joi, 1 februarie 2018

Valletta sau capitala europeană a culturii în 2018

Tot cu noaptea-n cap. Tot cu soarele răsărind peste golful ce le desparte pe Sliema de Valletta. Tot cu ouă ochiuri și cafea aburindă. Așa a început a doua zi din aventura noastră în țara cavalerilor. Astăzi avem în plan să o luăm din Rabat, să ne oprim o țâră și în Mdina și, normal, să luăm la pas Valletta. Totul e planificat la minut. Clar nu se poate întâmpla nimic care să ne dea planurile peste cap. Ne și înfofolim ca să îi râdem în nas vântului. Doooamne, așa organizare mai rar mi-a fost dat să văd. Pe drum, spre stația lui 202 (merită să fie numit, el devenind practic al patrulea membru al grupului nostru, cel puțin la nivel de cât de des a fost adus în discuție), realizăm că hărțile sunt toate pe cutia cu pizza ce ne-a rămas de aseară. Adică, în camera din hotelul cu vedere la mare. Ce mai descoperim? Ne e cald. Dar cald, cald, nu așa un pic călduț. Nu, vere, fierbem. Că sunt vreo 20 de grade. Și noi suntem cu câte două polare și geaca de vânt. E bine, măcar suntem pregătite să nu ne ia cu frig. Lasă, ne urcăm în 202 și când ajungem în Rabat reconfigurăm bagajul.

Reconfigurăm noi ceva. Și încă mai devreme de  a ajunge în Rabat. Reconfigurăm traseul. Că stăturăm la 202 ăsta de ne veni acru. Peste vreo juma' de oră îmi fu clar că următorul autobuz vine peste altă jumătate de oră. "Știți ce, pierdem vremea! Hai în Valletta și plecăm de acolo mai departe!" Nici câr, nici mâr. Deci schimbăm strategia din mers. Biiine gândit! În vreo 30 de minuțele suntem la un fel de autogara Băneasa, cu zeci de verzișoare din astea preorășenești care leagă toate orașele insulei între ele. La intrare ne întâmpină fântâna Triton, prilej de fotografii din toate unghiurile. Hai să o luăm și noi așa, după turmă, având în vedere că harta se odihnește pe cutia de pizza, privind marea. Nu eram la prima experiență "după turmă". Ne-a ieșit și de data asta. În doi timpi și trei mișcări, suntem pe bulevardul principal. Începem să ne revenim. Printre mii de suflete, mergem și noi la pas. Deasupra noastră, steagurile malteze. Orașul încă poartă straie de sărbătoare. O parte din straie sunt de la Crăciun, altă parte de la seara de sâmbătă. În fața Bibliotecii Naționale, terasele își așteaptă mușterii. Nu ne oprim, deși înghețata ne face cu ochiul. Mai ales că suntem deja la mânecă scurtă.



La capătul bulevardului, dăm de fortul St. Elmo. Nu ne lăsăm intrate. Timpul nu ne lasă să fim tentate nici de Malta Experience. Vrem să ne bucurăm de soare și de afară pentru cât mai mult timp. De asta și pornim spre Lower Baraka Gardens. Ne tragem sufletul ca șopârlele la soare. Avem în față fortul Rikasoli. Nițel mai la stânga farul St. Elmo. E liniște. Nu sunt niște grădini mari. Însă sunt pline de vegetație luxuriantă. Vrem mai mult. Plecăm spre Upper Baraka Gardens. De-a lungul străzii Triq Santa Barbara ne pierdem privirile spre Marele Port. De fapt, de aici, din grădinile Upper Baraka, poți cuprinde cu privirea Vittoriosa și Senglea, fortificațiile construite pe vremea lui La Valletta și care au rezistat turcilor. Grădinile sunt asaltate de turiști, mulți așteptând și salvele de tun de la The Saluting Battery care sunt trase în fiecare zi la prânz. Majoritatea sporovăiesc la o înghețată și se încarcă cu mirosul de mare. Ne oferim și noi cadoul ăsta. Preț de câteva minute, ne lăsăm mângâiate de soare (în sfâââârșit, soare!!!) și ne bucurăm de liniștea mării.





De la atâta căldură, poftim cu jind la o înghețată. Din aia ca la mama ei acasă. Păi hai să găsim! Trecem prin fața Auberge de Castille unde se duce la job în fiecare dimineață prim ministrul maltez. Cu ochii după balcoanele colorate și urme ale britanicilor, ne pierdem în mulțime. Și când zic mulțime, a se înțelege Marea Mediterană de oameni. E ora prânzului. Localnici corporatriști se amestecă printre turiști și iau cu asalt străduțele premenite. La înghețată e coadă, la cafenele e coadă, terasele sunt pline ochi. Timp pentru ultimele două nu avem. La înghețată însă nu renunțăm nici bătute. Cafea, lămâie, fistic. Asta ne alegem. Și plecăm fericite spre autogară ca să o luăm spre următoarea oprire. Dăm în drumul nostru și peste trenulețul care plimbă turiști prin centrul Vallettei. Sonică vrea să înghită imaginea asta cu trenulețul care șerpuiește pe străzi, ocolind terasele așezate în mijlocul drumului și se răzvrătește împotriva înghețatei. Iese o tentativă de poză, mânjită cu cafea. Eee, lasă, mai păstrăm din amintiri și în minte, nu numai în memoria calculatorului. În plus, ziua nu s-a terminat!


