marți, 22 mai 2018

Răsărit în Masada? Mai bine la pas prin Tel Aviv!


Restul vacanței era gândit mai pe relaxare. Având în vedere că una din zile era Sabbat-ul, ne planificasem să achiziționăm ceva excursie organizată. Aveam să avem surprize... După Ierusalim, am avut o zi de plimbat la pas prin orașul lui Zgârie Nor. Și, fiindcă e început de weekend la ei, adică un fel de sâmbătă la noi, mergem la piață. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că străduța aia îngustă e ca un trunchi de copac ce ascunde ramuri și rămurele. Și nici că piața Shuk Ha'Carmel este văzută ca fiind o piață la fel de grozavă ca Jema El-Fnaa din Marrakech sau ca La Boqueria din Barcelona. Sunt sigură că a contat și momentul în care am ajuns să o vedem. Localnicii se pregăteau pentru Sabbat, deci era o viermuială continuă. Tarabele te îmbie cu ce nici cu gândul nu gândești: fructe, chiloți, roșii cherry și roșii și verzi, carcase pentru telefoane, falafel sfârâind, teniși, rodii și căpșune apetisante, cercei zică-se din aur, tăvi cu baclavale suculente, covoare, brânzeturi și cărnuri de toate felurile, perdele, măsline și uleiuri de măsline, geci de piele, condimente, pantofi, torturi din halva. La fiecare tarabă musai să cânte o muzicuță. Sau un vânzător. La un moment dat am crezut că sunt la Vocea României. Oricum, la vreo doi dintre comercianți, măcar Loredana și tot s-ar fi întors un scaun. Interesant e că, pe lângă marfa scoasă la vânzare, oamenii au și boxe. Ca să se poată face auziți. Da, e un spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Unde nu se cântă, se strigă reclama. Unde nu se strigă reclama, se strigă la vecinul de tarabă și începe o întrecere în versuri pentru a câștiga clienți. Pentru turiștii care fac poze și se ocupă cu degustarea de diverse, nu e stres. Pentru localnicii ieșiți să își facă piața săptămânală, suntem ușor incomozi. Pot să jur că la un moment dat o doamnă s-a supărat că mergeam prea încet. Parcă o și aud: "ha, turiști fără grijă care nu au rufele în mașină și nici aspiratorul în priză!" Și, în plus, cred că le stricăm și prețurile. Că turiștii nu prea negociază. Iar aici trebuie negociat, niciun preț nefiind bătut în cuie. Facem drumul dus-întors. Pierdem dintre cocălătoare pe parcurs, fiecare rămânând să își achiziționeze câte ceva. Mă așez la intrarea în piață și mă bucur de cântecele pe care le karaokează un tânăr de culoare. Are audiență. Domni și doamne care își savurează sucurile de rodii pe șezlonguri fix aci, la gura lui Ha'Carmel. Că am uitat să spun cum, pe unde nici cu gândul nu gândești, găsești șezlonguri puse la dispoziție gratuit tuturor celor care vor să stea la soare sau la o cafea la stradă. Este o stare de weekend, de relaxare. Contribuie, normal, și soarele călduț.












Plecăm de la piață ca să nu mai încurcăm gospodinele și să nu ne mai faultăm bugetul în ultimul hal. Hai spre undeva unde să nu fie tentații așa mari! Traversăm bulevardul și o luăm în sens opus pe strada Shenkin spre Rothschild, bulevardul cel mai scump din Tel Aviv. Inițial cunoscut sub numele de Strada Poporului, acest bulevard este un fel de Aviatorilor la noi. Numai că, aleile nu sunt pe marginea șoselei, ci pe centru. Multă iarbă, copaci, bănci pe care să îți odihnești picioarele. Atât pe aleea aceasta destinată pietonilor, cât și pe marginea șoselelor găsești cafenele. Numai bune să te așezi să bei o cafea la Bulevard. 17 RON un latte mare. Nu cu mult diferit de zonele noastre de fițe, ha? Ici, colo sunt desenate pe teren cauciucat șotroane. Da, da, ca atunci când eram copii și le desenam noi cu creta. Peste tot, șezlonguri. Și hamace. Pentru părinții care citesc în preajma copiilor care se joacă de mama focului. Sau pentru bunicii ieșiți la o bilă. E aer de weekend. Parcurgem strada până în capătul dinspre cartierul Neve Tzedek. Ne bucurăm de case cochete, de hotelurile boutique (nici nu vreau să mă gândesc cât costă o cameră), de bicicliști care aleargă pe lângă noi. Și de trotinetiști. Cocălătoarele îmi spun că așa e și la noi în weekend prin parcurile mai mari. Se poate. Însă mie aici chiar mi s-a părut că părinții acordă timp copiilor. Ca să nu mai zic că în viața mea, în niciun loc pe unde m-am plimbat nu am văzut atâtea gravide. Tinere.






Ajungem la finalul bulevardului care este în centrul cartierului financiar. Parcă am zărit la un moment dat turnul International Bank și birourile HSBC Bank. Nu prea ne-au impresionat. Sonică le-a tratat cu ignor total. O luăm pe străduțe prin cartierul Neve Tzedek, unul dintre cele mai vechi cartiere din Tel Aviv. Se pare că aici s-au așezat evreii când au început să construiască în afara cartierului Jaffa. E un fel de Lipscani. Mă rog, mult mai bine întreținut. Aici întâlnești mici galerii de artă, artiști locali, restaurante hipsterești și cafenele boeme. Și cea mai bună înghețată ever, de oriunde. Da, mai bună ca la mama ei acasă, în Italia. Și mai scumpă, normal. Nu am regretat niciun bănuț. În plus, locul este minunat. La intersecția străzilor Pines cu Shabazi. Anita Cafe La Mamma del Gelato. Merită fiecare calorie. Cu înghețata într-o mână și cu Sonică în ailaltă, cobor spre faleză. Trecem pe lângă Suzana, un restaurant recomandat de managerița hotelului nos, pe care îl tratăm cu spatele. Doar știm unde mâncăm. Lăsăm în spate și inima din fluturi dintr-o fereastră care anunță o altă galerie de artă. Nu ne impresionează nici declarațiile de dragoste din ferestrele după care găsești cârpe. Sau cercei din tinicheluță poleită la doar 200 RON. Pentru care îți poți recupera TVA-ul... În schimb, ne așezăm pe o bancă în parc și ne lăsăm auzul mângâiat de strigăte de copii. Și de un saxofonist. Nu mai știam cum e o vacanță din asta în care pur și simplu lenevești. E bine...







