vineri, 24 noiembrie 2017

Orașul vinului, Porto


Să tot fi fost ceasurile vreo 6 trecute fix. Când intram în orașul vinului. Fix la timp să ne îngrămădim, pe străzile la fel de înguste ca în restul Portugaliei, cu toți corporatriștii lor scăpați de pe ogor. Buun. Am făcut de la intrarea în oraș până la cazare fix cât am făcut din Aveiro până aci. Eeee, păi nu suntem noi obișnuite? Suntem. Ajungem într-un final glorios. Nici nu îmi imaginam că suntem așa aproape de tot. Noroc cu mulatra creață de la guest house. Că ne luminează. Domne, ce să mai tura vura. Foarte tare puștoaica. Ne-a spus în 15 minute exact ce să vedem și unde, cum să ajungem, unde să degustăm vinurile, unde e partea istorică și unde e shoppingul. Nota 10 cu felicitări. Așa chitră ce fusei, nu îi lăsai și ei bani de un cico. Nimic, vere! Aruncăm bagajele în cameră și ne pornim. Că la noi în mușuroi, nu e timp pentru zăbavă. Avem până mâine în vremea asta timp de rupt sandalele și de bășicat tălpile.

În primele 20 de minute am înțeles și de ce toată lumea zicea despre "o să îți dai sufletul în orașul ăsta". Porto, căci despre el e vorba în propoziție, stă cocoțat pe mai multe dealuri abrupte. Mai multe și mai abrupte decât alea pe care s-a suit Lisabona, dacă e să mă întrebați pe mine. Și, că tot aduserăm vorba, este al doilea oraș ca mărime după Lisabona, însă înaintea ei la capitolul importanță. Fie și prin simplul fapt că orașul Porto (Portus Cale pe numele lui roman) a dat numele Portugaliei. La o primă vedere, orașul mi se pare exact ca vinul care l-a făcut celebru: dulce și tare. Păi să îl savurăm, zic!

Începurăm plimbarea din Baixa. Străzi înguste, numai bune de ținut piciorul subțire. O luăm spre catedrală. Iute. Încă nu ne-am pierdut speranța că vom prinde un apus de vis de sus din turn. Dăm două ture Catedralei Se. Pe o bucată de hârtie scrie că turnul se poate vizita până la orele 23. E 19. Nu găsim poarta deschisă. Ne dezumflăm puțin. O luăm agale pe scările înguste nesfârșite. Ușor la vale. Nici nu vreau să mă gândesc că va trebui să ne și întoarcem. Casele sunt la o întindere de braț. Pot vedea foarte clar ce gătește tanti portugheză în seara asta. Acuși că a terminat de întins rufele. Care rufe ne mângâie nouă pletele când coborâm scările mai sus amintite. Suntem în Ribiera. Ulițe vechi, magazine ca la bunică-miu la țară: și cu mâncare, și cu băutura, și cu dero, și cu cratițe. Câțiva copii joacă un ceva joc desenat pe strada pavată cu piatră cubică. Cum naiba să joci castelu' aci? Adică să mai și fugi la deal? Sau rațele și vânătorii? Păi după plânsetele pescărușilor trag concluzia că suntem aproape de apă. Dacă se duce mingea în apă? Cum o mai scoți? Fix pentru aerul ăsta de autentic, fără make-up, îmi place deja mai mult Porto decât soră-sa mai mare, Lisabona.






Tot gândindu-mă la ce văd eu și la ce imortalizează Sonică, tot coborând jde mii de trepte, tot calculând de unde i-o fi dat fătucii de la cazare "juma' de oră maxim de aici până pe malul apei", ajung într-o mare de oameni. Și de lumini. Oamenii așezați la restaurant pe malul râului Duoro sporovăiesc extrem de veseli. Îl suspectez a avea vina pe vin. Că doar nu pe muzica jeluindă. Luminile îmbracă podurile. Și le dau un aer romantic. Poate cel mai mândru și semeț este Dom Luis I Bridge. Păi normal, la cât unt scoate din oamenii care încearcă să urce până la el...cred și eu. Podul a fost construit de un discipol al lui Gustave Eiffel. Știți voi, iubitorul de construcții din fier. Pornim și noi să cucerim minunăția care face legătura între cartierul Ribiera din Porto cu Villa Nova de Gaia, raiul degustătorilor de vin. Într-adevăr, ceea ce a imortalizat Sonică de pe podul ăsta seamănă cu adevărate cărți poștale. Și merită toată transpirația și febra musculoasă de mâine. Deși se pare că și pe de Podul Arrabida poți vedea priveliști care te fac să uiți să mai respiri.




A doua zi ne prinde dis de dimineață pe drumuri. Ne-am propus să mai facem câteva bășici. O luăm spre podul de aseară. Să facem câteva poze și pe zi. Și să vedem dacă prindem funicularul. Prindem ceva numai că griul funicularului se confundă cu casele. Lasă, bine că l-am pozat cu ochii minții. "Hai să bem o cafea! Pe malul lui Duoro!" șoptește adormita grupului. "Hai să bem o cafea mai în centru!" vine replica iubitorului de gălăgie. Dar, mai întâi vedem Gara. Una dintre cele mai frumoase din lume. Așa ne-a zis tanti de la cazare. Este, nu zic nu. "Cred că și o călătorie cu trenul ar fi fost faină". "Șșș, că te aude buburuza și ne lasă pe aci". "Chiar așa, ce o face buburuza părăsită în parcarea de la cimitir?" "Ia hai să vedem!" "Ceeee? Eu nu mă întorc 5 km ca să mă întorc pe urmă iar. Vezi-ți de treabă!" "Nuuu, mă, nu ne întoarcem! Dăm 7 euro și urcăm în turn. Și vedem și Porto de sus și vedem și buburuza." Zis și făcut. Ne puserăm la coadă. După coadă, ia și urcă. Și urcă. Și mai urcă tu nițel că așa îți trebuie. Dacă te mănâncă, te scarpini. După vreun plămân jumate scuipat, ajungem. Stăm 5 minute că nu aveai loc să ieși și să și stai prea mult. Numa' bine să facem câteva poze. Ș-atât.