Prindem la mustață autobuzul de Mdina. Fostă capitală a Maltei până în 1570 când cavalerii au decis mutarea capitalei la Valletta, orașul nobilimii mai are azi vreo 300 de locuitori. Nu or fi ei mulți, însă pentru binele lor Sighișoara malteză a devenit Orașul Tăcerii. Peste tot găsești pancarde în care ești rugat să păstrezi liniștea pentru a nu-i deranja pe localnici. Și, pe bune că chiar așa e. Și cred eu că nu numai în extrasezon. Nu se aud decât trăsurile care străbat labirintul ăla de străzi în care chiar ai impresia că te poți pierde. Piatră pe jos, piatra caselor, sculpturi în piatră. P-ici p-icolo flori urcătoare. Sau ghivece imense. Casele sunt identificate prin nume, nu prin numere. Normal că atât numele caselor cât și numele străzilor sunt scrise artistic. Sunt și vreo câteva magazine de suveniruri în care tronează obiectele din sticlă de Mdina. Cam ca în Burano. Și prețurile tot așa. Ca pentru nobilime. Unde mai duc ieșirile din labirint? Spre restaurantul Fontanella  Tea Garden, cel care are cea mai frumoasă grădină și cred că cea mai faină imagine asupra Maltei, având în vedere că are o terasă cocoțată deasupra Mdinei. Sonică mai înghite imagini cu țara cavalerilor și din Bastion Square că prinserăm senin și se vede Malta întreagă. Eu rămân cu ochii ațintiți asupra ferestrelor roșii. Și stau și mă gândesc în mintea mea cea creață: cum naiba or reuși să mențină orășelul așa curat? Și cum de nu se dărâmă, dar ce zic eu dărâmă, cum de nu e scorojită niciuna din clădirile astea? Sunt retorice, nu aștept răspuns.





După două ore de liniște, ne vine cam greu să ne întoarcem în gălăgia obiectivelor turistice. Păi hai să mai zăbovim o leacă. Bine, hai să o luăm spre Rabat și să vedem cum e cu catacombele Sf Paul. După ce ne învârtește Gheorghiță vreo douăzeci de minute pe unde nu eram decât noi și niște rătăciți romantici pupăcioși, eram la un pas de a renunța să mai rămân în cadrul grupului de căutătoare de beciuri subterane. Îmvaaai, incultă am fost, incultă voi rămâne! Bine, bine, hoo că glumeam. Căutăm, căutăm! După ce că ne rupserăm picioarele tot câutând, după ce că urmează să intru în pământ, mai trebuie să și plătesc pentru asta. În fine, bine că nu e decât 5 Euro intrarea! Acuma, sincer, eu am preferat să îmi imaginez întâlnirile secrete ale Creștinilor care aveau loc aci decât să mă gândesc că îl plimb pe Sonică pe unde erau îngropate cadavrele acum câteva mii de ani. Nu mă mai tentează să intru și în catacombele Sf. Agatha. Hai mai bine la aer! Să ne plimbăm la înălțime, nu sub pământ.


Cum nu prea știm noi de gri, am trecut de la negrul pământului la albul cerului. Adică am pornit spre cel mai înalt punct al Maltei. 253 metri deasupra nivelului mării. Dingli Cliffs. După vreo 30 de minute de mers cu autobuzul din Mdina, după ce șoferul mai că nu ne-a luat de mânuță să ne arate unde trebuie să mergem, după ce am mers printre cactuși, am ajuns. O întindere de stânci. Presărate pe ici pe colo cu plante și cactuși. Marea se așterne la poalele stâncilor, imediat după ce se termină terenurile terasate. În mijlocul mării stă tăcută insula Filfla, un petec de pământ nelocuit pe care exersau militarii britanici. Pe drumul de stâncă, la un metru de marginea prăpastiei, capela Sf. Magdalena este așezată în cel mai înalt punct al Maltei. Am făcut greșeala să credem că aici se termină tărâmul stâncilor și ne-am grăbit să luăm 201 spre Grotta Albastră. Văzând că minunățiile continuă, decidem să coborâm la Hagar Him Temples dacă tot nu am reușit să vedem templele din Gozo. Îmda, nu avuserăm noroc nici aici. Ajunserăm fix la 20 de minute după ce s-a închis accesul. O fi un semn...



Decât să ne bată vâjul în stație pentru încă vreo 45 de minute până avea să ajungă următorul autobuz, preferăm să o luăm la pas spre Grotă. Tot pe marginea stâncilor care aveam să aflăm că se întind până fix deasupra Grotei. Soarele s-a cam plictisit de glumele noastre nesărate și s-a hotărât să se bage la culcuș. Mărim pasul. Nu mai avem șansa să prindem apusul. Măcar să vedem Grota. Turiștii urcă deja și se uită la noi ușor întrebători: "unde vă duceți, măi căpreoarelor, pe bezna asta?" Eu mă uit la câteva fete care se chinuiau să sară un gard înapoi în drum. "Măăă, unde fuserăți? În căutarea selfie-ului perfect?" Hai că ajungem și noi. Cică la destinație. Una din două: fie Gheorghiță a băut apă după Gabriela de a început să ne dea și el replica cu "ați ajuns la destinație" în mijlocul lui nicăieri, fie nu mai există nici Grota asta cum nu mai există nici Fereastra Albastră. Fals și greșit! Niciuna din variante nu e corectă. Să întrebăm publicul, niște pescari care înfruntau cu stoicism valurile și vântul pentru a pescui nu știu exact ce. Sau poate făceau doar sport... Aflăm că asta e grota. Logic, pozele sunt făcute de pe mare. Deci clar nu aveam cum să o vedem decât dacă am fi fost în barcă. Ne bușește râsul. Obiectiv ratat, pași făcuți. Tot e bine. Hai înapoi acasă să terminăm sticla aia de vin că mâine pornim spre casă! Hai să sărbătorim Unirea!


