vineri, 13 ianuarie 2017

1 decembrie...macaronar

Hai ca incet incet se facu dimineata. De fapt, mai repede decat am fi vrut noi. Trei muieri asezate cu o seara inainte la barfa. Ma rog, barfa deghizata sub masca “mai sarbatorim si noi nitel ziua ta”. Normal ca noaptea ni se paru scurta. Noroc cu minunata curiozitate si cu realitatea cruda care ne demonstrase cu o zi inainte de ce nu e chiar grozav sa calatoresti iarna. Poti sa eviti frigul, alegand destinatii caldute. Poti sa beneficiezi de preturi bunisoare la biletele de avion si la cazari. Ca doar esti in extrasezon. Poti sa te bucuri de locuri fara sa te calci pe picioare cu alte milioane de turisti si poti sa iti faci si tu o poza de profil ca lumea ca nu isi mai baga nimeni nicio parte a corpului in fotografia ta. Problema e ca ziua e mai scurta. Si pe la un 5 asa trebuie sa declari inchise vizitele si sa te retragi in barlog. 5 zici? Hai, jos din pat si la gara!

Incotro azi? Pai hai sa mergem trulli. Imda, dar nu asa fistecum. Nuuu, organizat. Trulli di Alberobello. Cum? Petrecem 1 decembrie printre pitici? Hai sa incercam! Tot trenul ne duce la destinatia aleasa. Un pic stresate “sa coboram unde trebuie, sa nu ne uitam aci in trenul asta datator de caldura”, tot stateam cu ochii pe denumirile statiilor prin care trecem. Si ne pregateam sa sarim la un semn toate cu catel cu purcel. Imda, nu a fost nevoie de asemenea aventura, avand in vedere ca toata omenirea din tren alesese fix aceeasi destinatie. Nu a fost nevoie nici de harta. Am mers in turma. Acusi ma intreb: daca primul coborat din tren ar fi mers in vizita la vreun prieten, ce se facea vizitatul cu noi toti prezenti la usita dumnealui. In fine, nu fu cazul nostru, asa ca vizitatul scapa cu pastele intregi.

Dupa vreo cateva sute de metri, hotararam sa incepem sa facem poze. Ne rupseram asadar de turma. Clic ici, clic colea. Interesante casutele astea de strumfi, parca. O luaram printr-un labirint de stradute. Ajunseram la un cimitir. Si la un locusor unde se pregateau pietrele pentru alte locuinte de acelasi gen. Iar printre vedetele casute se ridicau semete cateva blocuri. Imno, ce sa zic. Domne, clar, eu sunt usor defecta! De la atata calatorit, am devenit cumva foarte pretentioasa. Nu ma prea da pe spate oraselu’ asta. Eh, asta e. Sa o luam inapoi si sa mergem spre gara. Una din fete o tinea langa: “eu in poze am vazut altceva. Poate nu suntem unde trebuie”. “Eeee, bine ma ca nu suntem unde trebuie. Asta e oraselul, ce sa facem acuma”. O alta imi tot zicea: “undeva putem sa si vizitam o casuta din asta si putem sa urcam si pe acoperis”. “Nu, e clar, voi sunteti in alt film! Hai ca mergem spre Matera”. In drumul nostru spre straduta principala, peste o gradina, pe care ne oprisem sa o imortalizam, se vede in toata splendoarea adunatura de casute ascutite. Ahaaa, deci acolo trebuie sa ajungem.

Traversam piata (un fel de targ mai degraba) si intram intr-un fel de cartier. Asa mai da, mai vii de-acasa. Nici nu intraram bine ca se ivira magazine de suveniruri, buticuri, restaurante. Toate in miniaturile alea pe care ei le numesc case. Care sunt o idee mai mici decat bucataria mea. De care eu ma plang. Ca nu imi ofera suficient spatiu sa ma desfasor in plina forta gastronomo-artistica. Eeeee, ei traiau si unii (mai sado-maso asa, daca e sa ma intrebati pe mine) inca mai traiesc in cutiuta aia de chibrituri. Cu catel, cu purcel, cu flori. Hai ca ne agata un nene si ne invita sa ii vizitam asezamantul. Extrem de placut omul. Vorbeste mult, repede (o fi oltean de Italia sau italian din Oltenia), povesteste cu avant. Aflam multe lucruri. Mai multe decat din orice ghid turistic. Ne invita sa urcam si pe acoperis. Ne povesteste despre cum reuseau sa traiasca oamenii intr-un asa spatiu mic. Cred ca va e clar ca am plecat din magazinasul lui cu o multime de chestiute inutile si nefolositoare. Asta numesc eu un vanzator bun!


