vineri, 22 aprilie 2016

Hai la viata, neamule! Prin Jemaa el Fna. In Marrakech


Final destination : Marrakech. In momentul in care am intrat cu autocarul in Marrakech, am avut senzatia ca ma intorc in India. Aceeasi viermuiala, acelasi haos, aceleasi culori. Imda. Orasul asta e viu. Cu motorete ce mai mai sa dea peste tine, cu diversi comercianti care incearca pana in panzele albe sa iti vanda. Ceva. Orice. Autocarul ne lasa in mijlocul unei strazi mari. Ne spune ca de aici vom merge pe jos. Ne preia omul de la riad. Bagajele stau frumos in carucioare. Asa vor fi transportate catre locul unde vom ramane sa innoptam. Noi o luam, incolonati, dupa ghid. Pare sa fie singurul care nu se pierde in labirint. Incepe drumul. Stradute inguste. Din ce in ce mai inguste. Mirosuri. Si de urina, si de menta, si de mancare. Pe stradutele astea se perinda, nu neaparat pe rand : magarusi, oameni, motociclete. E in regula, nu se lasa cu raniti.
 


Ajungem la riad. Cum pasim peste prag, Marrakech-ul se schimba. Inauntru miroase a menta. Si a lamaie. Oamenii ies de nu stiu unde si ne aduc ceaiul atat de bine cunoscut déjà. Si niste biscuitei langa. Ne lasa sa savuram minunatiile langa piscina interioara. Imi arunc o privire in sus. Ca sa vad cum peretii sunt crosetati. Nici nu apuc sa imi revin din minunare ca mergem sa vedem camerele. O usa ca la poarta unei cetati imi starneste curiozitatea. Cum pot fi inchise portile de la camera ? Cu lacatul, of course. Interesant. In camera, mult alb. Si multa simplitate. Si si mai multa autenticitate. Da, se simte Marocul. Cu tot ce inseamna mestesuguri.
Ne petrecem seara pe acoperis. Langa piscina. Alta piscina. Si, da, fix pe acoperis. Suntem la cateva minute de piata Jemaa el Fna. Sau, mai pe romaneste, locul unde se intampla toate. De pe acoperisul nostru unde se spun povesti, se aude muzica tobelor si se vede fumul care se ridica peste piata. E ok, maine seara suntem si noi acolo. Pana una alta, mai avem de baut cateva pahare de vin aduse pe sub mana din afara riadului de gazda noastra care ar face orice numai sa fim multumiti. Frumoase mai sunt serile astea marocane, cu ritm de tobe, oameni faini si experiente nesperate.
Nu stiu cat am dormit in noaptea aia. Eram curioasa ce ne asteapta. Cu ce ne va servi orasul asta cu miros de Spania pe alocuri. Si am aflat. Am inceput dimineata cu diverse obiective turistice. Déjà obositi si nu neaparat fascinati de alte si alte monumente, ne limitam la a face poze, fara a mai fi prezenti cu spiritul. Aici intervine prima rupere de ritm. Pornim spre casa unui localnic care ne va lasa sa ii invadam bucataria, proviziile, casa. Vom invata sa facem paine si sa facem tajina. Taina, taina, dam si din maini ca sa nu lasam o impresie proasta. Unii framanta painea, altii curatam si tocam legume, altii spala salate si cepe. Ca la noi in musuroi, nu e timp pentru zabava. Unii mai fac o poza sa vada si cei de acasa ca Andreea chiar nu e asa lenesa cum ai zice… odata terminate pregatirile, va dura putin pana cand se vor coace.

Asa ca, ghidul nostru ia inteleapta decizie de a ne duce sa vizitam Gradinile Majorelle. Ce mai e si cu gradinile istea? Pai, foarte simplu : un nebun s-a apucat sa aduca de prin locurile pe unde si-a plimbat picioarele plante. Stiti voi, cum luam noi magneti, el a adus floricele. Imaginati-va problema : daca la magneti cand termini locul pe frigider treci pe masina de spalat, ce faci cu plantele cand ti se termina balconul ? Imda. O gradina botanica. Toate bune si frumoase, gradina inflorea, vizitatorii o vizitau. Pana cand nenea Majorelle isi dadu obstescul sfarsit ca orice muritor de rand. Cin’ sa fie, cin’ sa fie urmatorul preocupat de bunastarea gradinii noastre ? Ni mas ni menos que Yves Saint Laurent. Imhm. Fix nenea cu parfumurile. Care o spala, o pieptana si o reda circuitului turistic. Ca sa ne clatim noi, turistii obositi si incinsi de la caldura, ochii. Ceea ce am si facut. Multumim, nenea Laurent !
Cu ochii clatiti si trupurile racorite, ne intoarcem la gazdele noastre care ne-au lasat sa le distrugem bucatele. Ne asteapta cu mesele intinse. Si cu ceai de menta, normal. Dar, pana sa ne linistim stomacul, putem sa ne linistim setea de pictura. Cu hena. Pe noi. Caci, auzindu-ne cum o tot boscorodeam pline de invidie pe ghida noastra ca de ce nu si-o lasa ea tatuajul mai la vedere, femeia ne pregatise o surpriza : luati de va lasati desenate si expuneti voi tatuajele. Ceea ce am si facut. Ca niste copii in dimineata de Craciun, am asteptat cuminti sa ne vina randul la pictat. Uitasem de foame, de sete, de dor de codrul verde. Important era sa nu ne mazgalim vopseaua recent intinsa cu o rapiditate uluitoare de o tanti localnica (sigur e priceputa si la incondeiat oua). A urmat festinul cu bucatele pe care sincer cred ca le inlocuisera cat timp eram noi plecati. Sigur nu ne pricepem noi sa facem asa mancare gustoasa. Cu greu ne-am dat dusi din casa omului unde facusem, chiar si doar pentru doua ore, parte din Maroc. Insa eram impinsi de nerabdarea intalnirii cu ea.