Luăm și a doua țeapă cu 202-ul care ne face să îl așteptăm degeaba. După vreo douăzeci de minute schimbăm planul. Plecăm spre Valletta, măcar de acolo vor fi mai multe autobuze spre Sliema. Cred că asta e cel mai important lucru de reținut despre Malta: fiți mereu pregătiți cu planul b. La transportul în comun mă refer. Așa o să reușiți să nu vă enervați și să nu pierdeți vremea prin stații. Reconfigurarea planului se dovedește a fi bună. Ne dă răgazul de a ajunge să mai facem și ceva cumpărături pentru vinul ăla ce ne așteaptă privind marea. Punem puțin parmezan lângă el și ceva fistic numa' bun de dat de lucru și avem gata o masă internațională. Îi bârfim pe toți de-acasă. Până se termină licoarea și ne ia somnu'.

Mai avem juma' de zi pe tărâmuri malteze. Pornim spre Saint Julian. Stațiunea de lux a Maltei, locul unde noaptea e destinată distracției, dansului și consumului de diverse băuturi. O luăm agale, la pas. Coborâm câteva zeci de trepte. Printre cluburi. Angajații au început deja aprovizionarea pentru seara ce va să vie. E viermuială. Nu de turiști. Suntem în Peaceville. Care peace, vere? Și dacă așa e acum, la 10 dimineața, cum o fi seara?! Sigur plin de fete frumoase și domni eleganți. Cel puțin așa este în Sliema, la o aruncatură de băț. Înțeleg că localurile aici sunt trecute pe o hartă, astfel încât iubitorii de muzică disco să nu se trezească prin cluburile rock și invers. Fair enough! După ce treci de cluburi, la vreo cincizeci de pași, dai de plaja publică, în St George's Bay. Plaja a fost făcută cu tone de nisip adus din Sahara, că Malta e stâncoasă. Arată bine. Acum, în extrasezon. În sezon cred că devine ușor sufocată de doritorii de bronz. Nu e prea mare... Tot p-aci, prin Peaceville, e și Portomaso Marina, un golf care s-a transformat în hotel pentru iahturi. Aci hibernează bărcuțele astea care costă cât un apartament în București. Ne clătim ochii. Nu avem curaj să ne uităm să vedem cât costă o cafea în restaurantul de la parterul hotelului Hilton ce străjuiește o parte a golfului. Dăm o tură. Și facem poze. Ieșim cu gândul la parcarea aia de legănătoare pe mare. În drum spre Sliema, ne oprim și în ultimul golf al lui Saint Julian: Spinolla Bay. Lipsește gălăgia. Nu sunt nici bărcuțele colorate despre care citisem. Și nici pescarii. Se hibernează. Sunt sigură că în sezon e un pic altfel.






Am plecat din Saint Julian. Și din Sliema. Și mai apoi din Malta. Nu am ajuns în Comino, insula care mai are doar trei locuitori, pentru că la punctul de informare turistică mi s-a spus că dacă nu poți să înoți, nu prea ai ce face acolo. Îmi e foarte clar că vara lucrurile stau un pic altfel. Și cred că Malta este o destinație faină. Dacă te organizezi de acasă și dacă încerci ca, pentru locațiile mai îndepărtate, să nu depinzi de transportul în comun. Nu aș putea să mă pronunț la capitolul mâncare în restaurante că nu am avut decât o seară mâncare pipirisnais. În rest, noi ne-am descurcat cu micul dejun și cu supermarketul. Care supermarket te costă tot cam ca în România. Mi-au plăcut ei ca oameni: eleganți, săritori, calmi, zâmbitori, răbdători cu turiștii. Mi-a plăcut Sliema ca și loc de campare. Am avut legături cu mai toate punctele Maltei și ai de unde alege la capitolul restaurante. Mi-a plăcut priveliștea de la micul dejun din restaurantul lui Waterfront Hotel. Malta mustește de istorie. De locuri faine unde poți să te înnegrești. De ape limpezi unde poți să te scufunzi printre peștișori. Treceți-o pe listă! Dacă nu sunteți iubitori de plajă dar totuși vă place să nu fie frig iarna, e grozavă ca destinație de weekend prelungit. Să aveți cu voi o geacă de vânt! Și o umbrelă! Că au luat și asta de la britanici, nu numai cabinele telefonice și volanul pe dreapta!

marți, 30 ianuarie 2018

Pe urma cavalerilor de Malta

Artificiile din noaptea de Revelion au anunțat cu surle și trâmbițe terminarea unui 2017 călător. Am și băut în cinstea anului care a adus experiențe și locuri noi în fața ochilor-mi căprui. Acu', cele bune să se adune. Că partea ailaltă de proverb nu mi se potrivește. Și, ca să se adune ca la carte, îl luăm pe 2018 din fașă ca să nu aibă timp să se dezmeticească și să înceapă cu d-astea lumești gen "vai de capul nostru cine ne conduce țara; aolooo, portofelașul meu, cât de sus zboară Euro; hai, Andreea, cu magnatul ăla că 40 bate la 3 uși mai încolo!" Așadar, înainte să se întâmple toate astea, luai echipa de șoc și plecarăm la căldură. Cam cu inima strânsă așa, că și anul trecut în ianuarie am vrut tot la căldură și ne-a plouat de ne-a făcut ciuciulete toată vacanța. Noroc cu vinurile siciliene, că Etna...era ocupată cu viscol și cod portocaliu ca orice muiere care e cu fundu-n sus. Așa, cu inima strânsă, am plecat spre țara cavalerilor. Într-o sâmbătă care se smiorcăia cu ploaie de lacrimi.