Cu plasele pline de nimicuri care mai de care mai importante, incepem sedinta foto. In care sa mai apara si vreo doi trei oameni. Imda, oameni oameni dar sa fie si cu privelistea. Sa se vada si cerul ca e albastru, si pamantul ca e cald, si florile din ferestre ca e decembrie, si rufele intinse la uscat. Aaaa, si bineinteles, casele. Ok, din putina mea experienta ca amator de fotograf, pot spune ca e aproape imposibi. “Bine, atunci, moacele noastre si casa. Hai ca macar atata lucru poti scoate si tu”. Da... “Stati sa treaca doamna sau vreti cu dumneaei?” “Nuuu, nu, sa treaca”. “Da, dar se pare ca dumneaei vrea cu voi in poza. Ca prea sta si se uita la voi”. Aaaa, nu, vrea doar sa intre in casa. Ca a ajuns femeia la domiciliul din buletinul italienesc. Asteapta rabdatoare ca turistii sa isi faca damblaua. Ma uit la ea. Nu e nici mare, nici mica. De intrat sigur intra in casuta asta, dar are oare si loc sa se invarteasca? Se pare ca are. Hai ca incep sa ma enerveze cu modestia asta a lor!


Ca sa fie treaba treaba, luam si pranzul tot intr-o cutiuta din asta de chibrituri. Acuma, ori spatiul era excelent folosit, ori cutiuta nu e chiar cutiuta. Ca mi s-a parut destul de spatioasa cand am intrat in ea. Cu ochii pe pereti, mai sa uit de ce intraram aci. Sa manacam. In cinstea zilei nationale ne hotararam la niste paste d-astea d-ale lor. Mancaram. Ceva din zona. Nu mai stiu exact ce, pentru ignoranta de mine pastele sunt toate paste. Le stropiram din belsug cu cate o ciocolata calda. Cu numarul de calorii astfel depasit in goana, meniul de ziua romanasului pe deplin respectat, patriotismul potolit cu cantece de italiano vero, plecaram din orasul asta cu acoperisuri varfuri de creioane. Nu de alta, insa ne propusesem sa mai vedem si ceva din Bari. Sa nu il folosim asa, doar ca oras gazda.


Hai ca ne intorseram la acasa noastra, din acum. O luaram spre partea veche. In cautare de faleza. Caci, nu-i asa, ce poate fi mai romantic decat un rasarit din mare in gasca de muieri. Cu asteptari oarecum rezervate (in drumurile noastre gara - apartament nu vazusem in doua zile niciun magazin de suveniruri, asadar e clar: ori nu e foarte turistic, ori au tras obloanele pe iarna), incepuram plimbarea noastra prin orasul din calcaiul cizmei. Acuma, pe cinstite, eu cizmelor mele le ingrijesc pielea, le feresc varful, prea putin ma preocupa calcaiele lor. Asa si cu italienii. Zona asta, Puglia, e cam saracuta. Ca rudele sarace din provincie. Si tot ca la rudele sarace din provincie, aici la mare rang e credinta. Asa se face ca, in centrul istoric, la intrarea in case pot fi vazute foarte multe vitrine in care, in fata statuetelor sau a icoanelor, ard lumanari dedicate divinitatilor ceresti.