Piata. Atatea auzisem incat eram chiar curioasa sa vad ce are, domne, ea si nu au suratele ei europene. Are dupa cum urmeaza : un bazar enorm, ceva de genul Dragonul Rosu de la noi. Bazarul are la randul lui comercianti. Care negociaza la sange. Sunt in stare sa te urmareasca pana cedezi ispitei de a cumpara ceva de la ei. Care ceva de la ei, negociat prêt de juma’ de ora, tot e mai scump de doua-trei ori decat este el in realitate. La intrarea in bazar sunt tarabele cu fructe. O nebunie. Curmale, smochine, alune, fructe de cactus, nuci, arahide. Tot ce iti doreste sufletelul tau de turist infometat si pacalit de coloristica prezentarii si nu isi doreste portofelul tau din ce in ce mai subtire, fix ca dupa o cura cu fructe. De treci de aceste tentatii, se intinde piata cu tarabe unde se mananca. Nu prea stiu cum sa va explic ca sa ma intelegeti. Stiti cum erau tarabele pe vremuri la Obor ? acolo unde faceau mici ? Ee, ceva de genul ala inmultit cu 200. Toate sunt numerotate. Aha, o sa ziceti, ca sa le gasesti mai usor. Mai incercati o data. Ele sunt numerotate dar nu sunt introduse in teren in ordinea numerelor de pe tricou. Nuuu, sunt introduse dupa nicio regula.asa ca, sa nu va puna Dumnezeul marocan sa va dati intalnire la cherhanaua taspe. Ca nu o sa va iasa. Intr-un final, ne gasim restaurantul. Nu a fost usor, sa ne intelegem. Cand treci pe langa mesele lor, oamenii incep sa te hartuiasca : hai la noi, cuconita, ca la noi mierea e mai dulce, cartofii mai amidonati, vaca mai vaca. Asta am tras eu concluzia ca zic pe frantuzeasca lor p-acolo. Ca nu cred ca imi zicea vreun pipaitor din aia ca sunt femeia vietii lui. Doi sunt la bucatarie si sapte dupa tine sa te agate. Mancarea e cam la fel peste tot. Biiine acuma, mai exista si niste tarabe unde probabil mananca Bear Grylls. Nenea cu supravietuirea, bre ! Numai cand ma uitam la limbile alea de vaca si mi se facea dor de post. In fine ! Noi mancaram cartofii nostri prajiti cu niste frigarui de ceva facute la ceva. Nimic spectaculos. In afara de atmosfera, tobe si … prêt. Ca te cam costa distractia. Ziseram noi ca ar fi mai bine sa o luam spre riad si sa ne bem noi in liniste vinisorul.

Ultima seara in Maroc. Dezbatem la un pahar de vin ce ne-a placut si ce nu. Ne-a placut de noi. Unul de altul. Ne-a placut Marrakech. Sigur ne mai intoarcem. Macar pentru un sfarsit de saptamana. Macar ca parte a unei vacante in Spania. Mancarea…nu ne-a dat pe spate. Dar ne-a placut ceaiul. Ne-au placut casele din Casablanca. Si riadul unde am stat in Marakech. Ne-au placut muntii. Si Sahara…Ah, Sahara merita facuta separat. Merita macar o saptamana de cufundat picioare in nisipurile-i povestite de beduini. Si Fes ? Nu stim ce sa zicem. Poate doar ca sa prindem o vizitare de tannerii. Suntem cu totii de acord ca este o tara care e mai bine sa fie vizitata in grup. Ca trebuie sa fii pregatit sa o vizitezi. Ziceam si anul trecut ca India nu e pentru oricine. La fel si cu Marocul. Daca vrei lux, mergi in Dubai. Daca vrei cele mai sus povestite, mergi in Maroc. Si, daca esti deschis, il vei si savura. Oras cu oras.

Nisip, camile, djembe. Sau Sahara




Eeee, vedeti voi, ce a urmat dupa Fes a transformat excursia noastra intr-una care merita povestita ca sa ramana nepotilor. Drumul spre Sahara se desfasoara printre munti. Pe un fel de Transfagarasan care il bate pe al nostru la fundu’ gol (iertati lipsa de pudoare). Drumurile? Ca-n palma. Peisajele? Bune pentru calendarele alea de ne luau ochii imediat dupa Revolutie. Atmosfera in autocar? Depinde pe cine intrebi. Se desfasurau sub ochii nostri munti de culoarea caramizii, oaze cu palmieri si curmali, ape care, cu un tupeu neimaginat, si-au facut loc pentru a-si defila culorile. In fundal, cineva se ocupa de stand up-ul pentru voiosia grupului. Si uite asa, stai sa fac poza muntelui si din unghiul asta, stai sa fac o poza si cu cerul, stai sa mai fac o poza si de pe partea cealalta a autocarului, se facu Sahara.