Nimic spectaculos la traseul până în Malta. Nicio groapă de aer, niciun radar pe traseu. A băgat Wizz-ul viteză, încurajat și de Waze care îi arăta traseu liber. În vreo două ore și un pic eram pe pistă. În autobuzul care ne-a dus să facem formalitățile de intrare pe pământ cu istorie. Am aflat în autobuz programul mai multor conaționali care profitau și ei de vacanța cu Unirea. Că așa ne place nouă, să șeruim. Că dacă știm numai noi, nu are farmec. Bun. Am trecut de gardieni cu pletele în vânt. Ne-am luat cartelele cu cele 20 de călătorii pentru mijloacele de transport în comun (nu am mers pe varianta abonament pe 7 zile și bine am făcut) și am alergat după autobuz. Că nu, nu a avut nimeni încredere să lase singura șoferiță a grupului să se distreze cu volanul pe dreapta. Ne-am tot plimbat noi așa cu preorășeneștile lor preț de vreo oră. Cu o pauză mică în Valletta ca să schimbăm aerul. Și mașina. Și cu o secundă de orbecăială în Sliema, până ne-am întors în loc o tură și am reușit să vedem hotelul. Că, da, tura asta ne-am pițiponcit. La 4 steluțe.

Nici nu aruncarăm bine bagajele din spinare că ne și puserăm pe plimbat. Doamna de la recepție ne anunță zâmbind că în seara asta sunt festivitățile de deschidere ale anului în care Valletta este capitala europeană a culturii. "Să fiu în locul vostru, nu aș pierde startul ăsta!" Bine, ne ziserăm și în gând și cu voce tare. După ce mâncăm. Că noi suntem mai mult pe mâncare așa decât pe distracție. Se vede de altfel cu ochiul liber. Așa că hai să căutăm un locșor unde să ne răsfățăm papilele alea pe care le-am dus eu la doctor temându-mă că sufăr de cine știe ce nenorocire. Mă rog, mă rog, asta e altă poveste. Să revenim la mâncare. Știam de treaba cu iepurele. Că doar mai citim și noi înainte să mergem într-o locație în care nu am mai ajuns. Acuma, deși încerc și încerc, eu tot pe Bugs Bunny îl văd în farfurie. Așa că am zis să nu mă mai chinui. Mai bine ceva fructe de mare. Și un pahar de ceva vin. Că doar sărbătoream aproape un veac de viață al șoferiței noastre. La vârsta asta, mai mult de un pahar face ravagii. Și să nu uităm că trebuie să mai ajungem și la concerte.

Cu creveții înotând în stomacurile nostre aproape pline, ne punem în mișcare. "Voi chiar vreți la concertele astea? Că mie îmi vine să merg la somn!" "Șșșșșș, să învingem lenea! Când mai avem noi șansa asta?" "Peste ceva vreme, la Timișoara?!" "Șșșșșșș 2, ce-i în mână nu-i minciună! Poate până atunci nici nu o să mai avem voie să ieșim din București, având în vedere ce se întâmplă în politica de la noi!" Tot ciondănindu-ne ca niște gâște, ajungem la pontonul de unde pleacă bărci spre orașul lui Vallette. Aci, cât vezi cu ochii, lume. Da' lume, nu așa. Așezați într-o grămadă organizată sub formă de coadă grăsuță, iubitoare de șaorma, vreo cinci catralioane de milioane de turisto-localnico-culturodoritori așteptau cuminți bărcile. Adică, bărcuțele. După un calcul pur matematic, ne dăm seama că avem toate șansele ca până în 24 ianuarie să ajungem și noi în față, la debarcader. Ok, pica varianta legănate pe apă. Hai să vedem varianta prinse în trafic. Îmda. Mai degrabă, înghesuite ca sardelele. Numai că nicio conservă din asta pe patru roți nu ne-a vrut. Treceau pe lângă noi, cu peștii deja deținuți și sechestrați înăuntru, ca vântu' și ca gându'. Degeaba făceam noi cu mâna. Nu a ajutat nici zâmbetul, nici disperarea, nici înjurăturile. Ei și-au văzut liniștiți de drum. Fără noi.

"Ia hai, mă, pe jos! Cât poate să ne ia?! Maxim juma' de oră!" Ne pornirăm. Cu Gheorghe. Cum, care Gheorghe? Gheorghe, prietenul nostru cel vechi care ne-a scos din încurcătură în Sevilla. Eee, cred că acolo a și rămas cu mintea Gheorghiță. Că începu să ne ia pe niște drumuri, să ne întoarcă, tot ne ducea la barcă. "Mă, băiete, tu nu poți să vezi ce e aici, dar crede-mă pe cuvânt, trebuie reconfigurarea traseului!" El nu și nu. Eeeee, Gheorghe, Gheorghe, vorba cântecului. Cum te pui tu în calea fericirii noastre. "Măcar să stăm aici, pe faleză, să vedem artificiile!" zic ușor resemnată. "Ce artificii, tu nu vezi că sunt lasere? Care abia se văd din cauză de nori?!" mi se răspunde tăios din public. "Mai stăm aci zece minute să fumăm eu pe bune, voi pasiv o țigară și pe urmă mergem să ne luăm băutură ca să sărbătorim!" "Păi cum să sărbătorim? Și artificiile? Și capitala?" "Mâine capitala, de revelion artificiile, bine, să sărbătorim. Altă întrebare că tot e la modă?" Având în vedere că juma' de oră mai târziu stăteam în hotelul nostru de țâșpe stele și beam vin de Malta din pahare de plastic, cred că e limpede tuturor că nu am mai avut altă întrebare.