Nu mai pot amâna momentul. Sunt luată practic pe sus și băgată într-o terasă în vederea potolirii stomacului și a dorinței de cafea. Lângă Placa da Liberdade, adică buricul târgului. Mâncăm o grămadă de prostii. Că gustările lor sunt cu pâine dulce. Un porumbel tupeist ne fură din farfurie. "Măăăăh, neseriosule, nu îți e un pic rușine?" "Ce să fac, tanti? Nu-l vezi pe grasu' ăla de pescăruș? Cu ăla clar nu mă pot lupta pe firmiturile pe care le aruncați mătăluță pe jos. Mai bine risc să mă ușuiți de pe masă." "Bine, mă, amărâtule, stai și tu aci! Ia zi, ce mai e de văzut prin orașul ăsta port?" "Aaa, păi ați văzut Nuestra Senora do Carmo?" "Ce e asta, mă piticot?" "O biserică!" "Aha, am văzut-o aseară. Altceva?" "Rua Santa Catarina". Liniște. "E cu shopping, o să vă placă...cred." "Să știi că avem nevoie de un troler..." Îi lăsăm înaripatului vreo două prăjiturele și pornim să shoppinguim.

În drum spre strada asta, vedem un codălău. Știți cum e românu' când vede o coadă bună. Îl macină curiozitatea. "Mă, la ce or sta ăștia aci?" Citim pe o plăcuță: Librăria Lello. Pe bune? La cultură? Ai, fi-mi-ar căpățâna! Și memoria! Că doar citisem: una dintre cele mai frumoase librării din lume, tavan cu vitralii, interior din lemn, stil neogotic, scară sinoasă. Cântărim rapid: shopping sau cultură; vin sau cărți; coadă sau mers de voie. Câștigă shoppingul. Huuuo, pițiponceala! Pornim la pas printr-un fel de centru vechi de la noi numai că înțesat de magazine și magazinașe, restaurante și terase. Găsim trolerul de care aveam nevoie pentru a transporta vinuri pentru acasă. Mai aruncăm banii pe niște tricouri și pe ceva teniși. Când să zicem că gata, la intrarea într-o cofetărie d-asta de-a lor, numită sugestiv "Fabrica da nata", un nene cu bonetă meșterește la prăjiturile astea păcătos de bune. L-am urmărit în acțiune și am luat și ceva prăjiturici pentru mai târziu. Până să se facă mai târziu, ne încheiem șederea în orașul vinului cu o porție de fructe de mare. Și cu vreo 10 sticle de licoare dulcișoară pentru ăi de acasă.



Așa cum ziceam pe la începutul șederii în Porto, mie mi-a plăcut mai mult aci decât în Lisabona. Mi se pare că orașul își păstrează mult mai bine autenticitatea. Și asta fără să fi ajuns să văd muzeul A Vida Portuguesa de care, bineînțeles, că am uitat complet. Rufele întinse în văzul lumii, străduțele extrem de înguste, până și pantele astea criminale, cartierele vechi, copiii care se joacă pe străzi, podurile, muzica fado care răsună în lumina lunii pe malul râului, firmele luminoase ale cramelor din Villa Nova de Gaia, vapoarele care pleacă în croazieră pe Duoro, prețurile bune la mâncare și cazare, sentimentul de siguranță pe străzi la ore târzii, toate mă fac să îmi doresc să mă întorc cândva. Chiar am simțit că e un oraș un pic mai altfel, în bine. Cu gândurile astea privesc Porto în oglinda retrovizoare. Buburuza se pornește din nou. Spre următorul popas.

Trecem prin oraș după oraș. Trag nădejde că poate în seara asta vom prinde apusul undeva unde să și putem opri. Și să avem câteva cadre faine. Nu ne iese. Pentru că, fix înainte de apus, intrăm în Parcul național Penada Geres. O luăm spre Geres. La început cântăm. Ne hăhăim. După un timp, să tot fie vreo 20 de minute de la intrarea în parc, încep serpentinele. Noi, românii, ne batem cu pumnul în piept pentru Transfăgărășan și pentru Transalpina? Vești proaste! Portughezii ne bat la fundu' gol. Da' gol, nu așa, cu pantaloni pe el. Drumul printre munți ca în palmă. Curbe strânse, pante abrupte. "Înțelegi acum de ce 1.2 e puțin pentru motor?" Nu am răspuns la o asemenea răutate. M-am limitat la un Tatăl Nostru de fiecare dată când buburuza ofta din greu la urcare de trăiam mereu cu spaima că va prefera la un moment dat să o ia înapoi la vale decât să mai tot urce. Eu, care nu am avut niciodată probleme cu răul de mașina, îmi simțeam stomacul în gât. Prea multe serpentine. Și prea întuneric.