Lasam autocarul in spate si ne imbarcam intr-un fel de Aro dus la coafor si la sala. Nu toti in acelasi Aro. Pe grupuri. Nu stiu cum a fost drumul celorlalti pana la bivuacuri, insa grupul nostru exhaustiv muieristic a trait aventura vietii lui. Niciuna vorbitoare de franceza. In schimb, toate cu imaginatia si scenarita la purtator. Cum se indeparta omul de la poteca, cum incepeam : asta vrea sa ne dea hrana la scorpioni. O sa fim vedete la stirile de la ora 5 : « cinci tinere sperante, toate romancute get beget, toate in floarea varstei, toate manate in lupta de pasiunea pentru calatorii, au fost gasite cu ochii in soare, la propriu, in Sahara. Raman in urma lor fotografiile facute cu ultimele puteri : cateva zeci de mii facute stelelor si alte cateva zeci de mii facute prin locurile vizitate ». Ca sa nu ajungem in acest moment dramatico-tragic, am facut un plan de bataie. Bataie, bataie, din aia pe bune. Care il tine pe nea Caisa, care il leaga, care ii taie urechile ca sa avem ce manca, care se baga la bucatarie si, of course, care pozeaza toata treaba asta. Tot in vestitul Aro, ne imaginam ce-o gandi saracu’ sofer, inca speram noi si acusi, nevorbitor de romana. «  Oare cate camile sa iau pe ele? Asta de langa mine cu stelele valoreaza ceva…sau macar aparatul valoreaza ceva. Astalalta, brunetica si cu zambetul asta de reclama la colgate ? E cam slabatura…noroc cu pletele ! Si blonda inaltuta ? Doooamne, ce faptura ! Cu asta le scot si pe alelalte. Pe blonda as lua-o pentru fi-miu ala mic. Care e in faza de proiect.« realitatea cruda a vrut insa sa ne demonstreze ca batem campii : odata ajunse la dune, omul si-a luat talpasita ca vantul si ca gandul. Cred ca, de fapt, in masina se gandea : « cum sa fac sa ajung mai repede, sa le dau jos si sa ma duc acasa unde nevasta-mea trebuie ca a terminat tajina aia cu vita si prune uscate«.
Ajunseram asadar in Sahara. Un cer…tocmai bun de pozat. Hai sa vedem unde dormim. Ce naiba sunt bivuacurile astea ? Cu ce se mananca ele ? Bivuacurile sunt niste corturi enorme, binecuvantate cu paturi (ne asteptam sa dormim pe jos), tapitate cu presuri, despartite intre ele printr-o patura. Un fel de dormit la gramada, insa cu putina intimitate. In spatele gradinii noastre de dormit, dusuri. Suntem tot in Sahara, corect. Si, da, aveau dusuri. Nu s-a simtit nimeni atat de nespalat incat sa incerce dusurile. In plus, ne rupea o foame de numa’ numa’. Ne dusera oamenii sa ne omeneasca. Mancaram. Nu mai stiu exact ce. Parca ceva cuscus si, of course, tajina. E buna tocanita asta. Poate ca lu’ mama ii iese mai bine, dar e buna si a lor. Cu burta plina si cu zambete de satisfactie pe fata, ne lasam ghidati de ritmurile de tobe intr-o curte pazita de catcusi imensi. Aici, ai nostri ca brazii incearca sa ii invete pe marocani cum e cu muzica populara romaneasca. Le iese. Le iese marocanilor sa ii invete pe ai nostri sa bata la tobe. Si le mai iese alor nostri treaba cu basicile de la atata tobait.
La un semn, se sparge tambalaul si ma trezesc in mijlocul unui grup ce se indreapta cu pasi repezi spre dune. Pai aci nu avem dune ? Ba daaa, dar nu se vad bine ca e prea multa lumina. Imhm, inteleg. A venit momentul « sa vrajim grupul muieristic, poate poate o pica vreuna«. Ale noastre, toate cu garda sus. Aproape. Unele mai maritate, unele interesate de constelatii puteau sa le dea ele lectii domnilor care incercau marea cu degetul, folosindu-se de vesnicele « uite stelele, uite ce racoare e, nu-ti fie frica de intuneric«. Si tot mai adanc si tot mai adanc, in desert, bre, ce-aveti. Pana la un moment dat cand, singurul barbat suficient de inconstient ca sa faca parte din gupul mai sus numit, se intoarce catre harem si, cu lacrimile aproape in barba, graieste : « uite care e treaba : eu mai departe cu astia nu mai merg. E clar ce urmaresc. Iar eu sunt mic si plapand, nu prea vad cum as putea sa va apar. Poate doar sa ma ofer in locul vostru. Si nu vreau sa divorteze soata pe motiv de incompatibilitate desertica. Stam aci ! Ca se vad stelele si d-aci foarte bine !«  Ne puseram pe uitat la cer. Vreo 20 de minute. Pana cand marocanii isi dadura seama ca, nici sa vrea vreuna, nu va pica (era stapanul haremului cu ochii pe ei si pe ele) iar fetele ca stelele sunt la fel si acasa. Si, macar cu ai nostri, poti sa te certi pe limba ta.
Dupa o noapte scurta, insa dormita profund, pe la un 4 asa cand nici gand sa se mijeasca de ziua, ne trezim. Pentru experienta camila si experienta rasarit in dune. Camilele, pe taramul lui Mos Ene, visau ceva legat de plaje probabil. Acusi, imaginati-va cum ati reactiona daca ar veni un neica mititel sa iti urle in urechi sa te trezesti ca sa cari niste habarnisti prin nisip. Nu l-ati bodogani cel putin ? Eeee, camilele noastre l-au scuipat. Si nu ca sa nu ii fie de deochi. Asa, din toata inima lor de camile. S-au ridicat boscorodind in gand. Ma si gandeam : sa te tii bine acusi, Andreio, la propriu ! Ca urmeaza razbunarea camilei. Zice ala mic « madame, s’il vous plait«. Am inteles-o pe aia cu madame ca am vrut sa ii raspund madame e mama. Restul am inteles din semnele pe care mi le facea ca un politist in intersectie. Francofoana ce mai sunt ! Hop sus in sa. Cautam scaritele, ca la cai. Imhm. Mai cauta-le. Pana sa ma dezmeticesc eu care cum pe unde vine, camila face un balans ca de barca pe valuri si tusti, in piciere.Bine ca m-am tinut ca o capusa veritabila : cu unghii si dinti de sa, de urechile camilei, de mustati, de tot ce am apucat. Doar asa se explica de ce nu m-am dus in nas.
Gogalt, gogalt, gogalt, gogalt. Prêt de vreo 45 de minute. Nu pot sa zic ca mi-a placut in mod special sa fiu in spinarea camilei cum, nici in India, nu mi-a placut in mod special sa fiu carata de elefant. Tot la cai e mai fain. In fine. Ingenuncheaza camila, se extrage Andreea din sa. Sau cum s-o numi treaba aia care seama cu o sa. In tabara de unde plecaram 45 de minute in urma, era racoare. Ma si gandeam la ce m-or fi pus oamenii astia sa ma car cu atata flanelarime dupa mine. Imhm. In desert mi-am explicat. Batea un vaaaj asa un fel de crivato-uragano-taifuno-vanticel. Ma uit la grupusorul nostru. Toti zambeau. Aiurea. Le inghetasera zambetele din tabara pe buze. Incepuram sa ne cautam de paturi, haine, caciuli, fulare. Asa ne prinse rasaritul soarelui. Incotosmaniti. Domne, ce sa zic. Fara cuvinte. Pe marea de nisip, din marea de nisip, isi face aparitia triumfator soarele. Se inunda desertul. Cu o lumina calda. Totul capata un iz de auriu rosiatic in jur. Parca nimeni nu respira. Desi suntem cel putin 10 grupuri care stam la distante respectabile astfel incat sa nu ne intunecam pozele sau sa ne interferam in trairile momentului. Pana la urma, cel mai bun regizor, cu sau fara Oscar, ramane natura. Tare, domne, desertul asta. Parca ma si vedeam vreo luna calatorind doar in desert. Eu si scorpionii.