Prima dimineață ne-a prins nu, nu cu neica pe brață! Ne-a prins în balconul restaurantului, fotografiind un răsărit din ăla de îți ia piuitu'. Golful ăsta care desparte Sliema de Valletta, iahturile, soarele mirosind a somn și a cald, toate ne-au făcut să uităm de ouăle ochiuri și cafeaua aburindă care ne priveau surghiunite de pe masă. Noroc cu timpul care ne trăgea de mânecă și ne făcu să revenim cu picioarele pe pământ. "Haidareți, bre, că pierdeți autobuzul!" "Bine, bine, stai că mâncăm mai puțin!" Înghițim ouăle nemestecate, dăm cafeaua pe gât, furăm două mere din hotelul nostru unde erau numai domni și doamne de afaceri și pornim la drum. Spre autobuz. Documentate, cu harta în dinți și aparatele foto încărcate suntem gata pentru primul popas. Gozo. Până în a doua insulă a Maltei ne plimbăm printre dealuri, pe șosele șerpuinde, alături de muncitorimea care merge la muncă. Ne ia o oră până ajungem la feribot. Și încă vreo juma' de oră să traversăm marea. Pe namila de vas care ne duce oameni și mașini, bate vâjul. Rău. De mai toate pozele îmi ies mișcate. Dacă a reușit să mă miște el pe mine, înseamnă că suflă nu glumă.


Ajungem la destinație ciufulite și înghețate. Așa e când pleci la căldură. Mai și îngheți. Și aia cu coafura rezistă e doar în reclame. Să n-avem vorbe la proces! Hai prin Gozo! Da, dar cum? Că la pas nu merge. Nu e ca un oraș. Se întinde pe vreo 67 kilometri pătrați. Deci e de mers. Cu transportul în comun e greeeeu. Dacă din Sliema până la feri se pleacă din oră în oră, îmi imaginez cum o fi cu transportul în comun aci, în insulița asta adormită. Văzându-ne așa în ceață, ne prinde o tanti din aia cu Hop on Hop off, sau Hop Hop cum l-a botezat una dintre cocălătoare. Domne, nu prea sunt adepta cocoțatului într-un bus și ascultat ce zice tanti în cască. Că mie îmi place să mă dau pe jos, să fac poze, să vorbesc cu ăștia ai lor. Dar, mânată de gândul că o să ne mănânce sufletul așteptatul prin stații de autobuz și de reducerea substanțială pe care ne-o face tanti mai sus numită, mă las prostită. Măcar o să ne păstrăm freza ciufulită în continuare. Când ajungem în busul turistic îmi explic și mărinimia reducerii. Suntem noi trei boabe și încă vreo alte trei. Pe sistemul "trei, Doamne, și toți trei". Aaa, și busul ăsta cu vederea de la balcon circulă din 45 în 45. Mai puțin între 11 și 13. Când nu circulă. Așa, e bine!

Ne hop hop pe rând la: Victoria Rabat, Dwerja Bay, Templele Ggantija, Sanctuarul Ta Pinu. Prima oprire, capitala. Coborâm în Victoria Rabat și o luăm agale, la pas. Agale ăsta e de dragul poveștii. Că ne aleargă un vânticel de numa' numa'. De fapt, nici nu știu când am ajuns în Citadela. Adică locul unde stăteau la pândă maltezii în trecut pentru a urmări invadatorii. Cocoțate în moțul cetății, am reușit să vedem o imagine de ansamblu a insulei, cu satele pitorești care presară drumul și cu fermele de la poalele stâncilor pe care se înalță semeață capitala. Asta e ce am putut vedea printre pletele răvășite de un vânticel deloc prietenos. Cu rimelul întins și cu zâmbetele înghețate pe moaca lui Sonică, alergăm să prindem următorul bus purtător de turiști. După vreo 20 de minute, descălecăm la Dwerja Bay. Adică locul unde cândva era fereastra aia minunată, pozată de toată lumea și imagine a Maltei pe mai tot Google-ul. Nici aci nu ne-a iertat vântul. De fapt, nici pe noi, nici pe mare. Așa o zbuciuma de tare de o făcea să trântească valuri imense de stânci. Nici nu mă mai mir că fereastra s-a prăbușit. Oricum, cu sau fără fereastră, locul cred că e de vis. Vara. Sau măcar când văntul doarme. Un pic ascunsă, însă tot aci în Dwerja Bay, este și Inland Sea, o lagună legată de Marea Mediterană printr-o deschizătură creată în mod natural de un arc stâncos. Măcar pentru culoarea apei și tot merită să te abați nițel de la locul fostei ferestre. Cea mai interesantă oprire a noastră a fost la Temple. Scurtă și intensă. Preț de vreo trei minute. Cât am coborât din hop hop și am încercat să ajungem la muzeu. Ne-am declarat ignorante și am preferat căldura din autobuz. La sanctuar, recunoscut pentru biserica făcătoare de minuni, am avut chiar răgaz de câteva cadre și poate o rugăciune spusă în minte.








