vineri, 7 aprilie 2017

Paella valenciană

Pățite din Sicilia când am lăsat pe ultima sută de metri ceea ce ne interesa cel mai mult să vedem și nu am mai reușit să ajungem, ne-am hotărât să suflăm și în iaurt. Și ce dacă e duminică și probabil toată borăcimea brunețică și sâsâită e la Bioparc? Mergem și noi. Să știm o treabă. Dacă mâine plouă? Sau în noaptea asta e vreun cutremur și murim? Să nu fi văzut și noi leul? Bine. Așa facem. După la fel de bunul și mult lăudatul deja mic dejun, după cafeaua cu spumă de două degete, după echiparea corespunzătoare cu baterii pentru Sonică, plecăm către Bioparc. Pe jos. Că pe hartă părea la o aruncătură de băț. Pe străzi, pustiu. Oamenii dorm. Se pare că se pornesc destul de greu. Mai ales duminica.

O luăm pe bulevardul principal. Cotim după un indicator, deși harta ne sfătuia altceva. Mergem. Printre blocuri obișnuite. De valencieni obișnuiți. Trecem pe lângă trei patru cerșetori. Români, cum altfel? Ne pierdem la un moment dat. Cu firea. Că dădusem de niște locuri cu multe buruieni. Și, deși scria că este sediul Poliției ceva, intrăm în panică. Păi bine, mă, iar pierdem vreme? Întreb un domn ieșit să plimbe vreo 5 căței. Nu cred că erau toți ai domniei sale. Cred că era un job. Îmi spune că suntem pe unde trebuie și că în 2 minute ajungem. Nu a fost nevoie de mai multe îndrumări. Deja se vedeau grupurile de copii... Cu tot cu părinții din dotare. Unii și cu bunicii. Coada la bilete arată ca un balaur cu trei capete. Nu avem încotro. Chiar dacă avem bilete on line, tot trebuie să cunoaștem dragonul.

După vreo 10 minute de socializare vizuală cu un puști care îmi zâmbește seducător de la su madre din brațe, după o încurcătură cu doamna de la casa care îmi dă harta parcului, însă uită de biletul propriu zis, intrăm. Ne-am propus să nu ne grăbim. Este o zi de primăvară târzie, dacă e să ne luăm după soare. Parcul este dispus pe zone. Începem cu Madagascar unde stau frumos la poză păsări (Flamingo roz) și animale colorate (lemuri, fossa). În timp ce ne tot plimbăm printre “mira, papa” auzim și o voce suavă în boxe care ne anunță că azi se împlinesc 9 ani de când există Bioparcul. Și, deci, pe aleea principală niște zâne pictează copii mai mari și mai mici, au loc câteva spectacole cu cimpanzei, mica savană poartă haine de petrecere. Puteam să încercăm să evităm fix zonele mai sus amintite de tanti de la megafon, însă exact asta căutam: agitația copiilor, fericirea lor când vedeau animalele. Așa că ne continuam plimbarea și fotografiatul.

Ajungem în pădurea ecuatorială. Ne molipsim cu bucuria sinceră și curată a puradeilor și avem un zâmbet tâmp pe chip în fața urangutanului, maimuțelor, porcului spinos. Avem parte și de o zi obișnuită. Și spectaculoasă. În sânul familiei de gorile. Juniorul familiei năzdrăvan și șugubăț atrage toate obiectivele aparatelor foto. Ne dăm cu greu plecate spre elefanți. Într-o pădure de baobabi, vreo 8 elefanți își defilează trompele prin fața spectatorimii exigente.


“Mira, papa, mira! Elefantul bea apă cu trompa. Eu pot să beau cu nasul?” Părinții găsesc fel și fel de tertipuri ca să îi facă pe prichindei să meargă mai departe. “Haideți să vedem leul! Astăzi este treaz. Și sunt și cele 4 leoaice cu el!” Țup și noi, copiii camuflați sub aspectul ăsta de adulți responsabili, să vedem leul și leoaicele. 


Alt spectacol. Domnia sa, regele, știe că e în centrul atenției. Lasă puțin din orgoliul lui de mascul și îi dă un pupic fugar leoaicei lui.




Ne arată pe urmă că el chiar are o dantură perfectă, semn că se spală pe dinți așa cum trebuie. Se mai uită urât la o altă leoaică și le ceartă pe celelalte cu un răget de mi-a ridicat părul pe spinare. Și se pune la somn. Prea multă activitate. O doamnă în spatele meu îi explică copiliței din dotare: “vezi, mami, domnul leu doarme, iar leoaicele sunt toate gata de vânătoare. Așa e și în viață: bărbații sunt mai leneși un pic...”

















În vecinătatea culcușului regelui răsare un cap. Măăăă, cine s-a urcat pe scară de i se vede capul? Că totuși culcușul leului e cocoțat și despărțit de restul habitatelor prin niște treburi. Îmda, duduița girafă. Sunt vreo șase. Luuuungi cât o zi de post. Frumoase, de îți vine să le pupi fix în bot.