Dupa atata soare, pasii ne sunt indreptati, mai mult cu forta, de acelasi Aro, catre Tinghir. P-aci pe undeva cica se fac catarari. Noi ne plimbam la pas. Mai facem cateva miliarde de poze. Mai o gluma, mai un banc. Fara sa ne dam seama cand si cum, suntem déjà in Ourzazate. Nu ianinte de a da o tura prin Palmeraie. Sa vedem curmalele la ele acasa, direct in curmali. Si rodiile. Tot la ele acasa. Tot in pom. Si sa ne luam pa pa de la muntii Atlas. Ceea ce si facuram. Fara sa stim ce ne asteapta in ultima oprire a turului nostru. Ne-am bucurat de seara  din Ourzazate pe marginea piscinei, in baldachine fratteliene, cu povesti si glume.



Miroase a... ceai de menta marocan


Vreo doi ani in urma, inainte de a ma decide unde sa plec si ce experienta sa las sa ma hraneasca din plin cu nou, am fost cu o prietena, pentru prima si cred ca ultima data in viata, la targul de turism de la Romexpo. Eu si inca cincizeci de mii opt sute treizeci si doi de oameni. Ce cautam? Idei. De locuri. Pe care sa le cunosc. Ce-am gasit? Balamuc de lume. Cautatori de vacante dupa chipul si asemanarea lor. Noi cautam o vacanta un pic altfel si care sa nu ne oblige la credite. Sau la vanzare de organe. Si care sa nu ne transforme in caz de rascumparare. Nu vroiam nici o calatorie in tarc. Stiti voi, genul de concedii unde iti pun bratara la mana si iti dau drumul in trifoiul all inclusive. Sa revenim. Pe picior de plecare gasindu-ne, ne atrage atentia o duduita creola, cu un tatuaj fain tare pe mana stanga. Hai, helou, ce ziceti voi, mai garlz, de o holidei in Marocco? Oooo, Gizas atotputernic, cum sa mergem noi, mai frumusica de femeie, in Marocul tau cand noi suntem doua blonde cu priviri de gazele numa’ bune de alergat? Cu toate astea, am ascultat prezentarea duduitei care nici de barba-su nu vorbea cu atata pasiune. Pana sa iau eu decizia de a o lua spre Maroc, m-a luat pe mine decizia de a vedea India. Dar ideea incoltise….