Citisem atât de multe despre Gozo. Și toți scriau așa fain încât abia așteptam să ajungem. Așa tare ne-am dorit să îi călcăm pragul încât nu am mai ținut cont de vreme. Dacă anul trecut Taormina ne-a mângâiat cu puțin soare spre seară și a reușit să șteargă ploaia de peste zi din mințile noastre, anul ăsta vântul ne-a suflat și ultima urmă de dorință de a mai lua la pas Marsaflon-ul sau Xlendi sau Ir Rambla. Ușor dezamăgite de lipsa de ospitalitate a vântului, am zis să plecăm din Gozo spre satul lui Popeye. Ce dacă locația este de fapt un parc de distracții pentru copii, ce dacă iarna nu-i ca vara, ce dacă șoferul autobuzului ne-a spus că ne dăm banii degeaba! Noi tot am vrut să îl vedem. Și l-am văzut. Ascuns și el într-un golf al Maltei, Golful Anchor, cu plaja lăsată la cheremul valurilor furioase, cu case pitorești din lemn, cu personal transformat în personaje, locul ăsta e numai bun să îți tragi răsuflarea. Folosit de studiourile Paramount Pictures și Walt Disney Productions pentru filmarea producției cinematografice "Popeye", decorul a fost construit în șapte luni de vreo 165 de muncitori. 19 căsuțe își așteaptă vizitatorii, iar cinematograful îi așteaptă pe doritorii de spectacole de teatru și filme. Pe străzile satului dai nas în nas cu Popeye, Olive, Bluto și Wimpy. Cu siguranță vara este mult mai animat de chiotele copiilor ce se bucură de parcul acvatic sau de plimbările cu barca prin golf. Cu toate astea, nouă ne-a plăcut și așa, în miezul iernii, cu valurile lovind puternic și cu vântul măturând liniștea.






Apusul l-am prins în autobuzul ce ne purta la căldură spre Sliema. Ne-am dat seama că a apus soarele doar pentru că era întuneric beznă. Altfel, ploaia mocănească și norii nervoși nu ne-au dat răgaz să ne încheiem seara prea spectaculos. Aaa, ba da! Nota bene! Indiferent de echipament, că e Salomon sau Decathlon, fiți atenți pe unde călcați pe ploaie. Să nu pățiți ca una dintre cocălătoare și să aterizați fix pe șezut în plină găleată vărsată de ceruri peste Sliema. Și, da, la supermarketuri găsiți vinuri de toate felurile și la toate prețurile, parmezan feliat numa' bun de așeazat lângă un pahar de licoare roșie. Și, da, se poate face asta și într-un hotel de țășpe stele. Aaaa, și se mai poate mânca în moțul patului și o pizza adusă pe sub mână în hotel, unde vântul doar te acompaniază de dincolo de ferestrele bine închise. Asta pentru ăștia mai leneși. Pentru cei tinerei, Malta are viață de noapte. Sau așa am concluzionat văzându-le pe domnișoare frumos machiate, cocoțate pe tocuri, cum ignoră vâjul și stau la povești la o bere.

joi, 18 ianuarie 2018

În drum spre Marea Moartă

Așteptam cu nerăbdare să ajung la Marea Moartă. De ce? Habar n-am. Așa cum am mai zis, nu citisem mare lucru despre locație. M-a mai pus la curent cocălătoarea. "Băi, blondo, tu nu ai auzit de Manuscrise?" "Ce manuscrise, domne?" "Aolooo, nici de apa care te ține la suprafață?" "Ă?" "Ooo, Dumnezeule mare, cu cine am plecat eu în vacanță, cu o incultă!" "Lasă că învăț pe parcurs!" Am avut timp să răsfoiesc puțin internetul. Noroc cu wi fi-ul din autocar care ne-a alimentat dependența de social media. Și de faptul că Adel e om de cuvânt. Deci, înainte să ne ducă la Marea asta decedată, ne duce la Karak că ne-a rămas restanță. Biiine, hai la Karak!

Auzi, da' ce e la Karak aci? În afară de mama lui Adel pentru care omul are un respect și o dragoste de ar fi făcut orice părinte să lăcrimeze. Și în afară de atentatul de acum un an în care au murit niște oameni? Adel ne povestește și despre atentat. Și despre cum au fost luați pe sus nebunii ăia sinucigași. Au intrat peste ei în cetate și i-au luat pe sus. Adel spune că armata a fost condusă de însuși rege. Așa, deci... În afară de aceste două lucruri, care e treaba cu fortăreața asta? Păi chiar Biblia vorbește despre victoria regelui lui Israel și a aliaților săi asupra regelui Mesha după ce au devastat Moabul. Secole mai târziu, cruciații au lucrat vreme de douăzeci de ani pentru a ridica noua cetate.

Prin 1170 a intrat sub conducerea lui Reynald de Chatillon. Nenea ăsta a reușit să îl înfurie pe Saladin, regele Egiptului și Siriei, atacând țara de origine a islamului, Hijaz, porturile arabe de la Marea Roșie și amenințând chiar și Mecca. Așa că Saladin a intervenit în forță, a ars orașul Karak și aproape a dărâmat și castelul. În următoarele două secole, Karak a avut un rol principal în politica din Orientul Mijlociu. A fost chiar capitală a regatului Mameluk atunci când luptele pentru putere în Cairo deveniseră mult prea evidente. Pe vremea sultanilor Mameluk-ului, castelul a fost renovat și transformat în fortăreață prin întărirea cu turnuri masive și cu acces doar prin pasajele subterane, fără acces prin porți.