E vineri ora 14. La noi. La ei e sâmbătă ora 14. Așadar, punctul de informare turistică în care ne pusesem speranțele că ne va ajuta să găsim o excursie spre Haifa, e închis. Măăăă să fie! Tot pe cont propriu trebuie rezolvată. Ședință de lucru convocată la hotel. Haifa nu e operată sâmbăta de nicio agenție. Avem de ales între Bethleem, Marea Moartă și un răsărit în Masada. Îmi face cu ochiul asta ultima. Chiar dacă se pleacă la 3 jumate. Se votează. Se face chetă de haine să îmbrăcăm omul muntelui plecat cam dezbrăcat. Ok, ne mai gândim nițel și decidem. Hai în port să mâncăm că altfel gandește omu' cu burta plină. Tot la bătrân mergem. Deja ne simțim ca acasă. Știm și ce vom mânca. Și ne gândim încă o dată între aperitive și calamari dacă putem să ne trezim cu noaptea-n cap. Ne decidem că experiența merită și că vom dormi acasă, în timpul săptămânii de lucru. Sunăm agenția, rezervăm, la 2.30 trebuie să fim la un hotel la vreo 50 de minute de hotelul nostru. Nu-i problemă! Ne-am băgat în horă, o să jucăm. Hai să dormim vreo câteva ore! Prindem un apus superb pe faleză înainte de a ajunge la somn. La hotel, surpriză! Nu avem apă caldă. După ce aseară nu am avut curent pentru vreo trei ore. Dacă aseară am avut parte de baie la lumina lumânării, în seara asta avem parte de un duș cu apă rece. La lumina becului. Nu-i bai! După vreo oră de mâncat cârnați și uitat pe ce a mai înghițit Sonică, a venit și apa caldă. Și ne-am îmbăiat ca să nu mergem așa murdărele la Masada.

La 1.45, după un somn agitat în care m-a chinuit un vis în care ba ne rătăceam, ba ne răpeau niște unii, ba nu găseam hotelul, plecăm spre locul de unde urma să plecăm în aventura răsăritului pe tărâmuri israeliene. Tot pe faleză. Casc ochii. Mă, orașul ăsta nu doarme niciodată? Străzile sunt pline. Tinerimea care mai devreme făcea surfing presupun că merge la club. Sau la ce o mai fi la modă acu'. Altfel nu îmi explic unde mergeau oameni, biciclete, mașini. Era fix ca în timpul zilei numai că fără lumina soarelui. Și mergem. Și mergem. Și iar mai mergem. Măă, sigur mergem bine? Da, da. Faleza asta nu se mai termină. Cică ar fi 16 kilometri de plajă amenajată în Tel Aviv. Nu știu dacă i-am parcurs pe toți, dar vreo trei sferturi sigur. Și cei mai mulți atunci, noaptea, în căutarea răsăritului. Hai că ajungem. Știm sigur că suntem unde trebuie. Mai sunt câțiva nebuni care așteaptă pentru aceeași excursie. Ne punem pe așteptat. Se face 2.30. Liniște. Se face 3.00. Liniște. Vine un autocar. Sărim toți pe el, deși eu spun mai mult în barbă că nu este autocarul companiei cu care urma să plecăm. Că doar văzusem că autocarele lor sunt branduite. Coboară șoferul și ne spune cu zâmbetul până la urechi că nu pe el îl așteptăm. Inițial am crezut că glumește. Nu, nu glumea.

Iau inițiativa și sun la un număr de telefon pe care îl primisem în momentul rezervării excursiei pentru a suna în cazul în care șoferul întârzie. Nu răspunde nimeni. Mai sun. Degeaba. După vreo patru încercări, răspunde o voce sforăindă. Îi explic situația și îl întreb dacă știe ceva de șoferul nostru. Îmi zice să am răbdare să verifice dar, din ce știe el, plecarea e la 4. Cum, mă nene, la 4 când noi avem de mers de aci vreo 2 ore jumate și răsăritul e la 5? "Da, da, verific și revin!" Mai trec 10 minute. Îl sun iar. "Da, da, încă verific!" "Domnu', fiți amabil, dacă verificați până la 5 urmează să vedem răsăritu' de aci, din poarta hotelului!" "Nu, nu, verific și revin eu!" Nu mai revine că ne trimite un alt trezit din somn care ne anunță cu regret în glas că șoferul nostru a avut un accident (cu trezitul bănuim noi) și că se anulează excursia. Putem să mergem cu el la Eilat, însă nu are decât 6 locuri. Noi suntem 20. Mă uit la fete. Se votează tacit și oarecum unanim mersul la somn. Suntem dezamăgite. Toate. Rămân în urmă cu una din cocălătoare. Ne luăm la bășcălie destinul ăsta cu Mercur retrograd. Tot timpul îmi face bine să râd de încercările astea provocatoare. Se cheamă că trebuie reconfigurarea traseului. Pentru una din fete mâine, da' ce zic eu mâine, peste patru ore este zi dedicată Muzeului de Artă. Eu mă gândesc că voi pleca spre Haifa. Nu se poate să nu meargă nimic înspre orașul ăsta atât de turistic.

Pe la 4.30 căutam pe net trenuri, autobuze, maxi taxi și taxiuri. Nimic, vere, de Shabbat transportul e ciuciu. Începe de la ora 18.00. Ok, va fi zi de plajă. Și de plimbat. Am fost tentată pentru o clipă să o iau și eu spre Muzeul de Artă. Nu, nu pentru Monnet, că eu și la lecția de desen am lipsit. Nuuu, pentru o colecție de nasturi despre care citisem. Renunț la idee când aflu ce iarnă grea a lovit Bucureștiul. Deci, carevasăzică, ne așteaptă iarna, ha? Bine, azi mă voi umple de soare și cald. Și îmi voi prăji nasul. Hai să vedem mai întâi Vechea Primărie. Aflată în zona Bialik, zonă luată în custodie de cei de la Unesco, clădirea este centru de istorie și expoziții. În față, pe marginea unei mici fântâni, câțiva tineri stau la povești. Toate străzile de jur împrejur sunt liniștite. Ne dăm luxul de a ne pierde. Trecem pe lângă curți îngrijite și pe lângă parcuri animate de vocile copiilor. O luăm la pas pe bulevardul King George. Cafenelele de la colțurile de stradă sunt neîncăpătoare. Nu ne oprim încă. Vom bea o cafea în Rabin Square, locul unde este noua primărie. Și unde este și monumentul dedicat Holocaustului. Piața este dominată de fântâna în care plutesc florile de lotus. Pe o mică alee care pleacă din piață, câteva zeci de zmee folosesc drept acoperiș pentru flori și iarbă. Și copii care aleargă nestingheriți. Cerul ne zâmbește tuturor. Întreb o mămică unde este primăria asta nouă. Îmi arată exact clădirea cu față de spital pe care o văzusem cu câteva clipe în urmă și pe care mă încăpățânam să o văd ca fiind vreun sediu de altceva, nu de primărie. În fine, hai la cafea!






Mergem de-a lungul bulevardului Chen. Iarăși o alee pe mijlocul șoselei înțesată de verde. Și de copii. Ne plimbăm agale până ajungem în piața Habima, fix lângă teatru. De aici ne luăm cafeaua și o brânzoaică plină de cașcaval și ceapă verde. Numa' bună să potolească foamea. Nu ne așezăm la cafenea. Ne vom savura prânzul matinal pe bancă, pe bulevardul Rothschild. Și vom parcurge bucățica pe care ieri nu am apucat să o vedem, în drumul nostru spre cartierul Yemenit, Karem Hatemanim. Am vrut să ajungem aici pentru labirintul de străzi și pentru casele vechi. De aici se vede cel mai bine amestecul de istorie și nou. Zgârie nori și case asupra cărora timpul și-a lăsat amprenta. Și grafitti. Parcă este o expoziție în aer liber. Cred că nu e spațiu pe care să nu fie desenat ceva. Dăm în plimbările noastre și de bulevardul Nahalat Binyamin unde cu o zi înainte avusese loc târgul săptămânal de arte și meșteșuguri și pe care l-am ratat, furate fiind de atmosfera din Piața Carmel. Fug cu Sonică după pereți pictați. Și, pe nesimțitelea, ajungem iar la înghețata de ieri. Azi ne așezăm. Și savurăm înghețata în liniște. Nu știu când, dar s-a făcut deja ora 3...

