Pe urmele Lui

Am mai zăbovi noi puțin în curtea plină de măslini și flori. Însă, ne presează timpul. Plecăm în sfârșit pe Drumul Crucii. 600 de metri, 14 opriri. Intrăm pe Poarta Leilor. Trecem pe lângă mica biserică în care găsim locul unde s-a născut Sfânta Fecioară. Intrăm preț de câteva clipe. Și aici e liniște. Și miroase a tămâie. Câteva lumânări ard întru luminarea drumului cuiva care probabil nu mai e. Ciudat lucru, dar și eu m-am gândit în Ierusalim la bunica pe care nu o mai am. Nu la cei care sunt lângă mine... Hai! Să mergem înainte! Ajungem la primele opriri. Locul unde Hristos a fost condamnat de Pilat din Pont. Și locul de unde a luat crucea. Amândouă opririle sunt într-o singură curte. Capela din stânga locul condamnării, Capela Biciuirea din dreapta locul unde a fost biciut de soldații romani. Eeee, de aici începe cumva să ți se facă pielea de găină. Nu știu dacă într-adevăr lumea simte vreo energie altfel. Eu una nu pot să spun asta. M-aș minți. Nu e vorba de energie. E vorba de faptul că pe aici, pe unde mă plimb eu acum în voie, acum mii de ani, un om sau un sfânt sau un fiu de Dumnezeu sau un profet sau cum vrea fiecare să îl vadă a trecut prin niște orori. Făcute de alți oameni. Nu știu cât putem conștientiza. Sau simți. În condițiile în care în jurul nostru sunt hoarde de turiști veniți doar să vadă. Nu prea pot respecta nevoile celor cu care se întâlnesc. Pentru mulți e curiozitate. E mult zgomot. Parcă exact invers decât ar trebui să fie. Dar, din nou, și la drumul făcut de Isus era zgomot...

A treia și a patra oprire sunt iarăși una lângă alta. A treia este găzduită de o capelă poloneză în care se găsește un basorelief ce marchează momentul în care Hristos cade sub povara crucii pentru prima dată. Dacă aș putea face abstracție de atâția asiatici care își fac selfie cu basorelieful... Ies ușor dezamăgită. Intru în capela armenească în care este marcat prin două urme de tălpi locul întâlnirii lui Hristos cu Fecioara Maria. Capela este dedicată tuturor mamelor care și-au pierdut copiii. Înăuntru nu e nimeni. Pfiu, ce bine! Ard două trei lumânări și pe o plăcuță este scrisă povestea locului. Moment de reculegere. Nu e lung momentul ăsta. Năvălesc hoardele de chinezi. Bine, voi ieși. Urmăm drumul. Cât pe ce să nu observăm oprirea unde Simon Cirineanul este obligat de soldații romani să ridice crucea pentru a-L ajuta pe Hristos.  Cotim dreapta. Urcăm pe o străduță îngustă pavată cu lespezi mari de piatră. Imediat dăm peste Biserica Sf. Veronica, locul unde Veronica a șters cu marama sa sudoarea de pe fața lui Hristos. De aici începem să urcăm pe trepte. Până ajungem în strada Bazarului, unde vom găsi al șaptelea popas al durerii, locul unde Hristos cade pentru a doua oară sub povara crucii. Locul este găzduit de o capelă franciscană în care, normal, ne înghesuim pentru poze, nu neapărat pentru reculegere. Îmda...

Deja începe să se vadă Golgota. Pe trepte, în fața unui magazin al cărui vânzător e supărat că se tot opresc turiștii aici luându-i practic locul din fața afacerii sale și fără să cumpere nimic, este locul unde Hristos își consolează mama și pe celelalte femei din Ierusalim care plângeau pentru el. În spatele zidului pe care se află o cruce latină care marchează oprirea, se află o mănăstire grecească. Chiar dacă am urmat traseul la literă, tot am trecut pe lângă a noua oprire (locul unde Hristos a  căzut pentru a treia oară). Se pare că cele trei căderi sunt de fapt cele trei zile cât a stat în mormânt. Această ultimă oprire din afara Bisericii Sfântului Mormânt este marcată de o coloană romană. Sper ca data viitoare să nu mai trecem pe lângă ea. De data asta o să o pun și pe seama emoțiilor că ne apropiam de Sfântul Mormânt. Intrăm în curte. Locul unde Mântuitorul a fost dezbrăcat și pironit pe Cruce. Curtea e plină de turiști. Unii ascultă poveștile ghizilor. Alții își odihnesc picioarele după atâta mers. Sunt și câțiva care par a medita. Noi nu ne oprim. Ne regrupăm și intrăm în Biserica Sfântului Mormânt.