Ce mai vedem? O animăluță zebro-căprioaro-girafă. Adică okapi. Și zebre. Și rinoceri. Și crocodili. Și pe Bagheera. Și leopardul.


















Suntem aici de 6 ore. Nu ne vine să plecăm. Mă uit la ce au reușit oamenii să facă aici. O Africă în miniatură. Nu prea sunt adepta animalelor în captivitate. Însă mi se pare că aici s-a făcut răul cel mai mic. Normal că tot închise sunt. Însă mi s-a părut că există un pic mai multă grijă pentru ele decât în alte grădini zoologice. Inclusiv referitor la stresul pe care vizitatorii ar putea să li-l creeze. De fapt, mi s-a părut și aici ca și la Oceanografic că se urmărește conștientizarea oamenilor asupra respectului și atenției care trebuie acordate animalelor. Și subiecții principali sunt cei mici. Mici de tot. De acolo începe totul. Nu încetez să mă minunez de oamenii ăștia în miniatură care sigur vor face diferența în viitor. Sunt veseli, fericiți și responsabili. Mă gândesc la nepo ale mele.

Cu greu plecăm din Bioparc. Ne îndreptăm spre plajă. Să vedem acolo cum e. E plin. Da, da, în februarie. Unii sunt întinși și sorb cu porii pielii fiecare rază de soare. Unii joacă volei. Alții fac surf.



Unii fac dragoste. Alooo, vorbeam de Marea Mediterană si râul Turia. În cântec de valuri și raze de soare apunând, râul fluviu pătrunde pasional marea.



















Câțiva aleargă pe malul mării. Parcă e 1 mai la noi. Fără mici sfârâinzi și fără bere. Plaja largă, un nisip fiiin și albicios. Pe faleză, palmieri cât vezi cu ochii...




Și locuri unde să te răsfeți cu o paella. Și nu numai. Alegem și noi să intrăm pentru cină într-un locșor ce ne îmbie cu sangria. În seara asta vom încerca paella valenciană. Ușor reținută la ideea de amestec de fasole și orez, pui și iepure, paella și sangria, mă chinui. Închid ochii să nu îl mai văd pe Bugs Bunny în farfurie și înghit. Băăăă, ești nebun? Ce-i asta? Parcă e chiar mai bună decât fructele. Alea de mare.








Și sangria asta? Cum alunecă ea așa ca un copil pe un tobogan la Therme? Curcubeu pe cerul gurii... Cum să încheiem ultima seară în Valencia mai bine?!








Hai că ajungem și în ultima zi. Destinată strict plimbării prin oraș. Și unui micuț shoppinguț. Plecăm pe Avenida de Guillem. Vedem biserici. Și Colegiul de Artă. Și pe Mango outlet. Aici ne hotărâm să vizităm și pe interior. Îmda, la ei reducerile sunt pe bune reduceri. Și, puteți să mă faceți paranoia, eu chiar cred că este alta calitatea hainelor. Decât ce e la noi în magazine. După vreo juma’ de oră de plimbat printre geci și gecuțe, rochii și pantaloni, decidem să ne bucurăm de soare și să vedem mai departe cum e cu centrul vechi. Înainte să ne dăm luxul de a ne rătăci, vedem Gara și Plaza de Toros. Am rămas puțin mută. Eu care vorbesc întruna. Cum, domne, asta care pare un muzeu e gară? Sora mai spălată a Gării noastre de Nord? Pe bune? Cu fața asta de bijuterie? Și arena asta neoclasică? Superbitatea asta de ne ia ochii și mie și lui Sonică? Îmhm, Arena Coridelor.















Auzi, știi ce, hai undeva unde să îmi revin, să semene un pic cu ce avem și noi acasă unde ne întoarcem în câteva ore. Hai la piață! Pe bune, acolo nu are cum să fie altfel decât la Oborul nostru. Mercado Central. Ce piață, vere? O expoziție de jamones, sangrii, fructe, brânzeturi. Și o arhitectură pe interior tot ca la muzeu.


















Simt cum mă adâncesc în depresie. Îmi revin un pic în bazarul din fața pieței. Un fel de Aleea Castanilor de la noi. E ok. Oricum, pot să jur că jumate din cei ce vindeau acolo erau românași de-ai noștri. Ne continuăm cele 30 de minute de mișcare recomandate de televizorul din țară. Vedem și Universitatea. Și colegiul patriarhal. La un moment dat ne rătăcim pe bune. Cotim, virăm, ca într-un labirint. Ajungem la Torres de Serrano. Nu, nu suntem gata să ieșim încă. Ne întoarcem spre Plaza de la Reina și Plaza de la Virgen. În mijlocul centrului vechi, în piața asta construită în întregime din marmură, ne așezăm să mâncăm. În muzica unui acordeon mânuit, cum altfel, de un român. Ne odihnim picioarele și încercăm să ne rupem de Valencia pentru a ne putea întoarce în țărișoara noastră. Ne deranjează din gândurile noastre o cerșetoare. Ghici-mici: româncă. Ooof oooff, măi măi. Măcar țiganii cântă la acordeon...