Tocmai când să mă dau bătută în fața răului, Gabriela ne anunță veselă că mai avem 5 km. Adică 15 minute. WTF? Păi da, că viteza maximă cu care te puteai deplasa era 30 km/h. Bine. Coafura rezistă. Mai o glumă "bine că nu mâncarăm mult la prânz", mai o încurajare "dacă se oprește asta aci, aci rămânem că nu vine nici naiba să ne recupereze", mai un admirat de peisaj "să-mi bag.... picioarele, voi vedeți hăul din stânga?!" ne făcură să mai uităm de rău. Și făcură să treacă și ăle 15 minute. "Virează la dreapta o dată! Virează la dreapta de două ori! Alooo, șoferiță, ai adormit? Am zis să virezi la dreapta!!! Că dacă ratezi mai poți să întorci peste 50 de km!" urlă aproape disperată Gabriela din telefon. "Hooo, domne, ce ești nervoasă așa? Hooo, că virez!" În bunul obicei deja, două din trei coborâm din buburuză ca să o ghidăm pe a treia rămasă la volan. "Merge, merge, merge, mai ai juma' de centimetru până în zi, deci merge!" Ajungem la cazare. 10.30 noaptea. Prin munți. Dacă ar ști ea dna Anghel...

Nenea de la hotel ne dă variantele de parcare. Șoferița noastră, cred că încă având adrenalina în nori, decide să își încerce norocul cu parcatul fix sub fereastra noastră. Intenția bună. Direcția...printr-un tunelaș de vreun metru treizeci așa lățime. Dumnezeule mare! Cu oglinzile strânse, buburuza parcă era o duduie care și-a ridicat fustele să nu se ude. Trece cu bine. Domne, ce înseamnă adrenalina! Ajungem și în apartamentul nostru cu terasă. Ne bulucim toate să luăm o gură de aer. Și de stele. Suntem în munți. De fapt, noi credeam că în creierii lor. Aveam să vedem că nu era chiar așa. După despuțirea de rigoare, ne uităm încotro o luăm mâine. Penada era în mintea mea. Până am văzut că mai avem vreo 2 ore de unde suntem. Ca apoi să ne întoarcem pe același drum serpentinos. Mă dau bătută. Pentru prima dată într-o excursie renunț la o oprire. Cădem de acord toate trei că mai bine ne plimbăm pe Valea Duoro.

miercuri, 22 noiembrie 2017

Satul cadou princiar, Obidos



Ne așternem la drum. Spre satul ăsta fortificat care a tot fost oferit cadou de nuntă în familiile regale portugheze. Unii mai zic despre el că ar fi cel mai romantic sat medieval al Portugaliei. Mie mi-a plăcut că e așezat între vii. Pe moțul unui deal. Am lăsat buburuza la marginea satului. Și am pornit la pas printr-un fel de Ostuni. Casele sunt de un alb imaculat, parcă personaje într-o reclamă la înălbitor, înviorate pe ici pe colo cu o pată de culoare de la florile atârnânde și de la brâurile colorate în albastrul cerului. Urcăm treptele pentru a vedea priveliștea și de sus. Strașnice apărători, zidurile cetății au grijă să ascundă satul exact cum o scoică își protejează perla. Mi se pare că totul este păstrat cu extrem de multă grijă și responsabilitate. Eforturile portughezilor sunt răsplătite cu vârf și îndesat de miile de turiști care trec pragul cetății. M-am mai cocoțat eu și înainte pe ziduri de cetate, astea însă îmi țin treze toate simțurile. Să fie teama de a păși la înălțime pe potecuța de niciun metru? Nu are sens să vă povestesc cum era cu depășirea sau cu întâlnirea unui alt turist care venea din sens opus. Ce să mai la deal la vale, și pe ziduri ca și pe șosele. Strâmt, vere, extrem de strâmt.




Coborâm de pe ziduri ca să simțim și pulsul străzii. Străzilor înguste și, cum altfel, mereu în pantă. Pe unde nici cu gândul nu gândești apare câte-un tufiș înflorit. Cum de avem loc atâția pe potecile astea cu ifose de străzi? Stai, că nu ai văzut tot! O trăsură trece pe lângă noi și intră în curtea a ceea ce a fost cândva castel, actualmente o veritabilă Pousada, mai pe românește un hotel de lux, istoric adresat unui anumit segment de venit. Putem vizita curtea castelului. Ce vorbești, vere? Ăsta parcă e un castel din ăla de face nepo la mare cu formele ei. Pe cele două străzi principale care pleacă din poarta castelului sunt înșirate magazine cu produse specifice. Lichiorul Ginjinha care se bea din ceva păhărele de ciocolată și care seamănă nițel cu vișinata noastră; conservele de sardine de ciocolată. Pentru că da, aci are loc anual un festival al ciocolatei.  Te mai miri atunci că sătucul ăsta face parte din cele șapte minuni ale Portugaliei? Nu prea...