Mai luăm o porție de soare pe pietrele de pe faleză. Ne pierdem privirea în valurile mării. "Cât de fraieră să fii, Andreio, să nu vii mai devreme în locurile astea? Câte sunt de văzut...și de simțit. O să te întorci, știi, nu?" Un cățel urcă în fugă de pe plajă, direct pe pietre. Se oprește lângă mine când își dă seama că nu sunt stăpâna lui. A urcat prea multe pietre. Fuge înapoi. Și pentru el e weekend. Și e fericit. Stăpânul lui îl așteaptă pe malul mării să îl mai alerge nițel. Hai să plecăm că simt cum mă prinde din urmă regretul că se termină. Mai avem o porție de Jaffa. Începem de la Turnul cu ceas. Trecem pe lângă terasele pline până la refuz. Ajungem și în Flea Market, piața de antichități. Plecăm si în căutarea vechii gări. Rătăcim preț de vreo 15 minute. Și ne hotărâm să ne întoarcem. Deja drumurile par a ieși din oraș. Ne oprim la o cafea. Tot timpul, în excursiile cu cocălătoare, în ultima zi vorbim puțin. Poate oboseala, poate că rumegăm ce am trăit sau poate ne gândim la ce ne așteaptă acasă. Ne-am obișnuit. La început, ni se părea ciudat, însă cu timpul ne-am învățat una pe cealaltă. Ne terminăm seara pe plajă. Ne încărcăm cu încă un apus în care cerul ia foc. Câțiva tineri intră să facă baie. Nu e chiar cald, însă nu par să simtă. Experiențe și adrenalină. Bine, și tinerețe.






Plecăm din Tel Aviv destul de greu. Și la propriu și la figurat. Dacă asta cu figuratu' am rezolvat-o promițându-mi că o să mă întorc, poate cu mama, pe aia cu propriu am rezolvat-o alergând. Că de unde ne lasă trenul la terminalul 3, avem de luat shuttle-ul până la terminalul 1. Mai e de mers. Preț de vreo 12 minute. Și, nu, nu ai terminat cu emoțiile odată ce ai ajuns. Chiar dacă am ajuns cu trei ore mai devreme, tot am emoții că nu e suficient timp să trecem prin toate formalitățile. Avem parte de interviul pe care îl știm deja. Cel cu care stau de vorbă nu este extraordinar de atent la răspunsurile mele, ci mai degrabă la mimica mea. Trecem. Ajungem la verificarea bagajelor. Unde rămânem, pe ceas, o oră jumate. Fiecare hăinuță, fiecare chilot, fiecare șosetă intră la verificare. Se verifică inclusiv încărcătorul de la telefon. Mă enervez? Nu, îmi dau seama că asta e procedura. E bine că avem timp că verificatorii noștri nu par prea impresionați de posibilitatea ca unii să își piardă zborurile. Unul dintre bagaje e trecut prin trei filtre. Or fi găsit ei ceva suspect, mai ales că și gențile astea au trecut prin atâtea avioane, prin atâtea aeroporturi. Trecem, până la urmă, toate.

Lăsăm ultimii bănuți în duty free pe nămol și sare de baie de la Marea Moartă. Nu, nu pentru noi. Pentru cei de acasă. Și banii primiți ca și discount de la hotel pentru noaptea cu pana de curent îi lăsăm pe baclavale și bomboane. Mai lăsăm soarele și cele 26 de grade. 2 ore jumate mai târziu suntem blocate pe Otopeni. Nu se poate coborî din avion din cauza ploii înghețate care nu permite atașarea scărilor la lău costul care ne-a adus acasă. Din taxi-ul care mă întoarce acasă văd crengile pomilor înghețate. Deci nu vom avea poame anul ăsta. Mai închid ochii preț de câteva minute. Ca să mai rămân puțin pe Pământul Sfânt. O să mă întorc, o să mă întorc, sigur o să mă mai întorc.... 

joi, 17 mai 2018

Ierusalim este și casă pentru...


Ok, terminăm cu cartierul creștin. Terminăm noi, căci lucruri ar mai fi de făcut. Dar suntem în întârziere. Oricum, pentru Ierusalim ar fi trebuit două zile alocate. Orașul vechi e împărțit în patru cartiere: creștin, evreiesc, armean și musulman. În toate sunt locuri de importanță pentru fiecare dintre religii. Una dintre cocălătoare a reușit să ajungă în moscheea Al-Asqa și la Cupola Stâncii. Ambele sunt considerate de musulmani ca având egală importanță în religia islamică după Mecca și Medina. Domul Stâncii domină cumva locul prin cupola aurie (construită inițial din aur și înlocuită ulterior cu o construcție din aluminiu acoperit cu foiță de aur donată de regele Iordaniei). Și prin faptul că este cea mai veche construcție islamică funcțională din lume. Și pentru că în ea găsim cel mai vechi mihrab (nisa care arată direcția către Mecca) din lumea islamică. Ce e și mai interesant e faptul că aici găsim Stânca Sfântă care are însemnătate și pentru musulmani și pentru creștini și pentru evrei. Este locul pregătit de Avraam ca să-l sacrifice pe fiul său Isaac, locul de unde Mohamed s-a înălțat la cer și locul unde a fost așezat Chivotul Legământului. Fix lângă Cupola Stâncii este moscheea Al-Asqa, văzută de cruciați drept Templul lui Solomon și de evrei ca fiind Școala lui Solomon. Moscheea asta a trecut de-a lungul vremii prin adevărate încercări: a supraviețuit cutremurelor, părțile afectate fiindu-i reconstruite în perioada 1938-1942. Nici nu se terminase bine de uscat tencuiala că în 1951, moscheea devine martor al uciderii regelui Abdullah al Iordaniei. Și, colac peste pupăză, în 1969 amvonul de lemn oferit de Saladin a ars în incendiul provocat de un creștin australian care a deschis focul în Moschee. Fiecare dintre cartiere ascunde comori. Și fiecare merită timp alocat. 

Ne întoarcem pe drumul pe care am și intrat. Îmi trece la un moment dat prin minte că nu am cumpărat nimic. Nici măcar o iconiță pentru nepo ale mele. Nimic. Poate pentru că m-a furat peisajul. Poate pentru că m-am simțit ca într-un bazar. Sau poate pentru că eu chiar cred că Dumnezeu e cu noi și în noi mereu. Nu știu. Să-mi fie rușine că nici măcar o brățară nu am luat. Pentru cei care se găsesc în momente grele. Am să iau, sper, data viitoare! Cu gândurile astea de mea culpa, luăm tramvaiul. Ne mai oprim și la Memorialul Holocaustului, înainte de a ne întoarce în Tel Aviv. Ne îndrumă o doamnă româncă. Sunt extraordinar de mulți români în Israel la muncă. Poate chiar mai mulți decât în Spania. O luăm agale pe jos. Nu așteptăm shuttle-ul care transportă turiști. O luăm pe lângă Pădurea Ierusalim. Nu e mult de mers. 10 minute de la stația de tramvai. Am ajuns pe la 5 și jumătate. Nu mai sunt chiar așa mulți turiști. Poate și pentru că parte din  siturile memoriale sunt deja închise. Nu-i nimic, știam asta. Nu ne planificasem să vedem chiar tot pentru că eram sigure că nu vom rezista. Suntem pregătite să încheiem ziua triste, însă chiar nu suntem gata să vedem Memorialul Copiilor. Intrăm, așadar, în singurul care mai e deschis: Muzeul Holocaustului. Intrarea este gratuită și măsurile de securitate sunt ca peste tot în Ierusalim. Nu poți intra cu rucsaci, poți intra cu bagaje mai micuțe.