Ne ratacim pe stradutele cum altfel decat inguste, trecem pe langa un teatru (pare-se ca e al patrulea ca marime din Italia), o luam pe al mai principal bulevard de la ei ca sa ne clatim ochii cu modele de arhitectura si sa gasim portul vechi. Aci, in port, stau asezate ca sardinele in cutie (adica, cum li-s anii, cum li-i rangul, la linie) barcile pescarilor. Vopsite in albastru azzuro. Aducatoare de caracatita, sepie si ceva dorada. Vandute intr-o piata de peste fix la buza falezei. Ma rog. Mai degraba o sosea care se intinde de-a lungul marii, cu o portiune de trotuar de vreun metru juma, asa. Pe trotuarul asta, banci. Pe bancile astea, romantici incurabili admira mandra luna. Asta seara. Dimineata, pescarii isi tin echipamentele de prins lighioane marine. Pe langa banci, barezii sportivi alearga. Sa dea jos pastele. Si parmezanul. Si sa intre in toalele comercializate in magazinele cu pretentii care se intind de-a lungul Via Sparano da Bari. Bine ca gasim cizme Armani, rochii Prada, genti Hermes. Dar nu gasim un rucsac cu I love Bari... Las’ ca ne luam din Matera.

Inainte de Matera, zic sa inauguram faleza din Bari. Pe la un 5,30 dimineata asa, cand nici picior de macaronar nu era pe strada, plec cu una din zuzele cocalatoare nu sa alergam ca sa scapam de parmezan, ci sa pozam rasaritul. Romantic, pe malul marii lor. Ca am zis noi ca poate e diferit de rasaritul din marea noastra. Alergam la propriu sa gasim unghiul potrivit. Sa nu pozam alergatorii, sa nu pozam pescarii. Hai un pic mai incolo, inca un pic, si mai la stanga nitel. Pozam minunatia de minge de foc. Hai sa schimbam si obiectivele. Hai sa facem si cu apa. In fine, ce sa mai tura vura, soarele rasare la fel si la ei. Tot alergand dupa poza perfecta, ne indepartaram considerabil de gara. Unde trebuia sa ajungem sa ne reunim cu cealalta zuza si sa ne imbarcam spre Matera. Realizam ca mai avem 10 minute si vreo 2 kilometri. Normal ca nu era vreo tragedie daca in vacanta ne permiteam luxul de a pierde trenul. Mi-o si inchipuiam pe Elena, inghetata tun in gara, plina de spumele marii pozate de noi mai devreme pentru ca s-a trezit cu noaptea in cap ca sa admire minunata gara pentru inca doua ore. Uite asa am capatat energia necesara parcurgerii traseului de 2000 m garduri. Ca asta mica, desi pare de treaba, musca mai ceva ca un buldog. Si da-i si fugi, nu mai ajungem, nu mai e timp. Hai, hai, cu pasi micuti si repezi. Si cu toate apele, rauri, fluvii, mari si oceane, curgand pe trupsorele-ne firave ajungem. “Da’ ce alergati, fetelor, asa? Unde va grabiti?” (ce inseamna o ora de somn in plus, fara Bianca zdranganind pahare sub pretextul ca le spala) “Taci, Eleno, si hai sa nu pierdem trenul ca jar mananci daca cedaram caloriile degeaba”.