Dupa experienta de anul trecut cu fetele de la Travel Girls, le vanam mai ceva ca pe reducerile la pantofi. Oare unde pleaca anul asta? Oare cand spun secretul? Oare pot sa merg cu ele sau m-au trecut pe lista de blocati? Domne, la barza chioara ii face Dumnezeu cuib iar mie imi trimite ceva bafta. Asa se face ca in februarie aflu de urmatoarea destinatie a fetelor. Ghici ghicitoarea mea. Maroc, bineinteles. Oooo, ce chin, ce dor, ce jale. Ca uitai sa va zic, dar conditia mea de unemployed person, sau somer pe romaneste, cam statea in calea fericirii mele. Nu ma jeleam ca nu am job, nu ma jeleam ca stateam acasa ca pensionarii si mergeam in parc tot ca ei cand lumea era la munca. Eu ma jeleam ca nu pot sa plec in Maroc. Se trasera niste sfori, Mercur cu Jupiter se certara care sa fie retrograd si care nu, sfintii din ceruri isi dadura seama ca voi vinde ceva sau pe cineva, piata muncii se gandi ca ma va avea pe constiinta. Ma rog, nu stiu cum si in ce fel, cert e faptul ca reintrai in campul muncii si cu un zambet tamp ca al lui Tom cand avea impresia ca l-a pacalit pe Jerry, incepui sa numar lunile, saptamanile, zilele pana la marea calatorie.

Ca orice calatorie care se respecta, a noastra incepe in toiul noptii, la Otopeni, unde, doar pentru ca am dormit aproapre de aeroport si nu ca as fi fost eu nerabdatoare de nu aveam aer, am ajuns prima. Nu mai era nimeni. Au inceput scenariile: am inteles gresit locul de intalnire, am gresit ziua plecarii (aoleo, au plecat ieri???), sunt la camera ascunsa si alte asemenea inteligente. Imi veni inima la loc cand vazui ca mai era cineva care cauta din priviri grupul. Aaa, bun, suntem pe drumul cel bun. In fine, ce sa mai lungim vorba, ne stranseram unul cate unul, ca ciupercile dupa ploaie. Hai ca aparu si omu’ cu foile (bilete, check in-uri si alte asemenea minuni organizatorice) si se inchise cercul. Ne puseram la drum. Si da-i si zboara si da-i si zboara, mai ceva ca pasarile calatoare. Cu cat inaintam in noapte cu atat mirosea a Sahara si a cald. Bine, poate era si din cauza ca rasarise soarele. Deasupra norilor. Ca pe pamant lisabonean ploua de rupea. Dar... ne opreste pe noi o ploicica de vara? Sau, mai bine zis, manati in lupta de promisiunea unor pasteis de belem ca la mama portugheza acasa, ne-am avantat in lupta. A meritat efortul. Biiine, omu’ cu foile ne-a zis ca nu putem manca mai mult de doua de caciula. Drept pentru care si-a luat injuraturile de dupa cand noi tanjam la inca o portie, macar o duzina.

Hai ca trecura orele de escala, ne imbarcaram, nu reusiram sa schimbam doua vorbe trei cuvinte ca iata-ne deja in Casablanca. Toate cuvintele de n-apucaram sa le schimbam in avion, le schimbaram pana sa ne verifice pasapoartele si sa ne dea viza de intrare. Se uitau oamenii in uniforma ba la poza, ba la noi, ba la noi, ba la poza. De parca ne-ar fi stiut de undeva dar nu stiau de unde sa ne ia. Peripetii aci in aeroport: una dintre fete a fost luata la bani marunti: de ce ai venit, mataluta, in orasul asta romantic? da’ unde lucrezi? da’ de ce lucrezi? da’ cu cine lucrezi? da’ ai familie? cat de mare? cu ce se ocupa? si parul, de ce il ai lung? si ochii, de ce sunt caprui? In cele din urma, mai mult din plictiseala cred, au lasat-o sa intre la ei in tarisoara. Eu ma trezesc in timp ce asteptam ca, oricat as fi vrut eu sa trimit un mesaj prin care sa anunt ca am ajuns, nu puteam. Ca imi lipsea instrumentul muncii. Rew, rew, rew. Imi amintesc. Lasai frumusete de telefon pe scaunul din avion dupa ce aratai niste poze. Aici a inceput joggingul: de la Tap Portugal la bagaje pierdute, de la bagaje pierdute la ofiterul de securitate, de la ofiterul de securitate la nu stiu ce birou. In fine, dupa lupte seculare, un domn brunetel, cu o engleza frantuzita imi returneaza depozitul de poze si amintiri (daaa, am facut backup la el).

In fine, dupa atatea aventurele ajungem in Casablanca. Orasul lui Rick's Café Américain. Spre acest obiectiv turistic am luat-o si noi, intr-un taxi in care ne-am adus aminte de metroul corporatistilor. Dupa experimentarea starii de spirit a sardinelor, am ajuns la pomul laudat. Unde nu am putut intra din cauza de lipsa de rezervare. Si cred eu si din cauza de blugi. Ma rog, nu cred ca a fost asa o pierdere. Mai ales ca numa’ doi trei vazusera filmul in cauza. Restul, sa dam si noi bine pe facebook. Altceva in Casablanca? Se vede ca au fost sub stapanire franceza. Mi s-a parut un oras foarte curat, modern, dezvoltat. Mai pipirisnais, asa. Mai pentru crème de la crème. Mi-a placut tare Marea Moschee Hassan II, pare-se a treia ca marime din lume, dupa Mecca si Medina. Imi imaginez cum o fi atunci cand e plina (25.000 oameni inauntru si alte 80.000 afara, un fel de Camp Nou). Mi-a placut si Oceanul. Mi s-a parut ca are personalitate, fara a deveni obraznic. Si ca stie sa se faca auzit (da din valuri mai ceva ca mine din taste). Mi-au placut casele. Albe. La inceput te simti ca la spital. Pana cobori privirea. Si dai de faleza. Atunci te simti ca in Grecia. Pana ii auzi vorbind. In franceza. Atunci déjà te incurci.