Intrăm și noi în muzeul în formă de triunghi. Pornim pe coridorul lung care dă accesul la cele 10 săli de expoziție, fiecare dedicată unui capitol diferit al Holocaustului. În toate expozițiile sunt îmbinate mărturiile a 90 de supraviețuitori cu peste 2500 de obiecte donate de ei. Exponatele sunt axate pe rezistența evreiască din ghetoul din Varșovia, revoltele din lagărele morții și lupta celor care au supraviețuit pentru a ajunge în Palestina. Nu cred că are sens să povestesc despre mărturiile celor în viață. Se vorbește și despre trupele romane. Și despre cum au ucis peste 300.000 de evrei. Îmi aduc aminte de poveștile de pe front ale lu' bunică-miu. Și iar mă depășesc niște lucruri. Cum noi, oamenii, ne putem lăsa manipulați și uităm de misiunea pe care o avem pe pământul ăsta. Probabil de asta mi-a plăcut mie atât de tare în Iordania. Pentru că la ei legea le dă libertate de mișcare atâta vreme cât nu rănesc sau nu afectează interesele celui de lângă. De ce n-om putea oare să acceptăm că suntem diferiți și de ce n-om putea să ne respectăm dreptul de a crede în cine vrem și în cine putem? Ultima sală, Sala Numelor este o cupolă enormă care cuprinde 600 de fotografii ale victimelor. Pereții sunt alcătuiți din bibliorafturi ce conțin date referitoare la victime și mărturii ale supraviețuitorilor. E ca și cum ai fi într-un cimitir, printre morminte. Sau așa am simțit eu. Nevoia de liniște și de respect în fața acelor ochi care priveau spre noi. Am terminat cele 10 săli. Nu am poposit mai mult de două ore și un pic aici. Dacă te țin nervii, stomacul și ceasul, aici ai material pentru o zi întreagă, fără să te plictisești și fără să dai peste aceeași informație de două ori. În afara muzeului, pe cele 44.5 hectare mai pot fi vizitate Memorialul Copiilor, Sala de Comemorare, Muzeul Holocaustului de Artă, o sinagogă, un institut de cercetare cu arhive, o bibliotecă, o editură, și tot nu termini. 

Plecăm din Ierusalim la lăsarea nopții. Mă voi mai întoarce. Ca să pot rumega mai bine trăirile. Ca să știu ce caut. Ca să văd biserica Tatăl Nostru, biserica Maria Magdalena, Turnul și Cetatea lui David. Și, bineînțeles, Muzeul Israel. Pentru arhitectură și pentru Manuscrise. Și data viitoare voi sta în Ierusalim. Pe care eu mi-l imaginam un oraș vechi, cu străzi prăfuite și clădiri care cad pe tine. Îmda, vai de capul meu de visătoare care nu m-am documentat înainte! Și, dacă o să am finanțe, voi dormi fix în orașul vechi! Pentru că Israelul este un loc la fel de sigur ca oricare altul. Dacă învățăm să ne respectăm gazdele și regulile casei lor.

marți, 15 mai 2018

Pe urmele Lui


Am mai zăbovi noi puțin în curtea plină de măslini și flori. Însă, ne presează timpul. Plecăm în sfârșit pe Drumul Crucii. 600 de metri, 14 opriri. Intrăm pe Poarta Leilor. Trecem pe lângă mica biserică în care găsim locul unde s-a născut Sfânta Fecioară. Intrăm preț de câteva clipe. Și aici e liniște. Și miroase a tămâie. Câteva lumânări ard întru luminarea drumului cuiva care probabil nu mai e. Ciudat lucru, dar și eu m-am gândit în Ierusalim la bunica pe care nu o mai am. Nu la cei care sunt lângă mine... Hai! Să mergem înainte! Ajungem la primele opriri. Locul unde Hristos a fost condamnat de Pilat din Pont. Și locul de unde a luat crucea. Amândouă opririle sunt într-o singură curte. Capela din stânga locul condamnării, Capela Biciuirea din dreapta locul unde a fost biciut de soldații romani. Eeee, de aici începe cumva să ți se facă pielea de găină. Nu știu dacă într-adevăr lumea simte vreo energie altfel. Eu una nu pot să spun asta. M-aș minți. Nu e vorba de energie. E vorba de faptul că pe aici, pe unde mă plimb eu acum în voie, acum mii de ani, un om sau un sfânt sau un fiu de Dumnezeu sau un profet sau cum vrea fiecare să îl vadă a trecut prin niște orori. Făcute de alți oameni. Nu știu cât putem conștientiza. Sau simți. În condițiile în care în jurul nostru sunt hoarde de turiști veniți doar să vadă. Nu prea pot respecta nevoile celor cu care se întâlnesc. Pentru mulți e curiozitate. E mult zgomot. Parcă exact invers decât ar trebui să fie. Dar, din nou, și la drumul făcut de Isus era zgomot...

A treia și a patra oprire sunt iarăși una lângă alta. A treia este găzduită de o capelă poloneză în care se găsește un basorelief ce marchează momentul în care Hristos cade sub povara crucii pentru prima dată. Dacă aș putea face abstracție de atâția asiatici care își fac selfie cu basorelieful... Ies ușor dezamăgită. Intru în capela armenească în care este marcat prin două urme de tălpi locul întâlnirii lui Hristos cu Fecioara Maria. Capela este dedicată tuturor mamelor care și-au pierdut copiii. Înăuntru nu e nimeni. Pfiu, ce bine! Ard două trei lumânări și pe o plăcuță este scrisă povestea locului. Moment de reculegere. Nu e lung momentul ăsta. Năvălesc hoardele de chinezi. Bine, voi ieși. Urmăm drumul. Cât pe ce să nu observăm oprirea unde Simon Cirineanul este obligat de soldații romani să ridice crucea pentru a-L ajuta pe Hristos.  Cotim dreapta. Urcăm pe o străduță îngustă pavată cu lespezi mari de piatră. Imediat dăm peste Biserica Sf. Veronica, locul unde Veronica a șters cu marama sa sudoarea de pe fața lui Hristos. De aici începem să urcăm pe trepte. Până ajungem în strada Bazarului, unde vom găsi al șaptelea popas al durerii, locul unde Hristos cade pentru a doua oară sub povara crucii. Locul este găzduit de o capelă franciscană în care, normal, ne înghesuim pentru poze, nu neapărat pentru reculegere. Îmda...