Inca din octombrie, de cand excursia in Iordania a fost anulata, am cautat o varianta de oras care sa ma ajute sa nu mai regret atata Petra. Nici prin cap nu mi-a trecut ca voi ajunge in fratiorul mai mic al Petrei. Din piatra si in piatra, Matera este cea mai veche localitate din Italia si al doilea cel mai vechi oras din lume inca locuit dupa Petra. Asezate unele in capul celorlalte, casele sunt de un gri patrunzator. Poate am avut senzatia asta si din cauza lipsei florilor cu care ne obisnuisem in Alberobello. Aci, intre pietroaie, e adevarat din patrimoniul Unesco, dar tot pietroaie, doar cativa cactusi au curaj sa isi aseze radacinile. Stradute inguste care sunt de fapt acoperisurile caselor de la nivelul inferior, caverne vechi, terasate, asezate unele peste altele, cosuri de fum ale caselor de dedesubt parte din peisaj ca si cum ar fi o cladire. Ciudat sau nu, in pesterile astea, pana prin 1950 multi matereni isi traiau traiul zilnic impreuna cu animalele lor. Si nu neaparat animale de companie. Nu vreau sa ma gandesc la conditiile de igiena. Si nici nu ma mai mira de ce 50% din copii mureau. De scris si de citit stia vreun sfert din populatie. Sassi erau mai mult decat rudele sarace de la tara. Erau rusinea Italiei. Pe sistemul pana cand o viata amara si un trai nefericit, pe la sfarsitul anilor ’60, guvernul, aflat pe oala sub presiune a opiniei publice, a intervenit si i-a mutat pe oameni din pesteri in blocurile din noile cartiere. In 1993, Unesco isi da seama ca nu vorbim de niste pesteri din pietricele oarecare, ci de cel mai remarcabil si mai bine conservat exemplu de locuinte troglodite din regiunea Mediteranei, perfect adaptate terenului si ecosistemului. Si uite asa decide sa schimbe soarta Materei in prima faza si mai apoi a sudului Italiei, declarand sassi parte a patrimoniului sau. Aci s-a spart ghinionul si Matera, cu ajutorul turismului si a publicitatii in jurul diverselor filme cu iz religios ( „Evanghelia după Matei”, „Patimile lui Hristos”), intra in atentia tuturor castigand chiar competita interna, in vederea candidarii pentru capitala culturala a Europei, in fata Venetiei. Si, da, in 2019, Matera va fi capitala culturala a Europei. Si va da cel mai tare spectacol, cel al locuintelor rupestre.


                                                    

Pentru mine, calatoria in partea asta de Italie a fost surprinzator de spectaculoasa. Am avut parte de mare, de alb, de gri, de azzuro, de cald, de valuri, de pietre, de istorie, de fructe de mare si spaghete, de liniste, de absenta de mare de turisti galagiosi, de un sf Andrei si de un 1 decembrie pe bune cu gust macaronar. Noroc cu gradul de curiozitate ridicat si cu dorinta de “pa, pa, turma”. Ca altfel, Bari si vecinii lui ramaneau “locul ala gazduitor de fabrici si uzine cu cosuri fumegande”... Hai ca ma intinsei, nu gluma.

PS: urmeaza iar o Italie...ca se pare ca asa imi place mie sa imi petrec toate sarbatorile astea nationale cand s-au unit unii si altii sau, mai bine zis, unii cu altii...



Sant'Andrea

Nici nu se uscara bine hainele spalate in urma excursiei din cele cinci taramuri. Ce sa mai zic de finantele duse si nerecuperate? Sau de gustul inca prezent al fructelor de mare savurate elegant pe treptele casei oamenilor... De pozele care zaceau nedescarcate, ce sa mai aduc vorba! Mama nici macar nu apucase sa aseze magnetul suvenir pe frigider, cumnatul din dotare sa faca paste din faina tot suvenir, colegii sa se ingrase de la bomboanele limonceluite. Nimic din cele mai devreme enumerate nu prevesteau ce avea sa decida blonda noastra din poveste. E adevarat, usor fortata de societatea care, cum ajunge calendarul la fila cu 15 noiembrie, freamata de curiozitati: ce faci de 1 decembrie? Te duci la Alba Iulia sa te loveasca in plin patriotismul? Aaaa, nu??? Macar la Arcul de Triumf? Nici macar??? Atunci trebuie sa mananci cel putin fasole cu ciolan...

Pentru ca mie imi place mereu sa fac parte din turma si sa nu fiu Gica (nu Hagi, Gica ala de se pune de-a-ndoaselea) am luat o hotarare strict previzibila. O sa fiu de ziua mea, ma rog implicit si a romanilor, intr-un loc cald, fara ninsori abundente si coduri de toate culorile de vanturi (si nu de la ciolanul din fasole). Spania, pregateste-te ca estoy lista. Ha, cum Spania? Pai atunci trebuia sa fie San Andres. Eheeee, cum sariti asa si nu aveti rabdare sa lasati firul povestii sa se dezlaneze lin. Asa imi facusem eu socoteala. Care socoteala, normal, nu a avut nici in clin nici in maneca cu targul. Targul este jucat in povestea noastra de Wizz. Pe care eu sincer il miros gelos pe relatia mea cu tara andaluzilor. Imi tranteste de fiecare data, dar de fiecare data, niste preturi de usoara strangere de cord la orice destinatie cu iz sasait. E adevarat, suntem intr-o relatie de “it’s complicated”. Eu cu Wizz-ul, de (i-am usurat nitel cardul de reduceri tot plecand in grup). Sau o fi din cauza ca ne stim de prea multa vreme? O vrea vreo pauza?

