni s-au înfățișat elegante ca întotdeauna. Teoretic, sunt 800 de specii și peste 6000 de plante. Nu am văzut atât de multe, nefiind probabil tocmai sezonul lor de vârf. Hibiscus este planta națională a Malaiezie. Și am văzut aici combinații de culori pe care prin alte părți nu le-am văzut.



Am decis să terminăm ziua în forță. Cu o friptură de vită ce n-avea nici în clin nici în mânecă vreo legătură cu Malaiezia. La un restaurant American. În mall. Well, a fost cea mai bună friptură ever. Și cea mai scumpă. Și, în plus, mâine dimineață când Halim va întreba dacă am fost la Mall, va fi și el fericit. Pare-mi-se, mall-urile sunt un fel de obiective turistice. Și poate omu' e evaluat în funcție de câte malluri văd turiștii lui. Da' ce zic eu poate? Sigur!