Pornim spre hotel să ne luăm bagajele. Nu pot evita să afișez moaca de “nu vreau acasă”. Ne așezăm în Grădinile Turia pe iarbă. In fața noastră câțiva elevi sunt la ora de educație fizică. Da, da, în parc.



În stânga, doi tineri cântă primăvara. Cu chitara. Și cu ceva vorbe sâsâite.




Ne dăm răgazul de a ne bucura de ultima gură de aer valencian. Și lăsăm soarele să ne pătrundă. Moment de reflecție: mâncarea excelentă, prețurile nu exagerate, mult verde (grădina asta care dă aer orașului mi se pare un vis). Sunt o grămadă de lucruri pe care le poți face, multe locuri în aer liber. Mi-a rămas Grădina Botanică, Parcul Natural Albufera, Cartierul El Carmen, plimbarea cu bicicleta, Grădinile Viveros. Mai am chestii de văzut în Valencia. Care este un oraș tocmai bun de descoperit cu amândouă nepo. L-am simțit aaaașa, prietenos cu copiii. Mi-a plăcut mai mult decât Madridul. Spaniolii ăștia sunt într-un fel. Nu au nicio greață. Își dau răgazul să trăiască. Își cresc copiii fără urlete. Îi respectă și îi ascultă. Cred că e limpede pentru toată lumea că am început să îmi caut iar job p-acolo. Și că Spania a revenit în forță pe lista mea de călătorii. Iar o parte din suflet și minte a rămas acolo, în Grădinile Turia.

joi, 6 aprilie 2017

Orașul științelor

Eu știu că mie când mi se pune pata, nu e chip să o scot cu niciun Vanish. Două pete mi-au marcat începutul de an: Italia și anul călătoriilor. Cum adică Italia? Păi în trei luni de zile am văzut trei regiuni din Italia. Măăăăă, da’ mai las-o! Găsiși vreun italian p-acolo? Sau? De unde atâta pasiune pentru țara pastelor? Stătui și o rumegai. Băi, eu, ia să mă mai îndrept și spre alte țări! Că în ritmul ăsta harta primită de la colegi (o treabă de poate fi răzuită și colorează astfel locurile pe unde ți-ai plimbat tenișii/sandalele/bocancii) rămâne doar cu o pată de culoare pe o părticica din Italia. Pata 2. Ce mi-am propus eu pentru 2017? Să călătoresc. În fiecare lună undeva. De preferat unde nu am mai fost. Nu, nu am câștigat la loto. Nu, nu mi-am găsit magnatu’. Nu îmi mai iau cârpe. Și nici mâncare prea multă. Și nu mai ies nici la cico așa des. Deci pata 1 înlăturată, pata 2 colorată, bolduită, îngroșată.

Păi, bine. E februarie. Ianuarie a fost a Siciliei. Februarie? Inițial, trebuia să fie a lui Murgu. Până mi-a fost plantată în minte ideea nocivă. De când nu ai mai fost, matalutz, în Spania? Shhhh, liniște! Fără tentații! Spania a ieșit din mintea mea pentru a o lăsa sănătoasă. Pe minte. Pentru ca. Ultima vizită pe tărâmurile lui flamenco a fost acum vreo 6 ani. În Sevilla. Și Cordoba. Și Cadiz. Și, la întoarcere, am intrat în depresie. Am început să îmi caut job. Din București. Pentru oricare din mai sus numitele. Vreo 9 luni. Fără succes. Și am decis să fie un subiect tabu. Ca să nu mă pun pe jelit. Că uite eu, țară sâsâită, te vreau și tu nu. Am reușit să uit de această iubire. Timpul cumva a așternut rivanol peste răni. Credeam că s-au vindecat. Aiurea... A fost suficientă o zgândăreală ca inima să plece iar la galop și degetele să rezerve, înainte ca mintea să proceseze, bilete de avion. Cu destinația Valencia. Pe care mi-o doresc de ceva vreme. Dar a cărei vreme nu a fost până acum.

Mă pun pe căutat. Pe întrebat. Pe citit. Pe sfătuit. Controversată destinație. “Îmmm, ce să zic, nu e cine știe ce de capul ei! Nu prea ai multe de făcut.” “Mie mi-a plăcut tare. Mai mult decât Madridul. Are așa, un ceva al ei.” Bine. Lasă să văd eu. Știu ce vreau. Să bănănăi pe străzi. Într-un mod mai mult sau mai puțin organizat. Și să mă bucur de entuziasmul lor. Prefer ca, de data asta, să plec fără prea multe planuri. Că, de cele mai multe ori, socoteala de acasă și aia din târg nu sunt nici măcar surori. Darămaimite gemene. Și, șoc! În loc de apartament, mergem la hotel. Să nu mai alergam noi la supermercado și să ne trezim cu noaptea în cap să pregătim micul dejun. Și mai schimbăm ceva. Mergem pe tourist pass. Adică un fel de all inclusive în ale transportului. Cu ceva reduceri. Și ne așternem la drum.