In Rabat am poposit pret de cateva fotografii si ceva fructe de cactus. Am vazut cateva obiective turistice musai de bifat, dar a caror denumire nu mi-o mai amintesc déjà. Mie mi-a placut ceva cafenea cocotata deasupra unui rau, ceva Bou Regreg cred. Si oamenii care vindeau prajiturele. Of course, prajituri gustate mai intai de muste. Si mi-a mai placut sa merg pe stradutele lor inguste. Cu fata de Europa. Pe repede inainte am reusit sa ne aruncam o privire si spre Meknes, sa imortalizam toti, la un semn parca, o poarta. Cred ca Bab Mansour, desi nu as putea baga mana in foc. Ce-am mai vazut ? Aaaa, am ajuns si la Volubilis. Aci, noi ar fi trebuit sa fim cel putin fascinati de ruinele romane sau, macar, de mozaicuri. Noi am fost fascinati de lumina tocmai buna de la apus si ne-am pozat. Asa mult ne-am pozat ca unii dintre noi si-au uitat gentile pe marginea pietricelelor cu care sau pe care s-au cocotat intru imortalizare vesnica.

Next destination : Fes. Pentru aci ma pregatisem temeinic. Pai numai eu stiu cat am cascat ochii la Clona (o telenovea plina de invataminte, pentru incultii care se gandeau ca o fi fost vorba despre vreun documentar pe Descopery). Stiam moscheile pe dinafara, mai ceva ca replicile din mai susul amintit instrument stiintific. Stiam madrassele, palatele, medinele. Pana si magarusii folositi pe post de carucior, pana si pe ei ii stiam. Parca eram acasa. Stiam de mizerie, de inghesuiala, de saracie. Stiam de tannerii si ma gandeam cu inima stransa cum voi rezista mirosurilor. Mi-am zis « curaj, gaina, ca te tai », musai sa vedem cum se vopseste pielea inainte de a deveni materie prima pentru posete si pantofi. Dam cu menta! Si ne-am dus. Ne-am intors mai repede decat ne-am dus. Si nu din cauza de miros. Ci pentru ca mai toate sunt in renovare. Si ne ramasesera doar magazinele de vizitat. Ceea ce vedem si prin alte parti. Restul obiectivelor turistice, fix ca in serial. Doar ca aveau si miros. Nu m-a impresionat Fesul asta. M-a pacalit si am luat esarfarii pentru tot neamul. In rest…hai spre Merzouga.

marți, 19 aprilie 2016

Pipera. Cu peronul pe partea dreapta


Pipera. Primavara varateca. Ora 7 in the morning. Iesirea de la metrou. Palcuri palcuri. De oameni. Ce naiba? Corporatristii incep la 7? Imhm. Some of them, da. Pe langa corporatristi, muncitori. Toti, indiferent de calificare, merg in acelasi pas. Parca e defilarea de pe vremea lu’ Ceasca. Toti actori in acelasi spectacol. Dansatori perfect sincronizati pe o muzica piperista. Unii o cotesc la stanga metroului, altii la dreapta. Invariabil, toti cu privirea in pamant si cu fetele adormite. Sau or fi triste? Intra incet, incet, fiecare in staulul lui. Unii au staul in cladiri fancy, cu geamuri mari si bariera la intrarea in curte. Altii au staul fix in ghereta de la bariera sau sunt cei care cladesc fancy-ul din birouri ori chiar birourile.

Ora 8.45. Still in Pipera. Si tot la metrou. Este coada. Ca pe vremuri la portocale. Acum e coada ca sa se iasa de la metrou. Oameni. Unii imbracati colorat. Unii in salopeta. Unele pe tocuri de zici ca acum acum pica fix in nas. Altele au nasul asa sus ca nu vor ajunge sa pice in el. Si atunci si-au pus balerini. Invariabil, trei sferturi poarta pungi. La moda este punga de Q’s Inn. Este un fel de Claudia Schiffer a pungilor. Privirile tot in pamant. Nici nu mai e nevoie sa caute staulul. Pasii il poarta pe fiecare dintre ei, in mod automat, catre locul unde isi va petrece urmatoarele cel putin 9 ore. Pe trotuare se merge organizat, in forma de gramada. Pe sosele, ca in India: oameni, microbuze, cate un tramvai (si nu cel numit Dorinta) al carui vatman e innebunit dupa sunet de claxon sau taraitoare sau cum s-o numi el, biciclisti in cautare de salvare de planeta chiar si cu pretul vietii lor.