Deja începe să se vadă Golgota. Pe trepte, în fața unui magazin al cărui vânzător e supărat că se tot opresc turiștii aici luându-i practic locul din fața afacerii sale și fără să cumpere nimic, este locul unde Hristos își consolează mama și pe celelalte femei din Ierusalim care plângeau pentru el. În spatele zidului pe care se află o cruce latină care marchează oprirea, se află o mănăstire grecească. Chiar dacă am urmat traseul la literă, tot am trecut pe lângă a noua oprire (locul unde Hristos a  căzut pentru a treia oară). Se pare că cele trei căderi sunt de fapt cele trei zile cât a stat în mormânt. Această ultimă oprire din afara Bisericii Sfântului Mormânt este marcată de o coloană romană. Sper ca data viitoare să nu mai trecem pe lângă ea. De data asta o să o pun și pe seama emoțiilor că ne apropiam de Sfântul Mormânt. Intrăm în curte. Locul unde Mântuitorul a fost dezbrăcat și pironit pe Cruce. Curtea e plină de turiști. Unii ascultă poveștile ghizilor. Alții își odihnesc picioarele după atâta mers. Sunt și câțiva care par a medita. Noi nu ne oprim. Ne regrupăm și intrăm în Biserica Sfântului Mormânt.




Începem fără să avem vreo logică. Vedem în dreapta scara care urcă spre locul răstignirii. Nu urcăm însă. Ne lăsăm duse de emoție. Poposim la Piatra Ungerii sau Piatra Durerii, locul unde Hristos a fost uns și înfășurat în giulgiu înainte de a fi pus în mormânt, al 13-lea popas. Deasupra e o mare de candele. În jurul pietrei, oamenii se roagă. Văd genți mari cu haine care sunt trecute pe piatra care se spune că miroase mereu a mir. Ca să poți îngenunchea și spune o rugăciune va trebui să aștepți ca șifoniere întregi să fie sfințite. Întrebări retorice: dacă suntem aici, noi, prezenți, cu sufletul și cu mintea, nu înseamnă că suntem binecuvântați? Nu cumva coboară și în noi din sfințenia acestor locuri? E oare nevoie de haine frecate de lucruri? Nu e suficientă prezența lui Dumnezeu? Îmi plec fruntea. Și mă întorc la mine. Mulțumesc pentru ce am. Și pentru ce nu am pentru că probabil nu îmi trebuie. Atât apuc să gândesc. Până să fiu împinsă de un român de-al nostru care uitase să sfințească niște icoane. Mă retrag. Eu mi-am atins scopul. Să îi las și pe alții să și-l atingă.

O luăm spre Mormânt. Trebuie să stăm la coadă. Nu-i bai. Ne așezăm în tăcere. Noi în tăcere. În jurul nostru lumea chicotește, spune glume, se împinge. Am iarăși o interacțiune interesantă cu un grup de asiatici. Ei sunt mici și mulți. Și nerăbdători. Împing. Dau coate. Calcă pe picioare. Lovesc cu aparatele foto. Și mie îmi place să fac poze. Inclusiv în templele lor când merg în vizită. Însa în niciun caz nu îi deranjez din rugăciunile lor. Sau așa sper eu. Încerc să mă detașez. Să îmi amintesc de ce am venit și unde sunt. Nu prea îmi iese. În schimb, iese la iveală partea mea rea. Aia în care îmi vine să îi pocnesc în cap cu tot cu aparate foto. Una din cocălătoare le spune sec "Stop Pushing!" Primește înapoi ironii și alte coate. E bine. Un grup de conaționali vine pe dreapta, ocolește coada și se bagă în față. Nu știu de ce nu mă mai mir. Au în fruntea lor un preot. Nu, pardon, un popă. Mă gândesc: "Oare Cristoșelu', cum o sta El acu' și s-o uita la noi, nu o regreta că a trecut prin atâtea suferințe aproape degeaba?" Ne mai apropiem puțin. În fața ușii, o doamnă îl întoarce pe soț de cinci ori numărate înapoi să repete poza. Și mie imi place să mă pozez. Și să mă laud. Că sunt frumușică. Dar parcă aici nu îmi vine. Parcă aici e vorba de altceva. Hai că preotul paznic îi dă doamnei două variante: ori rămâne să facă poze și nu mai intră în mormânt, ori intră în mormânt și se oprește din pozat! Grea decizie! Mai face una înainte să intre!




Ne vine și nouă rândul la cele 30 de secunde cât avem de stat înăuntru. Pășim în camera Îngerului, locul unde, pe piatra din mijloc, Îngerul le-a dat vestea Învierii femeilor. Mormântul e într-o grotă, camera lespezii de mormânt. Avem loc trei persoane în genunchi. Nu ai timp pentru vreo rugăciune elaborată. Nu ai timp nici să meditezi. Porți doar respect pentru că ești lângă un mormânt. Lângă lespedea care a purtat trupul lui Hristos. Și încerci să îți auzi gândurile. Poate, poate, îl vei simți pe Dumnezeu altfel decât îl simți de obicei. "Next!" se aude vocea preotului cronometru. Mă închin. Și mulțumesc. Îi cer iertare pentru că mi-a venit să îi iau la bătaie pe asiatici. Și pe ai noștri. Dar tot nu cred că oamenii au ajuns în stadiul ăla de conștiință și maturitate pentru a putea fi educați cu vorba bună. Ne îndepărtăm puțin de această ultimă oprire din Drumul Durerii și face și Sonică o poză. Ca să îmi amintesc peste ani cum m-am simțit aici. Plecăm în tăcere spre locul răstignirii. Urcăm pe o scară abruptă. Sunt doar câteva trepte. În stânga este locul unde Hristos a fost bătut în cuie sub ochii Fecioarei. Scena este redată și într-un mozaic imens care stă deasupra acestei a 11-a oprire a lui Isus. Imediat lângă este locul unde crucea a fost înfiptă iar Hristos ridicat în aer pentru a putea fi văzut de toată lumea. Deasupra locului unde cele trei cruci (ale celor doi tâlhari și a Mântuitorului) au fost ridicate este un altar grecesc. Ne așezăm și noi sub altar pentru o rugăciune. Nu, nu băgăm mâna ca să atingem piatra muntelui în locul în care a fost înfiptă crucea. Preferăm toate să profităm de puținul timp pentru a medita. În locul în care suferințele s-au terminat. Calvarul se încheie aici, la oprirea cu numărul 12. Ce mai este interesant în acest conglomerat de biserici pe care îl reprezintă de fapt Biserica Sfântului Mormânt? Faptul că încă din vremea lui Saladin, creștinii ortodocși, romano-catolicii și creștinii ortodocși orientali au fiecare câte o zonă separată - o biserică în această clădire. Cea mai mare este Biserica Ortodoxă care se află în centru. Armenii au câteva altare și capele mai mici și biserica Sf Elena. Romano-catolicii au două capele. Etiopienii au o capelă și o mănăstire situată pe acoperiș. Copții au un altar. Ideea e că dacă trebuie făcută vreo modificare bisericii mari, toți trebuie să își dea ok-ul. Și, cum comunicarea merge de minune, deasupra intrării zace o scară de zeci de ani, scară care nu poate fi mutată pentru că nu sunt toți de acord. Un vis... 