Ajungem în Valencia după un zbor ce mi s-a părut lung și plictisitor. În aeroport, lucrurile merg ca unse. Găsim biroul de unde ne ridicăm passurile. Prima interacțiune în limba telenovelelor. Hai că nu ai uitat, pătrătel! Alegem să mergem în oraș, la hotelul unde ne sfătuise Booking să ne odihnim oasele, cu metroul. Țaca, paca, în 20 de minute de la aterizare eram pe peron la metrou. Extrem de bine legat orașul de aeroport. Tot extrem de bine și indicată stația de metrou. Și tot extrem de bine legate magistralele între ele. În 30 de minute eram în holul hotelului. 3 stele. Teoretic. Nu mai știu exact. Parcă am strâmbat un pic din nas când am văzut camera. Ne-a trecut repede. Nu prea stăm în cameră. Deci, putea la fel de bine să fie și un cort. Dăm o tură pe la vecinul, El Corte Ingles. Luăm de ronțăit. Și de băut, porsupuesto. Ne retragem relativ devreme. Avem planuri mari pentru mâine.

A venit mâine. Pe la un 8 facem ochi. Hai! Deși e sâmbătă, deși toată lumea ne-a zis să evităm a merge în weekend în locurile unde merg copiii, astăzi avem în plan Oceanografic, Muzeul Stiintelor, Hemisferic, Palatul de Arte. Coborâm la micul dejun. Surprinzător. De bogat. Ai de unde alege cu ce să umpli stomacul. Cafeaua, excelentă. Așa mi s-a suflat din culise. Ne pornim. Pe un cer albastru curat. Și un soare care mângâie blând. 20 de grade. La 10 dimineața. O luăm prin grădinile Turia. Era și păcat, dacă tot treceau prin fața hotelului nostru. Grădinile animate. Biciclete, role, alergători, plimbăreți, localnici, turiști, tineri, moșuleți. Tufele sunt deja în floare. Pot să jur că am văzut și vreo doi trei fluturi. Primăvară, e iarăși primăvară, vorba lu’ nenea Tudor Gheorghe. Sau e doar Spania.

Ieșim din grădini pe Pont de les Arts. Căutăm stația de autobuz. Nu avem nevoie de hartă. Nici de indicațiile localnicilor. Ne luăm după cârdurile de copii. În stație, tabela ne arată că în 10 minute ne ajunge și mijlocul de locomoție. Programul este respectat ceas. Poate citesc asta și vatmanii de pe 36. Ne strecurăm printre posesorii glasurilor jucăușe și vesele ale spaniolașilor. Hotărâm să coborâm mai repede decât ne planificasem. E păcat de soarele ăsta să rămână cu dorința de a mângâia și a nu avea pe cine. Sonică iese și el la lumină. Începe să înghită imagini pe care mi le va dărui mai apoi sub formă de amintiri.

În fața noastră Umbracle. O arhitectură interesantă. Și nu îmi dă senzația de rece, fără suflet pe care mi-o dau de obicei construcțiile atât de mari. Albastrul cerului prin scările ce formează acoperișul, mirosul de verde, palmierii printre dalele de beton. Toate își au cumva locul. Și sensul. 


Ne continuăm plimbarea. Agora. Locul unde s-au gândit să găzduiască diverse evenimente. Sora de la oraș a Sălii Polivalente. Sau a lui Romexpo. Tot structură metalică, ca și Umbracle. Ne limităm la a ne clăti privirea cu imaginea ei pe afară. Nu avem timpul să intrăm. Cel mai mare acvariu din Europa ne așteaptă în vreo 2 km. Lângă Agora, de fapt pare a fi lipit de Agora, L’Assut de l’Or Bridge. Podul harpă. Clădiri cu arhitectură futuristă. Altfel. Interesante. Atractive.

Intrăm în Oceanografic. Animalele sunt împărțite în mai multe clădiri. Clădirile la rândul lor găzduiesc mai multe acvarii. Spre exemplu, Mediterranean are 9 acvarii, fiecare găzduind specii diferite de pești și nevertebrate.
Țestoasele își duc traiul în Aldabra Tortoises. Crocodilii au locul lor, rechinii au locul lor, balenele au locul lor. Pe delfini i-am văzut într-un mini spectacol, la Delfinariu.
Oamenii ăștia pun foarte mult accent pe educația copiilor în ceea ce privește îngrijirea și respectarea animalelor. Și cum trebuie să acționeze dacă găsesc un animal în pericol. Nu lipsesc pinguinii, leii de mare, casa fluturilor. 
Bineînțeles, punctul de atracție al acvariului îl reprezintă tunelul în care te plimbi pe sub rechini și pisici de mare. Oceanograficul este un oraș în sine. Cu restaurante, magazine și baruri. Noi am stat juma de zi și tot nu ne-am săturat. Ne-am dat plecate doar pentru că eram presate de timp.