Si tot asa pana pe la 12. La 12, incepe viermuiala “noi ce mancam azi”. Bisericute bisericute de corporatristi inunda cantinele. Se mananca. Si mancare. Se vorbeste. Se mai si discuta. In birouri miroase a mancaruri. Facute de mama, nevasta, nenea de la home delivery. Pe Dimitrie, aceasi viermuiala: masini, de la companie sau personale (uneori am impresia ca unii vin in acelasi timp si cu masina de la job si cu aia cumparata peste 15 ani cand se termina leasingul), motociclete de la pizzerii, biciclisti care ard caloriile, muncitoari care mananca painea cu salam si isi clatesc ochii cu picerele lasate, intr-un mod atat de generos la vedere, de catre bietele corporatriste.

Dupa bine meritata pauza de masa, soriceii se intorc in colivii. Incep din nou lungul drum pe roata. Mai primesc, din cand in cand, putina paine drept rasplata a vitezei pe care a prins-o roata datorita elanului cu care soricelul a alergat. Pana la 6 ii mai vezi strangandu-se prin curtile gigantilor de beton la afumat. Momente in care au impresia ca redevin stapanii vietilor lor. Ca nu mai fac parte din ceata lui Pitigoi. Si in care se gandesc ce sa faca mai repede dupa 6 incolo. Ii sperie gandul. De a redeveni stapanul propriei vieti. Sau de a avea planuri dupa 6. Asa ca se intorc in colivie. Unde au doar de alergat. Pe roata.

Ora 6 a venit. La un semn, deschisa-i calea, si s-apropie de metrou cata frunza cata iarba. Aceleasi turme. Aceleasi chipuri. Incepe lupta de incaput in mijloacele de transport in comun: cele doua tramvaie mai jos mentionate si metroul bucurestean. Are loc o lupta in toate regula: razboinici, victime, arme secrete, niciodata armistitiu. Sunt regizori multi ai acestei desfasurari de forte. Pe masura actorilor. Aceasi lupta si in strada. Cei care au venit cu toate masinile din dotare, basculantele santierelor, cateodata mi se pare ca si macaralele, biciclete, trotinete, motociclete, toate isi cer dreptul pe soseaua de 2 benzi: una pe sens.

9. Seara. Peste Pipera se lasa linistea. Seamana cu linistea de la munte cand nu sunt turisti grataragii. Orasul Pipera se intinde de-a lungul lui Dimitrie. Avem aici tot ce ne trebuie. Clinici, gradinite, Mega (acusi pe bune, ati vazut voi vreun loc fara Mega in Bucuresti? Si, mai nou, si in tara?), cantine, piata, santiere, mall. Ma astept ca in curand sa avem si un teatru. Tot pe Dimitrie. Pompeiu. Ca se pare ca aici trebuie sa incapa toate. Avem chiar si o autobaza. In mijlocul strazii. Cu microbuzele care culeg alte palcuri palcuri de corporatristi care o iau spre Swan Park. Avem si depoul unde intorc tramvaiele. 2 la numar. Ca se considera ca sunt arhisuficiente.

Mai in spate, tot pe Dimitrie, sunt blocuri de locuinte. Cum o fi sa faci 3 minute pana la munca? Si, la pranz, sa mergi acasa sa tragi un pui de somn... Pe de alta parte, ce faci dupa ora 19? Cand Pipera seamana cu un oras nemtesc in care la o anumita ora se da stingerea si nu mai vezi nici tipenie de om pe strazi, de zici ca ai nimerit intr-un loc parasit?! Cum ce faci? Iti dai voie sa respiri. Odata cu cartierul. Si te odihnesti. Pentru programul de roata de maine. Pentru cardurile de invadatori care or sa inceapa cotropirea de la primele ore ale diminetii.

Va multumesc

Odata cu varsta, basca chiar si inainte, am realizat ca in viata mea cei mai importanti sunt oamenii. Sa ne intelegem. Ma iubesc tare tare, imi place de mine, stau singura fara probleme si fara sa ma plictisesc. Insa, most of the time, in jurul meu sunt oameni. Atat de multi incat uneori nu am timp pentru toti.

In primul rand sunt oamenii din familie. Cei care sunt ca si camasa. Adica lipiti de tine. Ei sunt cel mai aproape. Dar si cei mai exigenti. Cei care vor cea mai multa atentie si cea mai mare parte din timpul tau. Se supara daca nu raspunzi la telefon in timpul zilei. Suna de cinci sase ori, tu in sedinta. Iesi din sedinta, intri in panica. Dumnezeule mare, ce s-o fi intamplat? Vreun razboi, vreo catastrofa, vreo tragedie? Dupa papara de “puteam sa si mor pana ai raspuns tu”, vine si problema: “Eram aici la x magazin. Ma gandeam sa fac niste sarmale. Dar nu ma pot hotari...in foi de varza sau in foi de vita? Cum nu ai timp de sarmale? Pai da, tu niciodata nu ai timp pentru problemele mele.”