joi, 10 mai 2018

Ierusalim sau acasă la El


Dimineața scularea e la 6.20. Ca să pornim spre Ierusalim. Luăm autobuzul până la gară. De unde vom lua un alt autobuz. Am hotărât ca vom merge pe cont propriu în orașul sfânt. Nici nu mai știm exact stadiul în care se află Biserica Mormântului Sfânt. Înainte să plecăm am auzit parcă la știri că e închisă. Nu contează. Tot vom merge și ne vom bucura de celelalte locuri biblice. Sau istorice. Găsim extrem de ușor stația pentru 480. Este extrem de bine semnalizată. Și mai avem și norocul să prindem autobuzul la mustață. Și avem și locuri. Că citisem că de obicei în primul autobuz nu prea intri. Nu a fost cazul. Biiine, era 8 dimineața... În autobuz, exact cum ne documentasem: wi fi, aer condiționat și curățenie. Și, da, și vreo câțiva militari. Se călătorește extraordinar de civilizat iar într-o oră eram deja în autogara din Ierusalim. Să mai spun că autobuzele au, inclusiv pe autostradă, benzi proprii și că treaba asta este respectată de toți șoferii. Și, da, am văzut și la ei cozi în trafic. Mai mari ca la noi. Dar ei respectă prioritatea autobuzului. Bun. În concluzie, vreo 18 RON a fost biletul de autobuz care ne-a purtat pe autostradă preț de 40 de minute. Și încă 20 de minute prin orașul care abia putea să respire de atâtea autocare. Înainte să ieșim din autogară, ne luăm câte o brânzoaică să ne țină loc de mic dejun. Azi nu vom avea timp de prânz. Și nici de cârnați nu avuserăm timp dimineața.

Cum ieșim din autogară, unde da, măsurile de securitate sunt la fel ca la aeroport (îți scanează bagajul, te trec prin poarta țipătoare), dăm cu ochii de stația de tramvai. Căutăm din priviri un automat de bilete. Vedem. Sunt vreo patru, cinci. Ne așezăm în spatele unui nene blond ce pare turist. Tragem cu ochiul să vedem cum face el să ăși ia bilet. E bună asta cu trasul cu ochiul. Ne mișcăm extraordinar de repede și intrăm în posesia biletelor de tramvai. Cam 8 RON e un bilet. Chiar dacă mergi doar vreo trei stații ca noi. Deși citisem de ni se luase pe unde ar fi bine să intrăm în orașul vechi, deși ne sfătuise și tanti managerița de la hotelul nostru, deși ne sfătuia pe sfântul whats upp o colegă ce și cum, noi tot după instinct mergem. Domne, nu prea dă greș. Instinctul, de! Așa se face și ajungem fix la poarta Jaffa. Cică locul pe unde ar fi cel mai bine să intri să vizitezi locul ăsta care mustește de istorie. Ok, habar n-aveam unde suntem. Până am intrat și am dat de un punct de informare pentru turiști rătăciți. Intru ca un pasager scăpat de pe o barcă aflată în largul oceanului în derivă. Nu, nu contează care ocean. "Helou, helou!EusuntAndreeașitrebuiesămăajuțicămaiamafarătreigagicișinusuntemcuagențieșinuștimîncotros-oluămșicumsăfacemsănunepierdemp-aci". Am zis repede, dintr-o răsuflare, ca să nu se bage alt turist în fața mea. Omu' se uită la mine, îmi arată că se spală pe dinți cu Colgate Witening și îmi vorbește calm, ca un ardelean: "pliz rilecs, zis iz jast a big marchet! Mergeți după ceilalți și sigur ajungeți peste tot! Luați și hărțile astea că poate vă sunt de folos! Și gata, injoi!" Bine, mă, simpaticule, că ești tu calm! Hai, fetelor, la picior! Cu cântec înainte, marș! Un doi trei patru, un doi trei patru!




Domne, și lăsăm turnul lui David în dreapta și pornim. Pe strada lui David. Și mergem noi așa, de dimineață până-n seară, vorba poveștii. Cum intrarăm pe strada asta, înțelesei ce vru să-mi transmită nenea ardeleanul de la informații. Domne, nu știu câți știți cum arată Europa. Aia a noastră, din Voluntari. Cu tarabă pe stânga, tarabă pe dreapta. Cam ca în Medina din Fes. Piață. Târg. Bazar. Cum vreți voi să îi zicem. Că nu contează. La toate tarabele, de vânzare diverse: fructe, falafel, sucuri de rodii, ibrice de cafea, haine, încălțări, lumânări, tămâie, mir, cădelnițe (sper să fi zis bine că nu prea cunosc termenii ăștia specifici și mai pică și netu' de nu pot să mă interesez). Oooo, Cristoșelule! Pe aici umblai tu oare? Că nu mai știu cum era în filmul ăla care mă face pe mine să mă bocesc la fiecare Paști. În fine. Mergem mai departe. Apar și primii zulufați. Nu, nu am nicio poză. Cumva am simțit nevoia să le respect intimitatea. Și dreptul de a-și cârlionța zulufii în voie, fără să fie deranjați de Sonică. Apar și primele indicatoare. O cotim în dreapta, coborâm pe o stradă cu un nume mega întortocheat. Coborâm câteva trepte. Și ajungem la o codiță. Nota bene! Să fi fost un 9 juma'.

Scoatem cumințele rucsacii și îi trecem prin scanner. Ne trecem și pe noi prin scanner. Sonică scapă pe lângă. Am intrat. În fața mea, se întinde o mare de oameni. Unii stau pe scări, nu au curaj să se apropie. Lângă Zidul Plângerii, că aci e prima oprire, oameni se roagă. Sau plâng. Sau și una și alta. Câțiva copii trec prin ceva ceremonie. La început nu știu exact ce. Este Bar Mitzvah. Adică, băieții care au împlinit 13 ani, devin complet responsabili de respectarea legilor Torei. Acuma, care e treaba cu Zidul Plângerii sau Zidul de Vest? Cel mai sfânt loc sacru evreiesc. 19 metri înălțime așezați pe 28 de rânduri de piatră. Aci veneau evreii și deplângeau distrugerea templului de către romani. În fața Zidului, lucrurile se desfășoară ca într-o sinagogă în aer liber. Accesul lângă zid este liber tuturor. Numai că locul pentru bărbați este dublu față de locul unde au voie să meargă femeile să se roage. În fine, știm deja din moschei treaba asta cu împărțirea pe sexe. În partea de jos a zidului, cea care pare că este într-adevăr cea zidită de Irod în anul 20 î.Hr., oamenii introduc în fisurile din perete bilețele cu rugăciuni scrise. Un fel de acatiste la noi. Bilețelele sunt scoase și arse de două ori pe an. În partea superioară, unde se pare că au fost adăugate pietre ulterior construcției inițiale, din fisuri iese iarbă. Ne apropiem și noi de zid. Cu capul acoperit și încercând să respectăm rugăciunile celorlaltor femei. Mai puțin nevoia celorlaltor turiste pentru selfie. Ies repede pentru că mi se pare că le încurc pe cele care chiar au venit cu treabă aici, la Zidul unde lumea plânge. În spatele locului de rugăciune se întinde o vitrină enormă care găzduiește cărțile de rugăciune. Oricine poate  să se afunde în recitarea Cărții Psalmilor.