După o binemeritată înghețată și o pauză de 10 minute acordată picioarelor din dotare, suntem gata pentru Muzeul Științelor. Pe afară, fix aceeași arhitectură impresionantă. Înăuntru, o hală imensă în care poți întelege fizică, chimie, matematică experimentând. Un loc unde se joacă și copii și părinți și bunici. Și unii chiar înțeleg mai bine cum e cu oglinzile, cu forța gravitațională, cu ritmul cardiac. Trei etaje în care nu se repetă niciun joc. Domne, ce să zic. Jos pălăria pentru inventivitate și creativitate. Dacă aveam și noi așa ceva când eram copii, nu cred că mai copiam după Misu la fizică. Acuși, adult plictisitor fiind, nu prea am apreciat oprirea. Adică nu prea m-am înghesuit cu copiii să mă joc. Nu cred că mai e nevoie să spun că era plin ochi.

Declarăm închisă sesiunea de învățare și mergem la film. La Hemisferic. Doamna de la casa de bilete ne recomandă să nu intrăm totuși la filmulețul cu testoase. E plin ochi de juniori. Mejor, veniți dvs pe la un 6. Să vedeți ceva pentru oameni mari. Ceva cu America. E bine. Avem timp să dăm o fugă să înghițim ceva. La un restaurant cocoțat la etajul 11. Al lui Corte Ingles. Ne aruncăm la o paella. Cum altfel? Cu fructe de mare Mediterană. Se vede așa fain orașul științelor de aici, de sus, încât uităm de film. Lasă, IMAX avem și noi. Mai bine mai așteptăm să facem câteva fotografii noaptea. Ce a ieșit este ușor spectaculos.



Nu înțelegeam ce așteaptă toți pozarii înșirați în linie, ca la execuție, cu aparate de diverse puteri, mărci, performanțe pe trepied. Mă gândeam că o ieși vreun delfin, o face vreun acrobat un giumbușluc. Nope, așteptau noaptea. Culorile clădirilor sunt spectaculoase. Deși fără aparat la ochi nu par.


















Și a mai fost ceva. Un foc de artificii de vreo 20 de minute. Nu am reușit să aflăm care a fost ocazia. Ce am reușit să aflăm, pe pielea noastră, a fost că în Valencia, dacă ești șofer și vezi un foc de artificii, oprești motorul acolo unde ești, beculești din avarii și te bucuri de spectacol. Știu că nu vă vine a crede, însă excat asta s-a întâmplat. Mă miram de unde și până unde blocajul în care autobuzul nostru se văzuse prins. Până am văzut că două benzi din trei erau ocupate de oameni veseli, cu ochii fixați pe cer. Bine, fără supărare. Nu ne grăbim nicăieri. Mai avem de stat cu și la voi.

joi, 16 martie 2017

Cantando sotto la pioggia

Ultima zi de Sicilie a fost rezervată pentru ceea ce credeam noi că este mai bun. Ca frișca de pe tort. Ca o căpșună în moțul salatei de fructe. Ne-a ieșit mai degrabă ca o bomboană pe colivă. Dar să vedem desfășurarea acțiunii. Ca să nu cumva să dăm greș și să mai orbecăim, gazda noastră ne aranjase o excursie oraganizată. La 9 dimineața (ca în concediu, de), în fața locuinței noastre gazdă, ne așteaptă un minivan cu ghid. Gata, zic, acuși stai pe spate și las-o doar pe ea, vorba lu’ Voltaj. Stau eu ce stau pe spate până mă hotărăsc să intru totuși în vorbă cu ghidul nostru cel mut. Mi-a spus de la început că fiind cod galben de ninsori, cel mai probabil vulcanul nu poate fi vizitat. Dar mai dă un telefon să vadă care e treaba.

Acuși. Care fusese planul inițial: ne organizează omul vizita pe Etna și ne dă o fuga și în Taormina. De asta și alesesem varianta cu excursie organizată. Să nu ne mai batem noi capul cu urmărirea autobuzelor. Dacă însă nu ar fi fost în discuție oprirea la Etna, nu era niciun fel de greutate să ne urcăm noi singurele în trocarici și să o luăm spre Taormina. Normal că am văzut și noi că vremea era nu tocmai grozavă. Însă eram cumva în faza de negare. Nuuu, că până mâine iese soarele. Și va fi cald și bine. Se ridică și codurile și dispar și polițiștii care blochează accesul spre vulcan. Eu eram în negare și când omu’ ghid ne ducea pe șoseaua înecată de ploaie. “Nuuu, clar plouă numai aci. Pe unde avem noi treabă sigur e caniculă.”

Ca să mai uit de “nu prea cred că se poate” intru în vorbă cu ăsta mic. În englezo-româno-italiano-spaniolească. “Și, măi Giovanni, sunt mulți români prin locurile astea?” Omu’ e ghid, nu e poliglot. “Da, da, aceleași prețuri la intrări pentru toată lumea, și pentru români” Zic “e, nu m-am exprimat eu bine.” Mai încerc: “sunt mulți turiști care merg spre Taormina?” Îmi răspunde: “în Taormina sunt și restaurante deschise. Mai puține decât în sezon, dar sunt.” Nu mă dau batută încă: “putem vedea Etna din Taormina? Măcar așa, de la depărtare?” Giovanni al nostru răspunde nonșalant: “Etna este foarte frumos de vizitat vara. Acum e închis. Din cauza vremii.” Oook, hai cu liniștea mai bine!”