"Mi-e foame! Nu mai văd nimic în fața ochilor decât un platou cu fructe de mare! Mi-e foame rău! Ia uite, parcă și voi aveți fețe de creveți!" se auzi în timp ce ne minunam de frumusețea bisericii Santa Maria împodobită în interior cu azulejos - plăci de ceramică decorată. Hai să găsim un locșor să bem un pahar de vin și să mâncăm ceva d-aci, de la ei. Am căutat o oră. Totul era full. Citisem că în jurul prânzului hoarde de turiști sunt revărsate în miniatura asta de oraș. Nu am luat însă în seamă avertizările. Și uite așa, am început masa cu o băutură. La o terasă unde nu puteai mânca decât ceva hamburger. Lasă. Mai întâi bem. Într-o oră trebuie să se facă loc și pentru noi. Ceea ce s-a și întâmplat. După cele 45 de minute la băută, am pornit agale să căutăm hrană. Am găsit. Într-o terasă mărginită de leandri, am mâncat cele mai bune sardine la grătar ever. Da, clar masa asta va fi etalon și indiferent unde și ce om mai mânca în țara lui Pasteis do Nata, sigur vom face comparație cu sardinele din prima zi.






Nu am ascultat de sfaturile tuturor celor care fuseseră înainte în Obidos. Și nu am înnoptat în zonă. Nu. Am plecat spre Aveiro. Sau Veneția Portugaliei, ca să respectăm clișeele. Așezat pe coasta de nord a Portugaliei, pe malul unei lagune, Aveiro nu pare la prima vedere a avea prea multe de oferit. Mă tem că am picat și noi în capcana asta și nu i-am acordat atenția cuvenită. A fost sacrificat întru petrecerea a mai mult timp în Costa Nova, satul pescăresc care reprezintă de fapt o parte din Aveiro. Am apucat totuși, înainte de a pleca spre plajă, să vedem bărcile colorate Moliceiro, utilizate în trecut pentru colectarea și transportarea algelor care erau folosite drept fertilizator în agricultură. Astăzi, sunt folosite pentru a plimba turiștii pe canalele ce împart orașul în patru, canale care se alimentează din lagună. Spre deosebire de gondolele venețiene, bărcile Moliceiro sunt pictate în culori tari, ilustrând mai multe teme (scene din religie, scene de umor). Turul cu minunățiile astea specific portugheze pleacă din fața parcului Jardim do Rossio, un loc unde palmierii și iarba sunt actori principali.





Lăsăm în urmă clădirile Art Nouveau și bărcuțele pictate și pornim spre Costa Nova. Să vedem plaja și oceanul. Gabriela ne duce la plajă. Bine. Pornim agale să pozăm valurile. Nici vorbă să mai fiu păcălită de măria sa, Oceanul. Știu că e rece înghețat. Nu mă mai păcălește cu valurile lui brodate. Mă împrietenesc cu nisipul. Cu cât e mai departe de ocean, nisipul e cald, pătruns de soare. O luăm agale spre nicăieri. Suntem noi cu noi. Și cu vreo trei pescăruși fomiști. Nu nemâncați la cât erau de grăsuți. Și se mai văd, dincolo de stânci două undițe. Ok, avem și pescari în zonă. În rest, liniștea. Liniștea face plajă. La un capăt al infinitului de nisip, apare cu moț roșu un far. Farol da Barra. Păi știi de ce îl vezi tocmai de aci, de la distanța asta considerabilă? Pentru că este cel mai înalt far din Portugalia. Are 62 de metri. Înăltuț, ha? Poate fi văzut de la 43 de km de pe Atlantic. Nu ajungem până la plaja Barra care îl găzduiește. Nu, noi o luăm spre satul pescarilor.



Ne lăsăm purtate de instinct și ajungem pe strada principală. Loc de promenadă. Avenida Jose Estevao. Și aici începe spectacolul. Case colorate. Dungate. La începuturi erau folosite de către pescari pentru a-și depozita uneltele de pescuit, când am ajuns noi acolo erau deja reper iconic. Satul pescăresc a apărut la începutul secolului 19 când pescarii din Ilhavo au început să se mute în Costa Nova. Noua linie de țărm, inaugurată în 1808, le permitea accesul mai ușor la apă decât Sao Jacinto, coasta veche. De la loc de depozitat plasele, au devenit încet încet case de vacanță. Nu știu ce o fi înăuntru că nu am avut buget să plătim cazarea p-aci. Și nici timp prea mult. Pe dinafară sunt extrem de cochete. Dungate în fel și fel de culori, împodobite cu flori, dantelate pe la streașini, casele astea par din turtă dulce.





Am pornit, așadar prin satul ăsta dungat, despărțit de apă doar de o perdea de palmieri. În primul rând, m-a frapat curățenia. Și mi se pare extraordinar cum reușesc să își vadă de viață în ciuda puhoiului de turiști. Normal că se vede turisticul pe ici pe colo. Spre exemplu, la prețurile de la mâncare. Un pic mai piperate ca în alte părți. Dar masa la restaurant pe malul gârlii a meritat fiecare bănuț. La fel și vinul...În afară de promenada mai sus numită și de un pește grozav (care pește e peste tot, ca un laitmotiv evident: băncile sunt sub formă de pește, trotuarul are pe ici pe colo pești desenați), nu prea ai ce face. Rătăcindu-te la pas, fără grabă, pe fiecare străduță în parte și pozând în tihnă fiecare casă dungată în fel și fel de culori și tot îți ajunge juma' de zi. Mai pui jumate la plajă și cam gata. Cam gata am zis și noi pe la un 4 după amiază. Aveam vreo două ore de mers până la următoarea noastră oprire.



luni, 20 noiembrie 2017

Start, Portugalia rurală!