După câteva zeci de minute petrecute în pasajele subterane și câteva poze făcute din curtea castelului, ne pornim. Sau așa credem noi. Autocarul se strecoară greoi. Ne oprim. O mașină este lăsată în mijlocul drumului lat cât o bandă. Păi și ce facem acum? Șoferul nostru sună la poliție și, după numărul de înmatriculare al mașinii părăsită singură în soare, dă de numărul de telefon al șoferiței. Îmda, era o femeie... O sună, vine, mută mașina. Ce vorbești, frățioare? Cum ziseși? Deci, mașina are numărul de înmatriculare la poliție. Și atașat de acesta este și numărul de telefon al șoferului. Îmda. Păi nu, că și la noi mașina stă pe linia troleului juma' de zi. Și șoferul e chemat prin puterea minții călătorilor din troleu. E bine. Mai întâlnim o mașină lăsată în mijlocul drumului. În 3 minute apare și șoferul. Chemat prin telefonul fără fir. "Ce să fac, nu pot să mă supăr pe ei. Unii mi-au fost colegi de școală", ne spune Adel care inclusiv în asta cu găsitul șoferilor s-a implicat.

Pornim în cele din urmă spre Marea Moartă. Care nici măcar nu e mare. E mai degrabă un lac. De o salinitate uriașă, vreo 37%. 605 km pătrați împărțiți frățește de Iordania și Israel. Acuma, moartă moartă se pare că va fi cât de curând. Că singura apă care o alimentează este râul Iordan. Care și el este tare amărât, fiind exploatat de toată lumea pentru irigații. Hai să vedem care e treaba. Adel ne mai povestește și întâmplarea nasoală din aprilie când un profesor universitar de la Universitatea București a murit înecat în Marea Moartă. Nu prea îmi explic eu cum, având în vedere că, indiferent ce ai vrea să faci, sarea te ține la suprafață. În fine, tot tăinuind ajungem să vedem pe geam o întindere în care se oglindește soarele. Nimic diferit. Mno, să vezi tu că au exagerat cu toții... Până ne oprim să facem câteva poze. Să te ferească Ăl de Sus! Așa ceva....Pe malul mării, sare. Cum, mă, sare? Da, da, aur alb. Și fundul mării plin de valuri. Ă? Adică...cum? Fix așa, valuri de sare. Hai că o să îmi placă sigur.


Deși Adel ne spusese că în Marea Moartă nu ai voie să înoți după apus, cine să îl creadă? Încercăm să ajungem pe plaja hotelului. Totul e închis. Nu ai cum să ajungi la malul mării. Bine, mâine dimineață! La 8 eram deja gata să ne aruncăm în apa fără locuitori. Cică doar niște bacterii se încăpățânează să trăiască în apa excesiv de sărată. Trecem de piscine. Cu ochii după șezlongurile de pe plajă. Îmda, rămânem cu gândul la șezlonguri. Pe plajă este un duș cu apă rece pe care îl poți folosi să scapi de clorura de sodiu. Și vreo cinci băncuțe. Din lemn. Atât. Aaaa, și în loc de nisip, pe plajă e sare. De fapt, e fundul mării de unde apa s-a retras deja. Că se mai și evaporă. Marea, de. Că e cald tare. Aaa, și biata mare mai e și la altitudine cu minus. 424 metri sub nivelul Oceanului Planetar, în adâncimile pământului. Adică, cel mai adânc loc de pe pământ.




Hai să facem o baie! Peste tot sunt afișe cu ce ai voie să faci și ce nu. E serioasă treaba asta cu excesul de sare. Îmi dau seama când apa îmi ajunge la un colț de la o unghie. Asemenea usturime mai rar mi-a fost dat să încerc. Nu vreau să îmi imaginez cum o fi să îți intre în ochi. Sau să o înghiți. Pe apă, de. După baie, pielea rămâne de parcă ar fi dată cu ulei de floarea soarelui. Iar sarea rămâne pe tine ca pe covrigul ăla de îl cumpără corporatriștii dimineața în drum spre birou. Apa nu mi s-a părut chiar caldă. Iar sarea aia de pe fundul mării era numai bună pentru masajul la talpi. 1-0 pentru cei care aveau pantofi de înot. Eeee, nici să vrei nu poți să înoți. Poți doar să plutești. Și mai poți să te dai cu nămol. Care pare-se e plin de ceva minerale care te fac din Baba Cloanța o veritabilă Ileana Cosânzeana. Interesant e să scoți nămolul de pe tine. Și să mai și ajungi până în cameră la duș. Că la dușul de pe plajă poți cel mult să îți speli sandalele. Că ele sunt imune la apă rece.





După ce te saturi să faci baie în grăsimi și sare, exact invers decât zice la televizor, poți să stai la uscat. Aaa, în apă mai mult de 20 de minute nu prea reziști. Te ia cu leșin. Cred că tot de la sare. În schimb, poți să faci poze faine. Cu fundul apei. Și cu sarea de pe mal. Da, recunosc, am furat sare din aia pentru scrub făcut acasă, în baia mea. Așa. Și mai e ceva. Cum se duce soarele la culcare, cum vine un nene salvamar și te fluieră. Nu pentru că ești frumușică în costum de baie. Nu, ca să ieși din mare și să te duci la alte activități. Ca să poată închide și el plaja. Una din justificări a fost că noaptea există riscul ca poliția de frontieră să considere drept încercare de trecere frauduloasă a frontierei orice baie în mare. Personal, cred că nimeni nu își asumă păzirea turiștilor mai mult sau mai puțin teribiliști într-o apă destul de periculoasă, luminată doar de mândra lună.





În ultima zi de Iordania am avut și excursia la Locul Botezului. Eu știam că Isus a fost botezat în Iordan. Greșit! Nici asta nu știam bine! Numai din cauza filmului ăla pe care îl văd la fiecare Paște. El m-a indus în eroare. De asta m-am și dus în excursie în ultima zi. Să văd și eu pe bune unde, ce și cum. Extrem de aproape de Marea Moartă, la vreo 15 minute de mers cu autocarul, am ajuns în parcare. De acolo, am pornit pe drumul parcurs de primii creștini. O potecuță străjuită de copaci bătrâni care și-au împletit ramurile. Simt emoție. La gândul celor ce au trecut pe aici acum muuuulți ani.