După ce dă ‘mnealui un telefon și se reasigură că nu e nicio șansă să ne cocoțăm pe urmele lavei, începem să negociem Taormina. Vorba vine, să negociem. El promite pe limba lui că ne face un discount considerabil. Eu ii zic că fetele vor să ne petrecem toată ziua în Taormina, nu vreo două ore cât ne planificase el. El a zis că ne lasă 20 de euro din prețul final, eu am înțeles că 20 de euro de căciulă. Se pare că nici n-am vorbit aceeași limbă, nici nu ne-am înțeles în aceeași limbă. Eram dezamăgite. Nici nu mai conta ploaia de afară. Conta că eram fleașcă noi pe dinăuntru. Una din fete, mai tare cu psihicul, propune: “bă’, dacă tot suntem aci, hai să nu facem praf ultima zi! Hai să vedem Taormina asta! Ceva, ceva trebuie să fie de capul ei de o tot laudă lumea pe net!” Bine, are sens ce zice. Hai să pornim!




         



Intrăm pe poartă în orașelul ce avea să ne îndulcească înfrângerea. Cocoțată pe o colină a muntelui Tauro, minunăția asta ne face să nu mai simțim vremea. Plecăm la pas. După primele 5 minute, mă gândeam să îmi caut o garsonerică în zonă. Străzi minuscule, balcoane împodobite de plante, restaurante cochete. 


De fapt, în fiecare clădire din centrul vechi găsești adăpostit fie un restaurant, fie un hotel, fie un magazin. Nu seamănă deloc cu ce am văzut în restul Siciliei. Una din cocălătoare îmi spune că seamănă tare cu Amalfi. Și miroase parcă a șic. Și nu prea a sărăcie. Ne plimbăm pe Corso Umberto. Între porți. Ne facem curaj și intrăm cu apa șiroind pe noi într-un magazin de suveniruri. Vânzătorul ne spune că în extrasezon sunt extrem de puțini turiști. Iar vremea e capricioasă. Îl întrebăm de cercei din lavă. Și de un loc unde să bem o ciocolată caldă. Ne recomandă locul unde merge domnia sa la masă. Își ia și măsuri de precauție “dacă e deschis”.

Hai să intrăm un pic să ne uscăm. Cerem o ciocolată caldă și încercăm și arancini. Ciocolata caldă nu e la fel de tare ca în Ostuni, însă e caldă. Arancini este o bilă de orez umplută în mijloc cu carne tocată și sos de roșii sau cu mazăre și sos de roșii. Nimic spectaculos. Însă ține de foame. Și, fiindcă tot nu se oprise ploaia, mai luăm și o tură de canoli. Mai o vorbă, mai o bârfă, mai o supărare cu vremea asta care ne-a dat peste cap planurile. Hai că se transformă din potop în mocănească. Putem continua. După ce ne asigurarăm că văzurăm tot ce era de bifat în zonă, adică Turnul cu ceas, Piazza Duomo, Basilica San Nicolo, Basilica San Agostino, Palazzo Ciampoli, ne hotărâm că a venit momentul să ne rătăcim. Cum telefericul care să ne ducă spre mare nu funcționa, o luăm în sus, urcăm trepte după trepte - unele prin grădinile oamenilor și ajungem pe drumul către Castelmola.





Ne lovim la tot pasul de dovezi ale faptului că ne aflăm într-o stațiune mai mult decât turistică. Pensiuni, hoteluri, hosteluri. Pe măsură ce urcăm, descoperim peisaje de tablou, de cărți poștale, de trip advisor. La poalele colinei, Marea Ionică. Chiar dacă soarele nu iese azi din casa lui să se răsfrângă în apă, marea e colorată demențial. Turcoaz, gri petrol, albastru, verde. Câțiva pescăruși rătăciți ne croncăn de mama focului. Poate poate le pică și lor ceva. Tot pozând în stânga și în dreapta, vedem și Teatrul Grec Roman. Peste drum, pe o altă parte a colinei. Căutăm și Etna din priviri. Nu ne iese. Nici măcar așa, de departe. Cerul e mult prea supărat. Nu-i nimic. 

Hai și în jos, spre plajă. Coborâm spre Taormina prin grădina de cactuși. Plini de fructe în ianuarie. Ne mai rătăcim preț de câteva clipe pe străduțele ce duc spre teatru. Descoperim piațete împodobite de portocali, terase ingenios decorate, ghivece de flori ce străjuiesc trepte care duc spre nicăieri și spre peste tot în același timp.

Mai avem zece minute până să ne întâlnim cu ghidul nostru nepoliglot. Nu prea mai e timp de mare lucru. Iese soarele. Pe buuune? Acum? Străzile încep să capete viață. Turiștii ies din bârlogurile cochete și o iau la pas spre ținte bine stabilite. E ora mesei în curând. Și a apusului. Care trebuie că se vede de vis de pe colina asta. Iar plecăm cu promisiunea că Taormina va mai fi vizitată de noi. Într-o primăvară. Sau într-o toamnă târzie. Ca să ne putem bucura de flori. Și de mare.