Cum îngălbenește frunza în ram, cum îmi vine mie dor de ducă. Bine, bine, anul asta întreg am tot avut dor de ducă. Și sper că și 2018 va fi la fel de călător. Asta doar așa, să răspund la întrebări nepuse. Așa. Și cum îngălbeneau frunzele și se apropia începutul anului școlar, îmi zisei: "auzi, măcar cu atâta lucru să te alegi din faptul că nu mai mergi la școală, să poți pleca în vacanță când alții merg la cursuri. Că, în rest, ce bine mai era pupil!"

Tot timpul, septembrie și octombrie sunt luni minunate de plimbat, pozat, vizitat. Și atunci e și bătaia mare pe destinații. În capul meu, de. Așadar, cu greu pot să împart lunile astea două pentru atâtea destinații la care efectiv bălesc. Bine. Anul ăsta fu mai ușor. Că se hotărî TAP-ul să reia cursele București Lisabona. Biiine, Dorele! Portugalia să fie, că Lisabona am tot văzut-o. Dar de ceva vreme tot cochetam eu cu viața la țară. Țară portugheză. Așa că, numai bine se legară lucrurile. Ne pornirăm la drum trei din patru. Am avut un abandon pe ultima sută de metri, însă am ramas în picioare stâlpii. Emoții ne-a dat și compania mai sus numită care se joacă de-a anulatul zborurilor. Cu puțin noroc, cu vreo câteva zeci de mătănii și un post negru, am reușit să plecăm.

A fost a doua destinație pe anul ăsta pentru care am ales varianta "închiriem mașină", tocmai pentru că aveam de gând să străbatem țara atât în lung, cât și în lat. Procedura de preluare a mașinii un pic greoaie. Lume multă, funcționărime puțină, practic m-am simțit ca acasă. După vreo două ore eram deja așezată pe locul mortului într-un Nissan Micra. "Cam mititică" se aude vocea suavă a șoferiței. "Auzi, suntem trei boabe cu bagaje de mână. Ce ne trebuie mai mare?" "Las' că o să vezi tu când o fi să urcăm cum o să o duci în spate că ea sigur nu ne poate duce pe noi." Și aici mi s-a explicat ceva cu niște cai lipsă și cu un motor cu o zecimală prea mică. Nu am înțeles mare lucru, am considerat că e pură pițiponceală.

Pornim spre ieșirea din Lisabona. Da, de data asta, orașul capitală ne este doar punct de trecere. Spre prima destinație. Sintra. Nu ne vedeam pentru prima dată. Însă au fost ceva ani care s-au așternut peste amintirile primei întâlniri. Am lăsat buburuza într-o parcare la intrarea în oraș și am început să urcăm spre centrul orașului. Și dă-i și urcă și dă-i și urcă mai ceva ca voinicul din poveste. Așa e la începutul oricărei excursii: te dai viteaz și mergi mult pe jos. Mașinile treceau vesele pe lângă noi, mângâindu-ne cu oglinzile că doar suntem pe străduțele înguste din Portugalia. "Nuuu, că e bine, noi facem mișcare!" Poate trebuia să le fi spus cocălătoarelor că din centru mai avem de urcat câțiva kilometri buni până la castel. Au fost cumva puse în fața faptului împlinit. No problem! Hai să mâncăm ceva înainte! Cum nu era timp de zăcut la vreun restaurant, ne-am potolit foamea cu pâine și măsline. Și ceva crenvurști la borcan. O delicatesă clar specifică locului că acasă nu am fi mâncat așa ceva nici amenințate cu moartea.

Cu burta plină, așa cum am citit noi că e bine înainte de efort, pornim să cucerim palatul Pena. Un fel de Neuschwanstein Castle portughez. Îl ignorăm total pe un nenică de încercă să ne explice că mai bine coborâm pe jos decât să ne chinuim la urcare. Bine facem. Drumul este minunat. Probabil fețele noastre inspirau altceva. Nu-mi explic altfel de ce, la fiecare trei minute, câteun trocarici oprea și ne întreba dacă vrem să ne ducă până în poartă la palat. Ne-am ținut tare. Nu am vrut. Și uite așa am ajuns să intrăm în grădinile palatului. 7 euro. Merită fiecare bănuț. Și fiecare minut. Normal că se urcă. Dar parcă nu mai e urcușul atât de dificil. Printre atâtea minunății de plante, fântâni, coloane, poduri și flori. Ajungem într-un final gâfâind. Ne plimbăm printre turle. Pozăm. Și palatul și priveliștea. Nici nu știu unde zboară o oră. Hai să coborâm că ne prinde noaptea!

La mauri renunțăm. Că ne chinuie puțin foamea. Și am vrea să ajungem în Praia do Macas pe lumină. Poate prindem un apus pe ocean. Nu ne iese. Că decidem să ne așezăm la o masă în căutare de ceva fructe de mare în plină Sintra. Locul e minunat. Fructele de mare nu prea. Și stăm așa, învelite în păturile dăruite de tanti ospătărița ca să ne oprim din tremurat, la șosea. Lume trece, lume vine, noi tot cu paharele care vorbesc vesele pe limba vinului de Porto. Ne dăm bătute în fața nopții. Lasă, poate prindem răsăritul dacă la apus nu fuserăm chiar în stare să ajungem. Renunțarăm și la vinul ce urma a fi băut pe hotel, cu oceanul chinuindu-și valurile întru relaxarea nervilor noștri. Lasă, bem vinu' aci, că totuși ce-i în mână nu-i minciună. 1-0 pentru neșoferi, scor menținut pănă aproape de finalul excursiei.