Ieșim de la Zid doar pentru câteva minute în care vizităm o sinagogă. Nu stăm prea mult. Noi suntem în căutarea Muntelui Templu. Ne întoarcem la Zid. Ieșim pe poarta Dung. Grămezi de copii, însoțiți de muzică și dansuri sărbătoresc Bar Mitzvah. E hărmălaie. Mare. Și lume. Buluc. Ne dăm seama că nu suntem unde trebuie. Ne întoarcem iar spre Zid. Abia când ne așezăm iarăși să trecem prin filtre ne dăm seama că pentru Muntele Templu se face o altă coadă. Și oricum, programul de vizitare e aproape un vis urât. Câte o oră pe ici pe colo. Nu avem răbdare să rămânem 50 de minute în așteptare. Rămâne că ne plimbăm și ne întoarcem mai aproape de ora de deschidere. Traversăm așadar, pentru a treia oară zona din fața Zidului Plângerii. Ieșim din aglomerație și pornim spre Via Dolorosa. Pe urmele drumului crucii. Ne oprim pentru o limonadă de 20 de RON. E bună, e rece, atenuează efectele celor 26 de grade. Ne tragem sufletul și decidem să pornim pe Drumul Crucii cu începutul. În drumul nostru spre Poarta Leilor decidem că ar fi bine să începem cu grădina Ghetsimani. Bine. Ne despărțim. Cine a mai văzut Muntele Maslinilor, pornește spre Muntele Templu. Celelalte, ne înarmăm cu răbdare și pornim să căutăm locul unde Isus mergea adesea să se roage.

Cum trecem peste drum de poarta Leilor, ajungem la Mormântul Sfintei Fecioare. Liniștea dată de solemnitatea locului este întreruptă de comercianții care au învățat câteva cuvinte în limba română și care iau cu asalt un grup aflat în pelerinaj. Ai noștri își cumpără eșarfe la suprapreț, mătănii la suprapreț, orice la suprapreț dacă vânzătorul e suficient de bun în arta vânzării. Noi spunem o rugăciune și plecăm mai departe. Totalmente dezorientate, trecem pe lângă o bisericuță și urmăm șoseaua. Începem să urcăm. Și dă-i și urcă și dă-i și urcă. Pe șosea, pe scări, pe poteci. Ajungem la Mormântul Profeților trecând pe lângă un cimitir evreiesc și oprindu-ne din loc în loc să vedem Ierusalimul care se întinde în spatele nostru. Ne dăm seama că nu suntem pe drumul cel bun și întrebăm o localnică. Ne face semn să o luăm pe strada pe care a venit ea. Strada are un metru lățime și e alcatuită din trepte. Începem să coborâm. "Mă, care o fi grădina asta? Terenul ăsta din dreapta noastră care are într-adevăr măslini dar e îngrădit cu sârmă ghimpată?" "Da, mă, uite pe aici venea Isus și se ruga. Și tot aici l-a trădat Iuda." "Mă, mie nu mi se pare că seamănă cu filmul..." "Lasă, domne, filmul e film, realitatea e alta!"





Mai mergem. Trecem pe lângă mănăstirea Dominus Flevit, ridicată pe locul unde Isus a plâns soarta Ierusalimului și a întregii omeniri  și unde le-a vorbit ucenicilor despre sfârșitul lumii. Un pic mai jos dam și peste Mănăstirea Sfintei Maria Magdalena care seamănă cu bisericile rusești. Ambele lăcașuri sunt închise. E, măcar le-am văzut așa, din poartă. Și bine că văzurăm, prin gardul rupt ce-i drept, grădina Ghetsimani. Tocmai când să ieșim în strada principală și să o luăm spre Drumul Crucii, vedem o bisericuță în stânga drumului. Aaaa, este bisericuța aia pe care o văzurăm înainte să începem să urcăm și în care nu găsirăm intrarea. Ia să citim aci, să vedem ce e cu ea! Îmda, Biserica Tuturor Națiunilor sau Biserica Agoniei. Care se ridică în Grădina Ghetsimani. "Nuu creed" se aude în cor în spatele meu. "Nu poate fi asta așa mică! Aici nici nu putea să intre Cristoșelul cu măgărușul că nu avea loc!" Ba da, fix aici e! Și da, e liniște. Și da, măslinii ăia în prag de pensionare ar avea ce povesti dacă ar putea vorbi! Sunt fericită! Nici nu mai contează că am urcat o grămadă când obiectivul nostru era fix la baza muntelui Măslinilor. E o stare de bine. Mulțumesc în gând cui trebuie pentru ziua de azi. Închid ochii și îmi imaginez ce se întâmpla în locul ăsta acum câteva mii de ani...După Cina cea de Taină Învățătorul însoțit de ucenici se retrage pentru rugăciune la liniștea măslinilor. Ucenicii nu înțeleg ce urmează a se întâmpla și adorm, în ciuda sfatului lui Hristos: "privegheați și vă rugați să nu cădeți în ispită!" În Bazilica Agoniei se poate vedea piatra pe care Hristos s-a rugat cu lacrimi de sânge în așteptarea trădării lui Iuda.




marți, 8 mai 2018

Tel Aviv la prima vedere


Scăparam de bagaje, luarăm sandalele, puserăm rochiile și pornirăm să vedem despre ce e vorba în propoziția asta scrisă de la dreapta la stânga. Ajungem în doi timpi și trei mișcări la plajă. Hotelul e la 2 minute de plajă. Hmmm, deci ar trebui să avem o priveliște super de la etajul 14 unde ne aruncarăm în fugă bagajele. De verificat la întors! Pornim pierdute pe faleză, printre bicicliști și trotinetiști. Probabil că păream exact cum eram. Pierdute. De aia cred că se opri o doamnă să ne ajute. Cu o engleză perfectă ne îndrumă spre Jaffa Old City, un fel de centrul vechi al lor. Tanti managerița ne zisese la hotel că în 20 de minute ajungem cu pejosul. Domne, poate 20 de minute pentru fiecare picior. Că sunt cam vreo 3 kilometri. După ce că greutatea, bătrânețea, bolile, mai și căscatul ochilor la cei care făceau sport. Sau plajă. Sau sport pe plajă. Care plajă nu e foarte lată. Și nici înțesată cu șezlonguri. Șezlongurile aveam să le găsim în altă zi în altă parte a Tel Avivului. Aci, pe limbile astea de nisip, lumea stă pe cearșaf. Sau pe prosop. Abia când ne-am scos șoșonii și am pornit pe nisip am înțeles de ce. Păi știți voi zahărul ăla pudră care se pune pe gogoși? Sau făina aia din care se fac prăjituri? Astea două sunt la categoria nu suficient de fin față de nisipul ăsta ușor albicios.

Pornim prin nisipul ăsta cu față de mătase. Trecem pe lângă tineri care joacă volei. Este partea de plajă amenajată cu fileuri. Vreo 20. Ca să aibă toată lumea loc să joace. Peste vreo câțiva pași sunt ceva aparate din astea de scăpat de grăsimi și de desenat pătrățele pe abdomen. Pe malul Mediteranei, cățeii aleargă veseli după discuri sau mingiuțe de cauciuc. În apă, câțiva surferi își pregătesc plăcile. Pe nisip se rumenesc la soare domnițe relaxate. Urcăm vreo câteva trepte. Ajungem iar pe faleză. Printre biciclete. Și turiști. Și localnici. Lângă faleză parcuri cu iarbă. Pe care o calcă cu nesaț în picioare copii alergând după vreun disc. Sau copii învățând să meargă. Care mai gustă din când în când iarba. Cocoțați într-o minunăție de piramidă făcută din ceva sfori, vreo câțiva tineri pun la cale lumea. Și viața. Pe lângă noi trec trocariciuri de poliție. Adică chestiile alea cu două roți pe care trebuie să fii maestru în ale echilibrului ca să nu-ți frângi nasu'. Segway sau ceva așa. Nu sunt deranjanți. Din contră. Parcă aduc mai multă liniște. La un colț de plajă, artiști cântă la tobe. Lângă ei, pe nisip, se pregătesc vreo câțiva kitesurferi. Așteaptă să bată vântul cum trebuie. Sunt și câteva terase și restaurante unde îți poți potoli foamea. Iar de pe faleză, în unele locuri sunt pietre mari pe care stau întinse, ca șopârlele la soare, dudui care mai de care mai în căutare de selfie perfect.