Urmeaza oamenii de la job. Muuulti. Ca de aia lucrezi in Resurse Umane. Sa ai resurse. Umane. Ei ar vrea sa fii 101% dedicat lor. Nu te vad pe Link? Te cauta pe e-mail. Nu raspunzi pe e-mail? Te suna pe telefon. Pe toate telefoanele: pe cel de munca, pe cel de pe birou, pe cel personal, pe cel al persoanei de contact din familia ta (pe asta il dam pentru cazuri de urgenta cand murim la job si nu stiu pe cine sa anunte). Nu raspunzi la nici unul dintre cele mentionate mai sus? Vin in birou sa te caute. Nu esti in birou? Aaaa, tragedie. Tocmai acum cand ei au atat nevoie de tine... Te indrepti agale dinspre buda spre biroul plin deja ochi de colegi in cautare de diverse vitale: o vorba buna, o ureche care sa ii asculte, un aliat impotriva controlorilor RATB, un dat din cap compatimitor pentru balamucul de la metrou, a 101-a adeverinta pentru credit (care cu siguranta nu va fi aprobat nici de a 101-a banca). Ce, nu ai timp? Cum nu ai timp? Doar ce ai fost la buda, deci clar timp ai.

Si, pentru ca ai fost oarecum constiincioasa si ai incercat sa iti faci treaba cat se poate de bine, vine randul oamenilor de la fosturile joburi. Te cauta pentru sfaturi legate de munca, pentru dezgropat morti, pentru barfe referitoare la oameni pe care tu nici nu ii cunosti (ca doar ai plecat in 1900 toamna), pentru aduceri aminte care de obicei te rascolesc si te fac sa asculti intr-una, pe repeat, un rock suparat sau sa cauti poze ca sa le mai vezi mutrele de atunci cand eram asa fericiti (parca nici nu ne mai aducem aminte de cat de nasol ni se parea jobul, seful, compania, salariul). Nu dau de tine? Aaaa, pai normal, i-ai uitat. Ochii care nu se vad se uita. Ai uitat cand imparteam un mic de la Fepper, cand luptam impreuna impotriva sistemului... Normal, pentru colegii astia noi ai tot timpul. Sau esti suparata? A? Cum nu ai timp? Nu exista, e altceva la mijloc...

Apoi oamenii care sunt parte activa, repetitiva, rutiniera. Cei cu care mergi, de obicei, sa practici hobby-uri. Cei care, se presupune, nu mai tin la timp. Sau, mai bine zis, nu au limitari. Ca doar esti acolo. Dansezi, canti, esti bufon, calaresti, gatesti, bei, esti cu ei. In timpul tau liber. Ala putinul. Da, e bine si frumos. Numai ca, in afara timpului liber, ar vrea si ei sa mai stai un pic de vorba. “Esti la munca? (asta intrebare imi place maxim) Hai ca nu te tin mult. Ma gandeam sa mai schimbam playlistul la populare. Aaaa, sa discutam vineri la curs? Pai nu, ca pana vineri as fi vrut sa gasesc melodiile si sa i le trimit profei.” Sau, variatiuni pe aceasi tema: “stiu ca esti la munca, hai ca iti zic repede. Ma gandeam sa nu mai facem fasole cu afumatura acuma cand mergem la cai, ma gandeam sa facem o zama. Si am avea nevoie de morcov, telina, ceapa,..... Dupa 10 minute: si sa facem si niste gogosele. Mai esti? Inteleg ca nu prea ai timp, dar asta cu gogoselele chiar era importanta.”

Domne, mai sunt si cei care, saracii, deja ma cunosc. Suna. Nu raspund. Dau mesaj: “suna-ma cand poti. E oarecum urgent”. Of course, uit. Peste doua zile. Suna (ma pocnesc peste frunte: fuck, nu cred ca am sunat inapoi alaltaieri). Nu rapund. Zic “las ca sun cand oi putea sa ma intind la vorba ca sa cer scuzele de rigoare si sa nu reped omu’ ca n-am eu timp”. Uit. Imi amintesc la vreo saptamana dupa. Sun. Deja e mancata si coliva. Vorba vine. Deja printre oamenii astia umbla vorba “Nu creeeeed! Ai vorbit cu Andreea? Ti-a raspuns? Cum ai facut? Mai traieste? Tot la aia lucreaza? Tot singura, saraca mama? A terminat creditul la casa? Nu are timp? Pai cum nu are timp?! Barbat n-are, copii n-are, ce face cu tot timpul?”

In fine. Ce urmaresc cu toate cele mai sus expuse? Sa va multumesc. Tuturor celor de mai sus. Tuturor celor care sambata m-ati transformat in telefonista. Si tuturor celor care injura in barba ca nu m-au gasit. Si tuturor celor care isi zic “normal, s-a ajuns, nu mai sta de vorba cu plebea”. Si tuturor celor care, cu ajutorul sau impinsi de la spate de Facebook, au simtit nevoia sa isi puna cenusa in cap ca sambata au avut ceva mai bun de facut decat sa isi stoarca creierii intr-o urare originala care sa dea bine pe Wall-ul meu. Oamenilor, sunteti toti parte din viata mea! E important sa va stiu acolo, pe toti, cum v-am descris mai sus. Imi faceti viata de zi cu zi - aia care se straduieste in 364 de zile sa cladeasca, sa uneasca, sa fericeasca pentru ca o singura zi, un 9 aprilie amarat, sa culeaga laudele - de vis. Sunteti sarea si piperul celor 364 de zile. E fascinant sa vad cum, desi cu unii dintre voi nu vorbesc cu lunile, in mometul in care ne auzim parca nu ne-am mai auzit de aseara de la baut.

E fain sa simti energia pozitiva a oamenilor din jur atunci cand calendarul zice “hai ca mai trecu un an”. Este insa si mai important, pentru mine, sa va stiu, sa va simt, sa va aud in amaratele alea de 364 sacrificate intru stralucirea uneia singure.