Duminica ne începe vesel. Și rece. Că oceanul ăsta ne spală pe picioare cu o apă aproape înghețată. Așa ne explicarăm și de ce mai toată lumea stă la plajă și nu se înghesuie la baie. Drept răzbunare, tragem câteva poze și părăsim incinta. Gabriela, prietena noastră care merge mereu în excursiile în care avem mașină, ne îndrumă pe niște străduțe mai degrabă poteci. Toată lumea pe șosea, noi pe drum forestier. Îi verificăm setările. Totul e bine. E ea așa, mai romantică. Și vrea altfel decât restul lumii. Începem cu rugăciuni poate poate scăpăm fără să vină vreo mașină de pe contrasens. Ne iese. O lăsăm mai ușor cu rugăciunile doar când zărim farul. Gata, suntem pe drumul cel bun. Prăfuind, dar bun. Ajungem dis de cu noaptea-n cap în locul unde se termină uscatul și începe marea. Tocmai bine de pozat fără griji că ai putea avea intruși în liniștea fotografiată. Bate un vânticel de te ia pe sus. Exact cum îmi aminteam. Profităm de vizită și ne luăm și certificate. Că așa suntem noi. Ne plac hârtiile. Să fie, domne, scris negru pe alb că eu, Andreea a lui Anghel am ajuns în cel mai vestic punct al Europei continentale. Am zis!




Tot aci, la Cabo da Roca, experimentăm spiritul de turmă atât de bine conturat în Românica. Pornim să coborâm pe ceva drum întru obținerea de peisaje spectaculoase. La început eram noi trei. După 10 minute nu prea mai aveai unde să arunci un vârf de bold printre sau pe pietrele mai devreme pozate. E bine. În unele domenii se numește trend setting. Bine! Hai să pornim mai departe și să lăsăm mioarele în urmă. Urmează o discuție amicală cu Gabriela. Îi este transmisă tranșant dorința noastră de a rămâne totuși pe șosele. Ea zice da și ne pune să o luăm pe o cărare. Decidem să nu o mai ascultăm și să o forțăm la reconfigurarea traseului. Îmda, ea reconfigurează traseul, noi cât pe ce să ne pupăm cu un autobuz care venea pe drumul și de dus și de întors. Clar nu-i de joacă p-aci, pe miniaturile astea de străzi.




vineri, 17 noiembrie 2017

Borș de pește la Letea


5.20. Toată lumea prezentă. Le-o fi fost frică de amenințarea că "să fiți sănătoși, care nu sunteți aci înseamnă că nu vreți răsărit și aci rămâneți". La 5.40 ieșim pe lacuri. Rădăcinos e primul. Stăm nițel. Până când Călin îl trage pe Victor de mânecă. "Du-mă pe Trei Iezere. Să văd pelicani în lumina de foc a răsăritului!" Victor ascultă, pornește motoarele și ne duce spre ce avea să devină cel mai frumos răsărit din Deltă. De până atunci, să ne înțelegem. Patru pelicani dormitează. Nu s-au trezit încă. Parcă simt căldura culcușului din penele lor. Plutesc. Stânga, dreapta. Sună ceasul și pentru soarele din poveste. Se trezește somnoros. Se freacă la ochi și se murdărește de portocaliul razelor. "Biiine, mă dau jos din pat!" Începe să dispară albastrul dimineții. Nu și ceața. Aparatele foto turuie. Sonică încă nu. El e un delicat. Face poze puține și bune. Și îmi dă mie răgazul să salut natura.






Nu știu când trec două ore. Probabil când tot pozăm pelicani. Sau pescăruși furăcioși care își bagă ciocul în plasele pescarilor. Sau broaște leneșe care își ridică doar ochii deasupra apei. Sau nuferi zbârliți de căldura cu care ceața îi mângâie. Soarele e deja îmbrăcat în hainele de muncă. Ne tot trimite spre pensiune. Că ne așteaptă o zi de Letea. Și nu ar vrea să ne ia așa, pe burta goală. Bine, fie! Hai la cafea! Să ne încălzim puțin! Mai ales ăștia care am zis că avertismentele Carminei de a ne înfofoli bine sunt izvorâte din lipsă de strat lipidic protector al domniței mai sus citate. Ce vorbești, vere, cu sau fără kile în plus, te bate un vâj pe barcă dimineața de ești gata să îi ridici statuie fesului! Slavă Domnului că nu ne-a ascultat Carmina balivernele cum că "noi am venit să stăm în aer liber, deci micul dejun să fie afară" că deja aveam zâmbetul înghețat pe chip!



Pornim spre Letea. Nu, nu am văzut caii. Nici nu cred că era scopul principal. Am văzut păsări în lacul Bogdaproste cunoscut în trecut pentru bogăția în pește, ne-am bucurat de drum și de poveștile lui Victor. În vreo două ore am ajuns în satul locuit de urmașii cazacilor zaporojeni. Haholii, ucrainienii din Austro-Ungaria, au venit în sat fugind din calea răzbunării lui Petru cel Mare, aducând cu ei cățel, purcel, obiceiuri. Au ales Letea pentru că zona era fix ce lăsaseră ei în urmă pe Nipru. Au continuat să facă ceea ce știau cel mai bine: să pescuiască și să crească vite și cai. Mai aflăm că pe vremuri, satul Letea era vestit pentru morile de vânt care au dispărut pentru a permite îndiguirea grindului.