Locul ăsta pe care îl vizităm noi acum a fost dat turismului abia după ce Israelul și Iordania au semnat pacea în deșertul Wadi Araba. De fapt, abia după semnare acordului, s-a trecut la căutarea minelor plasate în zona de conflict. Încă se caută fonduri pentru a săpa după toate minele. Deocamdată, nu e recomandat să te abați de la traseu. Ajungem la Izvorul lui Ioan Botezătorul. E secat. Doar un afiș ne vestește prezența lui în zonă. Ne continuăm drumul prin pădurice. Fantastic câtă liniște poate fi! Ajungem și la locul botezului. Nimic somptuos. Câteva afișe care amintesc de vizita Papei. Și, da, de fapt acesta este un mic pârâiaș, Wadi al-Kharrar, care în Decembrie era secat. Vedem locul unde Isus și-a lăsat hainele și s-a dat pe mâna lui Ioan Botezătorul. Ce îmi place cel mai tare este că nu există chestii comerciale care ar putea întina autenticitatea locului.






Ajungem și la Iordan. Vreo 3 metri de apă verzulio-maronie despart Palestina de Iordania. Și de o parte și de cealaltă, soldați cu arme apără granița asta altfel. Pe malul israelian lumea se botează. Cu preoți, cămăși albe și tot bâlciul. Pe malul iordanian domnește liniștea. Și fiecare își udă fruntea sau picioarele în apa sfântă. Vorba lui Adel: "oameni buni, nu aveți nevoie de un preot ca să vă cereți iertare de la Bunul Dumnezeu și să vă reîntăriți credința." Corect! Poate oi fi eu necredincioasă, însă chiar nu cred că lui Dumnezeu îi place circoteca asta destul de ieftină. Sau cum părinții își obligă copiii care urlă ca din gură de șarpe să bage capul în apa aia de o culoare îndoielnică. Oricât ar fi ea de sfântă. Poposim preț de câteva minute. Ne umplem sticluțele cu apă și facem cale întoarsă. Nu înainte de a arunca un ochi și în biserica ortodoxă aflată la câțiva metri de intrarea pe malul Iordanului.





Am plecat spre hotel. Mai avem doar câteva ore. Ne pregătim de întoarcere acasă. Plec din Iordania cu imaginea unei țări care merită a fi descoperită. Dincolo de locurile de importanță biblică, am descoperit spectacolul naturii. Și oameni care, deși au o altă credință, sunt deschiși la a primi musafiri. Nu am simțit nicio clipă teamă. Din contră, m-am simțit extrem de în siguranță. Și nu m-au deranjat nici controalele destul de dese ale poliției. Îmi dau seama că așa se menține siguranța pe care pun atâta preț. Și nu cred că e ușor să fii înconjurat de țări aflate în conflict. A fost extraordinar să văd cum poți integra înca o dată populația țării tale în refugiați. Și cum refugiații aceștia pot fi tratați corect, respectându-li-se drepturile dar și dându-li-se obligații.

Adel...El este o poveste de om. Și un om al poveștilor. Sunt convinsă că excursia în Iordania nu ar fi fost nici măcar 10% din ce a fost fără explicațiile lui, fără glumele și bancurile cu și despre olteni, fără deschiderea în a povesti despre orice. Dar chiar orice: familie, viață, fanatismul celor de aceeași religie cu el, statutul femeii în Iordania, relațiile dintre generații, de ce fiecare moschee e luminată în verde - pentru că verdele era culoarea preferată a Profetului. Ne-a făcut să îi ciugulim din palmă. Ne-am strâns ca niște copii ascultători în jurul lui la Petra, înghesuindu-ne unul în altul ca să ne arate nu știu ce cămilă în stâncă. După ce ne-am grupat ca sardinele în conservă, l-a bușit râsul și ne-a spus că nu e nicio cămilă. Ne-a dus la sisha și la înghețată pe dinarii lui. A venit din ziua lui liberă ca să se asigure că găsim Moscheea din Aqaba. În ultima zi, a făcut pe curierul și ne-a adus tot ce am uitat noi să cumpărăm din Amman. Și în drum spre aeroport ne-a rugat să rămânem numai cu lucrurile bune despre țara lui, iar pe cele rele să i le punem lui în cârcă. I-am spus că dacă ar fi să mă fac ghid, mi-ar plăcea să îmi fac stagiatura cu el. Și mi-ar plăcea ca tata să vorbească despre mine așa cum vorbește Adel despre fata lui. Îi rămân datoare pentru informații, pentru bârfe, pentru sprijin, pentru organizare, pentru toate lucrurile pe care le-am scris și aici ca să îmi rămâna peste ani, pentru că în drum spre aeroport îmi venea să mă jelesc că plec.

În excursia asta am plecat prin Interra. Și l-am cunoscut și pe Romy Vișan, însoțitorul de grup din partea agenției române, zis și Eugen (că așa l-a botezat Adel și, când te botezi în Iordania, nu mai ai șanse să fii tu-ul de dinainte). Chiar dacă Romy nu s-a băgat foarte mult peste Adel, respectându-i acestuia meseria, am așa o impresie că și Romy zbârnâie ca ghid. Da, voi mai pleca cu Interra. Îi pândesc pentru Iran...Până una alta, să începem 2018 în forță!


Mulțumesc, băieți!