Nu cred că mai are sens să spun că soarele din Taormina a mers cu noi și în Catania în care credeam cu o zi înainte că ne vom îneca. Și nici că a doua zi ne-a condus obraznic la aeroport. Parcă numai așa, să ne facă în ciudă. Că plecăm. Înapoi la codurile noastre de ger. Și, totuși... Parcă pentru a ne face un ultim cadou, Sicilia cu ajutorul companiei low cost ne prezintă în cele din urmă pe domnia sa, Vulcanul. Reușim să îl fotografiem de la distanță. Din aeroport.  De pe pistă. 

Din avion. Fumegă. Parcă e un tăuraș ce scoate fum pe nări. Și ne transmite, pufăind: “nu mă vedeți când vreți voi, mă vedeți când vreau eu”. Bine. O să ne întoarcem! 




miercuri, 15 martie 2017

Autobuzul? Unde e autobuzul?

“Aaaa, nu, nu iar 6 juma! O să ne faci să ne întoarcem mai obosite decât am plecat. Până și șefu’ e mai înțelegător ca tine...” “Bă’, treaba voastră! Eu în juma de oră plec. La autogară să mă cocoț în autobuz. Dacă nu îl prindem p-ăsta, mai avem la 11. Juma’ de zi irosită. Și știți cât stăm de prost cu zilele de concediu...” Până să se adune 6 ochi, i-am aruncat eu pe ai mei 2 pe geam. Să văd minunăția de priveliște. Cu terasa ireal inundată de soarele care se reflectă în paleții atât de ingenios folosiți pe post de rafturi pentru flori. Îmda. Paleții la locul lor. Colorați în culorile curcubeului. Ce avea probabil să se întindă și pe cer după ploaia torențială ce se vărsa din cer. “Ups! De asta le era greu fetelor să se trezească! Las’ că se oprește!”

Pornim cu avânt prin ploaia răruță spre autogară. Nici nu apucăm bine să ne îmbarcăm că se pornește potopul. Eu chiar cred că în cer acolo a fost o inundație. Mă încurajam în gând: “ție îți place ploaia, geaca este impermeabilă, nu poate să o țină așa mult timp. Să vezi, nici nu o să ajungeți bine și o să iasă soarele.” Pe autostradă în stânga noastră soarele câștigă teren în fața norilor care, văzându-se oarecum depășiți de situație, plecau cu coada între picioare spre dreapta, înspre munți. “Ieeeei, hai că se poate! Domne, ce ți-e și cu puterea minții și cu gândirea asta pozitivă!” 


Tocmai când aproape săream într-un șold pe scaun, autobuzul virează. Dreapta. Șoc! Norii își arată dinții perfect albi într-un rânjet ce transmite clar, fără încurcături: te facem fleașcă! te facem fleașcă! Oooo, Papă de la Vatican! Ooo, Dumnezeu italian! De ce îmi faci una ca asta? Aaaa, vrei cu provocări! Bine, hai să vedem!


Hai că atâta mă lamentai cu ploaia că uitai să zic încotro pornirăm. Planul de acasă fu așa: Ragusa în prima parte a zilei și Modica, la ciocolată, în a doua jumătate de duminică. În teren, lucrurile s-au întâmplat un picuț deviat. Ajunserăm în Ragusa. Eu, amărâtă cu vremea. Și preocupată să ascund de ploaie aparatul foto pițiponc, făcut numai pentru călătorii în Bora Bora unde înțeleg că e mai mereu cald și bine. Și soare. Deci clar nepregătit pentru dușul în natură. Cu ochii la Sonică, mă iau după cocălătoare. Mă dezmeticesc vreo 300 de metri mai încolo și întreb: “p-aci trebuie să o luăm?” Mi se răspunde inocent și sincer din public: “nu știu!” “Păi și de ce o luarăm pe străduța ista?” “Păi mi se păru interesant de pozat casa asta cu creioane...”


Boemi de artiști. Nu te prea poți supăra pe ei. “Hai naiba înapoi să întrebăm pe cineva!” “Păi pe cine că duminica la 9 lumea nici nu s-a dat jos din paturile lor siciliene?” “Hai că vedem noi! Găsim noi vreun muncitor de se întoarce din schimbul trei! ”


Cercetez cu privirea. Nimic. Nimeni. Nu mai erau nici măcar ăia doi trei omuleți de coborâseră cu noi din autobuz. Biiine, mă, uite un magazin deschis. Intru. Doi chinezi, o doamnă minionă și un domn slăbătură de la atâta orez. O dau pe engleză și o întreb cum o iau spre centru. Acuma, să fim bine înțeleși: eu la munca asta a mea zilnică, dătătoare de salarii numai bune de investit în Sicilii, mai sprehănesc așa engleză. Am pretenții că mă descurc binișor. Asta e strict autocaracterizare. Caracterizare indirectă, făcută de doamna minionă, prin gesturi: îmi întinde o umbrelă. Îmbun. Să o luăm pe limba spaghetelor. Mă simțeam ca în reclama aia cu “tu di erport”. “Al centro, al centro!” Intervin aici și gesturile în care îi arăt că vreau să o iau pe picioare către centru. Îmi arată teniși. Chinezești. Numai buni pe o vreme ca aia. Buni ca să îți mureze picioarele. Clar! Escuuuu, unde ești, fi-ți-ar italienii și italiana de râs! Pusesem deja mâna pe telefon să sun un prieten, având în vedere că publicul se prăpădea de râs iar fifty fifty nu știam să cer în chineză. Mă salvează slăbătura. “Ali tzentro?” “Îmhm”, că îmhm e universal. Îmi arată. Nu înțeleg o iotă. Bine. O luăm înainte. Vedem noi unde ajungem.