Pădurea Letea, cea mai nordică pădure subtropicală din Europa, pădure de nisip, s-a dezvoltat sub formă de hașmacuri între dunele de nisip ce stau dovadă a prezenței Mării Negre pe aici. Este casă pentru o grămadă de plante cățărătoare: liane obraznice, lungi de vreo 25 de metri, care se ceartă cu plantele pe care se încolăcesc și, de multe ori, și între ele; vița de vie sălbatică care se urcă și cotropește stejarii cu crengi răsucite, încârligate, întoarse.  Martori tăcuți ai trecerii timpului. Și culcuș pentru vulturul codalb, șoimi, corbi, vipere de nisip și vreo 2000 de specii de insecte. Vine în discuție și povestea cailor sălbatici, urmași ai cailor domestici eliberați de oamenii care nu mai aveau la ce să îi folosească. Caii există, trăiesc și se hrănesc cu ce le oferă pădurea. Ei sunt cei care atrag cei mai mulți turiști. Însă, locurile au mult mai mult de oferit.

Avem parte de un prânz minunat, în mijlocul satului, într-o casă tradițională. Borșul de pește alunecă lin întru satisfacerea papilelor gustative. E multă lume la masă. Nu se simte însă agitația mulțimii. Se simte mai degrabă liniștea casei de la țară. Și a lingurilor care lovesc farfuriile. Singurul care grăiește este gustul mâncărurilor adevărate. Curate. Simple. Mâncăm o minunăție de crap la cuptor. Care se așează numai bine peste borșul de mai devreme. Avem loc și de desert? Glumiți? Ne facem! Încheiem apoteotic cu gogoși. Dumnezeule mare! Gogoșile alea pe care le făcea bunică-mea cu paharul... Pudrate cu un zahăr nu prea fin. Mănânci și plângi. Mănânci.




Ne întoarcem la Mila. Mai toți dormitând. Se mai aude Victor povestind despre vreo pasăre. Și câte un aparat foto care se încăpățânează să stocheze amintiri. Ne așteaptă un apus să fie pozat. Mergem pe lacul Ligheanca. Avem pelicani doar în zbor. E ok. Avem un soare care se dă în spectacol înainte de culcare. Și care stă la poză. Călin ne mai întreabă de setări. Se asigură că nu pierdem cadre. Victor mișcă barca după indicațiile noastre. Un munte de răbdare! Ba chiar sună un prieten care era cu o barcă în fața noastră și îl pune să ducă barca mai în soare ca să dea bine în pozele noastre. Ce final de zi! Îmda, așa credeam eu...final de zi, auzi!



La cină, dincolo de prieteniile cu țânțarii, ne mai dăm drumul și la prieteniile între noi. Mai o vorbă, mai o taină. Carmina ne povestește despre vinul pe care ni l-au făcut cadou în fiecare seară. Este o ediție limitată "Caii de la Letea". Știam că și ea și Călin sunt iubitori de vinuri. Nu știam că se și pricep să vorbească despre ele. Călin vorbește apoi de o altă surpriză: în seara asta ne învață despre fotografia de noapte. O să pozăm Calea Lactee. Așa crede el. Că după o trezire la 4.30 și o zi cu canoia în față, eu prefer să cumpăr pozele astea cu Calea Lactee. Îmda, mai bine că nu m-am dus. Abia acolo s-a văzut ce conțineau trolerele și trolerașele: trepied, monopied, și alte prefixuri de pied. Păi cum să îi distrug eu lu' Sonică și ultima picătură de încredere în el?

Ziua cu canoia a început mai omenește. Pe la un 8 așa. Am mâncat bine, ca să fiu sigură că îmi e greu să mă trag cu barcă cu tot. Cu avânt înainte, marș! Am ajuns. Un pic mai stabile decât canotcile. Deci, curaj, găină, că te tai! Avem parte de un mic training. Rămân cu concluzia: "scapă cine poate". Ne pornim. Greeeu. Trebuie o comunicare excelentă cu colegul de barcă. Ce comunicare, vere? Fiecare ne uitam și vâsleam în disperare să nu intrăm în mal. Hai, traversarăm și canalul mare. Lumea în jur: vaaai, ce nufăr minunat, ia să îi facem o poză! Eu mă gândeam cum să fac să nu intru în salcia răsturnată de un fulger fix în mijlocul drumului. Drumului cu apă, de! Târâș, grăpiș, ajunserăm în Rădăcinosul. Hai să facem o poză cu drona. Să așezăm bărcile în formă de floare. Domne, aci mi-a plăcut! Ne-am distrat așa cum încercam noi, ca niște curci bete, să așezăm coaja de nucă. A ieșit!

Ne punem iar pe tras la vâsle. Cine m-o fi pus să mănânc atâta! Uite, dacă erai mai ușurică, aveai și tu timp să admiri păsările în loc să te chinui atâta. Mă uit în jur. Nuuu, că stăm grupați, întocmai cum ne rugase Victor. O barcă e colea, o barcă la un kilometru. După vreo două ore de vâslit contra vântului, de tăiat valuri făcute de șalupele de viteză, de păstrat echilibrul destul de precar, de prăjit fără să ne dăm seama, ajungem. Era două ceasul. Eram curioasă câți vor mai vrea și tura 2, că așa era planificat, toată ziua, canoe. Inițial, imediat după coborârea din barcă, vreo doi colegi au zis că mai vor. După prânz și după bere, a devenit din ce în ce mai apetisantă oferta lui Victor de a da o tură cu barca cu motor. Și uite așa ajungem să vedem lebede în lacul Furtuna. Mai avem un apus de pozat. De data asta ieșim și noi în poză. Poza făcută de drone. Că acum am avut două. Iar s-a explicat conținutul trolerelor și trolerașelor.