Ajungem în Jaffa Old City. Nu urcăm încă. O ținem pe malul mării până în port. Jaffa Port. Casă pentru câteva bărcuțe cochete. Nu avem ochi pentru iahturi. Suntem cu ochii la restaurantele care se înșiră unul după altul în ceea ce par a fi hambare uitate de vreme. Mesele așezate direct în stradă sunt pline ochi. E viermuială printre ospătari. Aleargă, strigă, servesc, strâng. Nici nu mai vedem cum arată restaurantul în sine. Ne atrage agitația asta ca un magnet. Dincolo de faptul că mă aștept să găsesc mâncarea proaspătă la câtă lume e aci. Plecasem cu o recomandare de a mânca la The Container. Nu mai ajungem până acolo. Ne așezăm la The Old Man and The Sea. Acu', ca să fiu sinceră până la capăt, numele i l-am aflat peste alte două zile când ne-am întors să mâncăm în zonă. Da' ce zic eu în zonă? Fix la el din nou. Să vedeți de ce. Ne așezăm. Răsfoim meniul. Nu sunt multe opțiuni. Normal că ne oprim la fructe de mare. Până să ne dăm noi seama care e treaba, ospătarul nostru ne aruncă dintr-o mișcare scurtă a tăvii, vreo 25 de castronașe cu diverse aperitive. Și o lipie fierbinte. Toate în compania unei carafe mari de limonadă. Nu știam ce să fac. Să mănânc? Fetele se apucă deja. Mă și gândeam: "Să te ții la nota de plată! Măcar dacă nu gustăm din toate! Poate am fi plătit doar ce am gustat..."Vine și ospătarul nostru și ne întreabă ce am vrea să mâncăm. Reușim să ne păstrăm capul și comandăm o porție la două persoane. Normal, fructe de mare. După ce tot cerem suplimentarea cu lipie aburindă, după ce ne facem plinul cu humus, tabule, vinete, dovlecei, conopidă prajită, falafel, și alte chestii minunat de gustoase care nu știu exact ce au fost, vin cele două platouri. Că alea nu erau porții. Alea erau clar platouașe. Ne punem pe mâncat. Să ne ferească Ăl de Sus, indiferent care i-o fi numele. Astea sunt cele mai bune fructe de mare mâncate de mine vreodată. Da, da, mai bune ca în Spania. Și da, da, mai bune ca în Cinque Terre. Calamarul zici că e unt la soare. Așa se topește în gură. Creveții...curcubeu pe cerul gurii. Scoicile au gust de usturoi. La homar nu se înghesuie prea multă lume. Cleștii ăia ne cam dau fiori. Mai luăm o limonadă. Mai stăm la o poveste. Mi-e frică de nota de plată. Însă trebuie să ne înfruntăm fricile. Da, totul a costat 250 de RON. Adică 65 RON de căciulă. În București nu ai atâtea de banii ăștia. Și nici atâta rapiditate în servire. Ne-a plăcut așa de tare încât ne-am întors să mâncăm la ei. Am fost și la restaurantul recomandat de colega mea. În vizită. Nu arăta rău, însă noi ne-am întors la bătrânul nostru și la marea lui.




Cu fructele de mare înotând deja în sucul gastric al fiecăreia dintre noi, pornim să ne hrănim și altfel. Acuși avem energie suficientă să urcăm trepte și să vedem care e treaba cu Jaffa Old City. Nu știm exact încotro mergem. Sau ce ar trebui să vedem. Ne limităm să simțim. În plus, e soare. Și ne mângâie vreo 23 de grade. Nici nu mai contează așadar să ne ținem de vreun traseu. Vedem un cal. Cocoțat pe un acoperiș. Mă' să fie! O luăm pe lângă clădirea asta. E muzeul Ilana Goor. Va fi fost vizitat de una din cocălătoare în ultima zi de Tel Aviv. Cică e tare. Că e altfel. Și trăznit. Femeia a colecționat toate alea ciudate. Nu știu cum e pe dinăuntru, o cred pe cocălătoare pe cuvânt. Însă pe dinafară e un vis. Nu mă pricep eu la arhitectură, însă unele clădiri îmi transmit în ciuda ignoranței mele. O luăm pe străduțe. Parcă pășim pe istorie. Tot cu ochii după ferestre albastre și după magazine ale micilor întreprinzători locali, ajungem în parcul Abrasha. De aci facem câteva fotografii bisericii Sf. Petru. Și încă vreo câteva porții Ramses care parcă ar fi Arcul nostru de Triumf în miniatură. Pe iarbă sau pe bănci, tineri sau bătrâni stau la bârfă. Sau la un scăldat în soare. Ne tragem și noi sufletul. E liniște. E mare. E mult verde. Primăăăăvaaară, primăvară, cu alaiul tău de flori! Așa ar cânta Tudor Gheorghe. Nu, așa cântă niște români la câțiva pași de noi. Bine, plecăm! O luăm pe Podul Dorințelor. Și ajungem fix în fața unei fântâni cu diverse sculpturi care scuipă apă. Un pic ciudat...Sau doar eu habarnistă! Lasă, Andreea, treci aci la tarabele astea care vând cercei! Aci sigur nu ești habarnistă! Nu, nu sunt! Tocmai d-aia nu sunt gata să dau 100 de RON pe o pereche de gablonțuri. În schimb, pot să îi dau câțiva leuți unui naist care doinește. Mă pierd preț de câteva minute în acordurile blânde ale naiului. Câteodată uit cât sunt de norocoasă că pot trăi toate ăste experiențe!







Luăm faleza la pas înapoi. Mai avem de găsit un bancomat și un Exchange. Și un supermarket. Întindem pasul. Ne prinde apusul din urmă. Soarele ăsta atâta tam tam face când se bagă la somn cum n-ați văzut...își aruncă razele peste tot, dă foc cerului, stropește cu lumină roz toate clădirile. Sonică se ia la trântă cu cadrele. Ba le înghite, ba le ignoră. Nu îmi pierd vremea să văd care e treaba. Mă concentrez pe zumzetul făcut de toată lumea care are treabă pe faleză. Ne strecurăm printre biciletele electrice. Domne, acuși am înțeles eu de ce pe toate site-urile astea din străinezia, bicicleta electrică are prețul unui Logan second hand. Pentru că sunt țări unde lumea folosește două roți și o baterie, în locul celor patru cu motor. Și în sfârșit am înțeles că bicicleta asta cu baterie nu e pentru sportivi leneși. Este pentru corporatiști să meargă la muncă. Sau la neamuri. Sau unde au treabă fără să dea 10 RON pe o călătorie cu atobuzul. Hai că ajungem la un supermarket. Lăsăm pe 10 feliuțe de cașcaval, cinci mini lipii, șase cârnați, 15 roșii cherry și o sticlă de băutură 300 de RON. Îmda. Știam că e scump... Lasă, măcar va fi un super picnic în moțul patului! Care nu se prelungește prea mult.