In fine, cum eu intr-o relatie sunt painea lui Dumnezeu si nevrand sa il fac mai gelos decat e cazul (nu de alta, dar mai am nevoie de el), l-am ascultat pe partenerul meu de atata amar de vreme si am schimbat tara. Nu, nu am plecat in vreo insula. Desi eu o tineam ca surda pe mormant: sa fie cald, sa fie soare si sa nu fie aglomerat. Una dintre putinele persoane care are puterea si curajul sa plece cu mine in lume a avut si tupeul de a rosti un nume. E adevarat ca in barba asa... Bari. “Bai, Eleno, tu te-ai zapacit definitiv? De unde sa avem noi bani de Bali? Ca pe matusa mea o cheama Olimpia, nu Tamara...” Liniste. “Blonda vorbareata a calatoriilor mele, actualmente deghizata in satena, BARRRRRRI! Bari, Italia, Europa, Pamant. Ne concentram si noi putin?” Liniste 2. “Bari, Bari, bai Eleno, mie imi suna a un fel de IMGB cu peronul pe dreapta. Ce naiba facem acolo? Ca eu daca inchid ochii si imi zici Bari, vad niste uzine cu cosuri fumegande” “Vaaaai, cata incultura, domnule! Hai sa termin cu salariile oamenilor si iti fac o schita” Ce sa mai astept eu dupa unu si dupa altu, aci dupa una si dupa alta. Ma pusei pe cautat. Cu cat avansam in citit, cu atata aparea zambetul tamp.

Dupa o organizare ca la carte cu scos informatii valoroase (cum, cat, unde, cu ce, la ce ora), cu pandit bilete de avion mai ceva ca domnii din centrul vechi capreoarele iesite la pascut, cu achizitionat bilete de tren din timp (in ultima zi), cu rezervat apartament dupa zeci si zeci de analize (care e mai ieftin, care e mai aproape de gara) si anulat rezervarea si iar rezervat si tot asa, cu masurat cu rigla distanta pe harta ca sa vad ce am putea sa facem la pas ca sa mai scutim din buget, cu inghesuit aparat foto in singurul bagaj cu care am voie (prietenul mai sus numit tine mult de tot la sanatatea coloanei mele si nu vrea sa ma cocosez de la prea multe bagaje) am fost gata de plecare. Informatiile valoroase au fost uitate pe biroul corporatrist, rucsacul a cedat la un moment dat, lasand la vederea tuturor cobucurestenilor chilotii mei cu Micki Mouse, periuta roz cu Rapunzel si pijamaua cu mioare, taximetristul care ne-a condus romantic la aeroport si-a prins urechile, ma rog, taxiul, intr-o intersectie si a zacut acolo vreo juma de ora de ramasesem fara baterie la telefon de cat il urmaream pe aplicaciunea aia desteapta. In rest, planetele asezate.

Trecem cu gratie peste “tunurile la control” si “jos bocancii”. Si peste ocheadele aruncate de un caprior singuratic Elenei noastre. La picioarele noastre sta intinsa si premenita, cu ale mai bune haine, Pescara, oras de sacrificiu intru prea fericirea noastra. Cu un vanticel frate cu briza, un soare timid, insa perseverent, cativa nori tupeist de pufosi, Pescara se lasa calcata de picioarele turistilor aflati in trecere spre Bari. Gara, curata. Dezamagitor de linistita. Trenul intarziat. E ok, ne asteptam, citisem despre asta. In plus, si o luna mai devreme ne lovisem de planul italienilor de mentenanta a sinelor fix acum, iarna, in extrasezon. Dupa o punga de covrigei, o cutie de Pringles, trei ciocolatele Milka, vreo doua pepsi-uri (numai chestii sanatoase, a se nota) ajungem in Bari.