Sâmbătă seara a fost seara surprizelor: cum am ajuns pe uscat, în Mila, ne-au întâmpinat două tăieri de moț. Cu muzică, cu tot ce trebuie. Ok, nicio problemă că doar oamenii trebuie să taie moțurile copiilor. Problema a fost când au început să se ia la întrecere între ei care dă muzica mai tare. A intervenit omu' nostru care ne-a ajutat cu organizarea p-acolo și a smuls promisiunea că se termină balamucul până la 12. Bine, nu-i bai, că nu ne culcăm așa devreme. Hai la o taină. Am aflat cum e cu Delta și cu turismul în Mila, cum trăiesc localnicii iarna, când poți să vezi cele mai multe specii de păsări, cine face ture foto și când. La un moment dat, în plină taină vegheată de un pahar de vin și un țânțar cântăreț, intră în curte un ansamblu de-al locului. Îmbrăcați în haine tradiționale, se pun pe cântat. Păi nu mă emoționai eu până aproape să îi dau apă lui Jerry? Și uitai de Sonică și scosei Iphone-ul să îi filmez? Uite, domne, că se poate și la noi! Nu numai în India sau în Maroc! Ce însemnă implicarea și dorința de a le oferi turiștilor altceva. Iliuță Goean, așa da! Poate îi mai înveți și pe alții!

Călin plusează, văzându-ne mega încântați: "mai facem și dimineață un răsărit? Din partea noastră pentru voi, în afara programului!" Mănânci, Murgule, zahăr? Normal că facem! Lasă că dormim în București. Stăteam și mă uitam la cei doi care au organizat totul. Extrem de atenți, mereu zâmbitori. Cumva, extrem de bine ascunsă, se vede și puțină oboseală. Care dispare ca prin miracol când un coleg pozar mai mult afirmă decât întreabă: "avem și în noaptea asta fotografie de noapte". Călin răspunde cu un "normal, când ziceți voi" când mie îmi stătea pe limbă să zic: "avem, avem, fotografie de noapte la patul în care ne vom urca în maxim 10 minute". Ei se duc la pozat, eu la somn.Vârsta, de!

Ultima dimineață din tura asta în Deltă. Același Victor, același lac Trei Iezere. De data asta, însă, zeci de pelicani. Îi fotografiem. Încercăm să îi prindem în zbor. Unora ne iese. Altora nu. Călin dă indicații. Victor le respectă. Sucește barca. Să prindem toți cadre faine. Hait! Dar ce-avem noi aicea, vorba lui Cerebel. Avem concurența. O bărcuță plină ochi de Canoniști. Alte tunuri. Mă, copii, voi nu ați învățat să lăsați tunurile? Să vă războiți în cuvinte mai bine? Ne folosim unii de alții: ei fotografiază pelicanii din spate, pelicanii zboară spre noi, noi facem un ocol cu barca, pelicanii zboară spre ei. E bine, toată lumea fericită. Până se plictisesc înaripatele și o iau spre Rădăcinosu. Plecăm și noi după ei.






Pe Rădăcinosu este orgasmul călătoriei. Cred că aproape o sută de pelicani se strânseseră în stoluri și căutau mâncare. Se trage mult. În rafală. Unii zboară, alții mănâncă, vreo doi se giugiulesc. Lumina caldă a răsăritului se joacă în coloritul penajului lor. Da. Cred că ies poze numa' bune de tablou. Iubesc liniștea care domnește în barcă și pe lac. Numai glasurile păsărilor certărețe străpung văzduhul. Aaa, și turuiala aparatelor foto. De asta e mai fain răsăritul cu pozarii decât cu un grup obișnuit. Pentru că pozarii tac pentru a se concentra pe treabă. Și așa se poate asculta liniștea gălăgioasă. Asta e imaginea cu care rămân în minte. Cu asta plec din tura asta de Deltă.



Carmina și Călin cer feedback înainte să pornim spre casă. Ce feedback, oameni buni? Păi mai bine un feedforward. Sau mai bine hai să vă spun ce îmi voi aminti eu peste alți trei ani: oameni faini; discuții despre jocurile copilăriei; sfaturi și hinturi legate de mirrorless; discuții între pozari din care nu am înțeles o iotă dar care îmi dădeau o stare de bine prin simplul fapt că se împărtășeau informații și experiențe; pește dimineață, la prânz și seara; cântece tradiționale într-o sâmbătă de august; vin și nuci umplute dăruite așa, ca surpriză; flexibilitate din partea tuturor; un Victor suficient de prezent și minunat de nebăgăreț; pelicani în toate unghiurile și culorile; un Călin prezent și implicat; o Carmina mereu atentă la fericirea grupului.

Sunt câțiva oameni în turismul românesc care fac o treabă minunată. Un fel de luminiță de la capătul tunelului. În care merită să ai încredere și pe mâna cărora poți lăsa zilele tale de concediu. Pentru că iese bine! În rest, Delta rămâne tot acolo, în așteptare de oameni dornici de frumos.