Orbecăim. La propriu. Pentru prima dată în viața mea de călător mă învârtesc ca vulturul deasupra prăzii. Adică în cerc. Încerc să o iau în toate părțile. Mi se pare că ies din oraș. O iau înapoi. Încerc altă străduță. Parcă bat la porți închise. Ne învârtim așa vreo oră. Din trei câte aveam alocate vizitei noastre. Accept că sunt depășită de situație și intru să întreb. Ne întoarcem. Ajungem în sensul giratoriu în care, fix ca în bancul cu blonda, ne învârtisem 10 minute nițel mai devreme. Intru să întreb într-un magazin. Al unor chinezi, normal, cine mai muncește duminică dimineața la 10? Mă îndrumă. Nițel. Ajungem după 45 de minute fix de unde am plecat. Ok, antreprenorul grupului scoate GPS-ul. Ajungem în centru. Evriiiiika! Orășelul ăsta, cum altfel, baroc este situat pe două dealuri. Așadar, invariabil, urci și cobori.

                                                                       
                                                                                        
Intrăm în Ragusa Ibla pe Ponte Vecchio. Ne bucurăm de străduțele înguste. Mă pierd cu ochii mei și ochiul lui Sonică lipiți de clădiri. Mă emoționează tare amestecul ăsta de medieval, antic, baroc. Tot rătăcind mă lovesc de biserici și palate reconstruite după cutremurul care a distrus cam tot în 1693. Se pornește ploaia din nou. Mocănește. 
















Mă îmbie ce văd în vitrina unei Pasticcerii. Intru și mă așez în rând cu localnicii. Miroase a bun. O italiancă ferchezuită mă întreabă dacă sunt bine. Nu e vreme chiar grozavă pentru vizitat orașul dumneaei. Pentru că pare trist și gri. Însă mă asigură că e un orășel ce merită bătut la pas. Îmi recomandă să încerc canoli. Un desert făcut din aluat crocant, umplut cu cremă de ricotta și fistic. Îi zâmbesc și o ascult. Mă dusesem pornită să cumpăr exact îngrășătoarele astea. Le-am savurat în ploaie, pe scările Catedralei. Nici nu înghițirăm bine cele din urmă ricotte că se porni potopul. Ce ploaie mocănească? Potop! Cred că eram ude și în sân.


O luăm spre autogară, speriate de cât ne învârtiserăm la venire și presate de ora singurului autobuz care pleca spre Modica. Inițial eram sigure că ne încadrăm. Cât putem să ne rătăcim?! Mai avem o oră. Când văzurăm că nu îi dăm de cap, Ioana din GPS preluă controlul. Ne duse pe unde știu ea mai bine. Adică ocolirăm ca la nebuni. Nici nu mai simțeam apa. Pai ce să o mai simțim dacă eram una cu ea? O știți pe aia “omul e 90% apă”? Noi eram 150%. În plus, ceasul ticăia. După un maraton la propriu, ajungem la autogara de unde plecasem trei ore mai devreme. Fix cu un minuțel amărât înainte să fie programată plecarea autobuzului. Caută din ochi Interbus-ul. Ia-l de unde nu-i. Nuuu creeeed. Nu se poate să îl fi pierdut așa, la mustață. Ne punem pe întrebat. În englezo-româno-italiano-gestică. Primim răspunsuri contradictorii. “Nu a venit încă, trebuie să ajungă” “A trecut deja” “Nu circulă azi” Nu se poate. Mai verific. Site-ul. Zicea că trebuie să vină. Întreb la bilete. Nenea ăla m-a privit de parcă îl întrebasem dacă știe ceva de sfârșitul lumii. Mă trimite să întreb la barul din colț unde se vindeau bilete pentru altă companie de transport. Barul, surpriză surprinzătoare, închis. Era deja spre 2. Văd pe un colțișor de hârtie, pitit oarecum după orarul busurilor mari, un anunț: duminică nu sunt curse spre Modica. Firmcsbdhgsgag. Juma’ de zi. Declar pierdută. Dacă știam, mai bănănăiam p-aci pe unde ne rătăcirăm. Că Ragusa nu e neapărat turistic, însă e calm. Ca un prieten liniștit.

După un brainstorming impus de circumstanțe desfășurat în forță în sala de așteptare a minii autogării, decidem să ne întoarcem în Catania. Fără să vedem care e treaba cu ciocolata în Modica. Deja se creionează din ce în ce mai accentuat nevoia de a ne întoarce în această zonă.