Nenea cu apartamentul nu a mai fost la fel de explicit ca nenea din La Spezia. Asta m-a lasat pe mine sa ajung. Ca o prima provocare. Ah, ce imi plac provocarile! Si lipsa punctelor de informare turistica. Bine ca am salvat o harta pe telefon. Vazandu-ma usor orbecainda dupa strada cu dormitorul nostru, antreprenorul din grupul nostru intreaba publicul. Nu prea i-a iesit. Aia cu fifti-fifti nu era activata. Asa ca a sunat un prieten. De fapt, o prietena. Imda, de vis. In 200 m, virati la stanga. In 100 m, continuati drumul. Si tot asa cu Ioana dupa noi. Mi se parea mie ca ne invartim in cerc ca niste curci usor ametite sau ca blonda in sensul giratoriu, insa am zis ca Ioana iz za best. Dupa ce ne-a ostenit bine de tot, Ioana ne-a spus cu o voce dulce si mieroasa: ati ajuns la destinatie. I-am multumit pentru ca numai datorita ei am reusit sa facem numarul de pasi si sa parcurgem un drum de 5 minute in 20. Si ne-am bagat in bloc.

Apartamentul...minunat. Noi primele turiste care ii calcau pragul. Totul nou nout, in tipla aproape. Mai ca iti era mila sa orice: sa pui masa, sa faci dus, sa te bagi in pat. Si, pentru ca am fost primele care si-au odihnit oasele in minunatia de casuta, am primit sampanie si un frigider in care gaseai cat sa nu mai inaugurezi sejurul macaronar cu saorma. Prietene, prietene, insa am avut fiecare camera noastra. Si doua bai ca ei, italienii din Bari, stiu cum e sa ai trei muieri intr-o singura baie. Si nu au vrut sa se lase cu paruiala. Langa usa sta scrisa parca urarea pentru ziua mea: begin the day with a smile! Sau, mai pe romaneste, ia de te hlizeste, mandro, ca uite ce zi minunata se aseaza in fata-ti! Ceea ce am si facut. Inca din prima seara. Pe stradutele din Bari, in cautare de parmezan si masline “din alea, bune pentru vin”.


Hai sa mai si vizitam ca destul ne intinseram cu introducerea! Pai cu ce sa incepem? Cu inceputul. Cu orasul in care producatorii de Vanish ar muri de foame. Si caruia poti sa ii faci o poza de vis din autobuzul care te urca. Care autobuz s-a oprit sa astepte trei ratacite cu priviri intrebatoare. Prima bila in culoarea orasului. Alba. Asa, si care zici ca e treaba cu Ostuni? Pai care sa fie: case albe, biserici albe, piete albe, scari albe, flori albe. Si o pata de culoare: cerul de un albastru ireal. Acuma, ca orice orasel cocotat fix deasupra marii, in plin extrasezon, Ostuni ne-a facut sa ne luptam putin ca sa reziste coafura. Care a rezistat. Insa restul trupsorului a simtit nevoia de ceva licoare calda. Si uite asa am baut cea mai ciocolata calda, dinmereu, intr-o cafenea in care ostunieni isi citeau linistiti presa. Ah, ce modalitate faina de a petrece un Sf Andrei: soare blandut (carcotasii ar zice lesinat), printre localnici, cu o aducatoare de calorii pentru care chiar merita sa te ingrasi. Hai sa mai colindam nitel ca nu i-am alocat mai mult de jumatate de zi. Stradute aproape poteci de munte, curti deschise, terase, trepte, balcoane deasupra marii. Toate albe. Si, chiar daca poate parea ciudat, flori. Sa nu ma intrebati de obiective turistice. Probabil le-am bifat in plimbarea noastra cu aparatul foto nemaifacator de fata si cu ochii obositi de atata alb stralucitor.


                          

Urmatoarea oprire, dorita si de noi, insa recomandata si de barilenii posesori de apartament, a fost Monopoli. Port la Marea Adriatica, Monopoli asta te invita sa te ratacesti. Daca poti. Desi nu prea ai sanse. Ca te indruma sagetile cu itinerario turistico. Asa am vazut portul, stradutele pietruite si faleza. Si asa am ajuns sa facem cele mai spectaculoase poze cu valuri spargandu-se de stanci si cu pescarusi obraznic de curiosi. Tot aici am mancat si fructele de mare dupa care tanjeam inca de la plecarea din Cinque Terre. Intr-un restaurant ce parea mai degraba o taverna greceasca sau o barca cocheta leganata de valurile uneia dintre mari. Chiar daca este un oras mic, Monopoli are cam tot ce ii trebuie ca sa fie apetisant pentru turisti: biserici vechi, un castel care parca rasare din mare langa portul vechi, plaja cu cel mai fin nisip de prin imprejurimi, osterii imbietoare, terase elegante.


                             

Hai in urmatoarea gara ca numai la osterii va sta capul! Si... parca citisem undeva ca e bine sa te prinda apusul in Polignano. Polignano a Mare. Asa nume melodios? Normal ca aici s-a nascut nenea Domenico Modugno, cel care a lansat melodia Volare. Ajungem in doi timpi si trei miscari. In fata garii se intinde o alee cu zeci de copaci. Un fel de alee din Cismigiu, asa. Hai, Andreea, nu fi carcotasa. Si la noi, in fata Garii de Nord, sunt alei. Cu taxiuri. Si covrigarii. In cateva minutele suntem fix la poarta centrului istoric. Hai la pas. “Cara mia, vorrei invitarte a fare una passeggiata”. Au, zic, aud voci. In italiana, normal. Ca vocile din tartacuta mea se adapteaza locurilor. Mai mergem un picusor pe stradutele, cum altfel, inguste si pietruite in ceva culori deschise. Ne mai intoarcem de cateva ori din cauza de infundatura, ne mai invartim de vreo cinci sase ori in cerc de ajungem de fiecare data fix de unde am plecat. “Tesoro, la cena e pronta”. Mai sa fie! Ma uit la fete. Nu pareau a fi grait ele asa bine pe italieneste. Si nici nu ma priveau ca pe o cara mia. Cu atat mai putin ca pe o tesoro. Si nici nu par cine stie ce bucatarese preocupate de cina mea. Hmmm, poate ar trebui sa mai merg pe la Cristiana, psihopupu meu. Fugind de gand si de voci, o iau pe o straduta din asta ascunsa sub masca de carare. Ia sa vedem unde ajungem. Ce-or fi gratiile alea? Par a fi din fier forjat. Aaa, un balconas. Ce o fi sub el? Si albastrul ala de te ia de ochi? Ce o fi? Aaa, Adriatica, normal. Cum asa? Sa stai in balcon si in fata ta sa fie cat vezi cu ochii, marea? Offf, si oamenii astia....cum si-au construit ei casele fix in stanca de se izbesc valurile de peretii dormitoarelor lor?! Si pareau asa linistiti...sau poate tocmai asta ii face asa? Cantecul marii? Hai repede sa plecam d-aci ca incep sa il caut pe Romeo care sigur e ocupat prin alte parti de Italie. Ia uite ce piateta interesanta. Si deja premenita de Craciun cu beculete. Hmmm...au pus si steaguri? Aaaa, nu pot fi steaguri. Ia sa vedem noi ce sunt. Ajung langa o perdeluta si o dau la o parte, gata sa pasesc in incaperea pe care o ascundea cumva diafan. Ma opresc, ca in desenele animate, cu piciorul in aer. Realizez ca era cat pe ce sa ma autoinvit la cina mai sus amintita, la o familie de localnici in sufragerie. Pai omenasii astia stau asa, cu usile de la case deschise, isi ascund vietile in spatele unor perdele de multe ori tentant de transparente? De aci erau si vocile, ha?! Dupa pocinogul de mai devreme, ma hotarai sa ma alatur mai bine fetelor si sa o luam spre inghetata.

                              

Cu inghetata, vin, poze si comentarii s-a terminat Sf Andrei din 2016. Minunata zi a numelui. Chiar daca am primit cu siguranta multe injuraturi din cauza absentei mele pe fir fix in ziua in care oamenii simt nevoia sa ma “fie ca”. Stati sa vedeti cum a fost 1 decembrie.