Începem fără să avem vreo logică. Vedem în dreapta scara care urcă spre locul răstignirii. Nu urcăm însă. Ne lăsăm duse de emoție. Poposim la Piatra Ungerii sau Piatra Durerii, locul unde Hristos a fost uns și înfășurat în giulgiu înainte de a fi pus în mormânt, al 13-lea popas. Deasupra e o mare de candele. În jurul pietrei, oamenii se roagă. Văd genți mari cu haine care sunt trecute pe piatra care se spune că miroase mereu a mir. Ca să poți îngenunchea și spune o rugăciune va trebui să aștepți ca șifoniere întregi să fie sfințite. Întrebări retorice: dacă suntem aici, noi, prezenți, cu sufletul și cu mintea, nu înseamnă că suntem binecuvântați? Nu cumva coboară și în noi din sfințenia acestor locuri? E oare nevoie de haine frecate de lucruri? Nu e suficientă prezența lui Dumnezeu? Îmi plec fruntea. Și mă întorc la mine. Mulțumesc pentru ce am. Și pentru ce nu am pentru că probabil nu îmi trebuie. Atât apuc să gândesc. Până să fiu împinsă de un român de-al nostru care uitase să sfințească niște icoane. Mă retrag. Eu mi-am atins scopul. Să îi las și pe alții să și-l atingă.

O luăm spre Mormânt. Trebuie să stăm la coadă. Nu-i bai. Ne așezăm în tăcere. Noi în tăcere. În jurul nostru lumea chicotește, spune glume, se împinge. Am iarăși o interacțiune interesantă cu un grup de asiatici. Ei sunt mici și mulți. Și nerăbdători. Împing. Dau coate. Calcă pe picioare. Lovesc cu aparatele foto. Și mie îmi place să fac poze. Inclusiv în templele lor când merg în vizită. Însa în niciun caz nu îi deranjez din rugăciunile lor. Sau așa sper eu. Încerc să mă detașez. Să îmi amintesc de ce am venit și unde sunt. Nu prea îmi iese. În schimb, iese la iveală partea mea rea. Aia în care îmi vine să îi pocnesc în cap cu tot cu aparate foto. Una din cocălătoare le spune sec "Stop Pushing!" Primește înapoi ironii și alte coate. E bine. Un grup de conaționali vine pe dreapta, ocolește coada și se bagă în față. Nu știu de ce nu mă mai mir. Au în fruntea lor un preot. Nu, pardon, un popă. Mă gândesc: "Oare Cristoșelu', cum o sta El acu' și s-o uita la noi, nu o regreta că a trecut prin atâtea suferințe aproape degeaba?" Ne mai apropiem puțin. În fața ușii, o doamnă îl întoarce pe soț de cinci ori numărate înapoi să repete poza. Și mie imi place să mă pozez. Și să mă laud. Că sunt frumușică. Dar parcă aici nu îmi vine. Parcă aici e vorba de altceva. Hai că preotul paznic îi dă doamnei două variante: ori rămâne să facă poze și nu mai intră în mormânt, ori intră în mormânt și se oprește din pozat! Grea decizie! Mai face una înainte să intre!

Ne vine și nouă rândul la cele 30 de secunde cât avem de stat înăuntru. Pășim în camera Îngerului, locul unde, pe piatra din mijloc, Îngerul le-a dat vestea Învierii femeilor. Mormântul e într-o grotă, camera lespezii de mormânt. Avem loc trei persoane în genunchi. Nu ai timp pentru vreo rugăciune elaborată. Nu ai timp nici să meditezi. Porți doar respect pentru că ești lângă un mormânt. Lângă lespedea care a purtat trupul lui Hristos. Și încerci să îți auzi gândurile. Poate, poate, îl vei simți pe Dumnezeu altfel decât îl simți de obicei. "Next!" se aude vocea preotului cronometru. Mă închin. Și mulțumesc. Îi cer iertare pentru că mi-a venit să îi iau la bătaie pe asiatici. Și pe ai noștri. Dar tot nu cred că oamenii au ajuns în stadiul ăla de conștiință și maturitate pentru a putea fi educați cu vorba bună. Ne îndepărtăm puțin de această ultimă oprire din Drumul Durerii și face și Sonică o poză. Ca să îmi amintesc peste ani cum m-am simțit aici. Plecăm în tăcere spre locul răstignirii. Urcăm pe o scară abruptă. Sunt doar câteva trepte. În stânga este locul unde Hristos a fost bătut în cuie sub ochii Fecioarei. Scena este redată și într-un mozaic imens care stă deasupra acestei a 11-a oprire a lui Isus. Imediat lângă este locul unde crucea a fost înfiptă iar Hristos ridicat în aer pentru a putea fi văzut de toată lumea. Deasupra locului unde cele trei cruci (ale celor doi tâlhari și a Mântuitorului) au fost ridicate este un altar grecesc. Ne așezăm și noi sub altar pentru o rugăciune. Nu, nu băgăm mâna ca să atingem piatra muntelui în locul în care a fost înfiptă crucea. Preferăm toate să profităm de puținul timp pentru a medita. În locul în care suferințele s-au terminat. Calvarul se încheie aici, la oprirea cu numărul 12. Ce mai este interesant în acest conglomerat de biserici pe care îl reprezintă de fapt Biserica Sfântului Mormânt? Faptul că încă din vremea lui Saladin, creștinii ortodocși, romano-catolicii și creștinii ortodocși orientali au fiecare câte o zonă separată - o biserică în această clădire. Cea mai mare este Biserica Ortodoxă care se află în centru. Armenii au câteva altare și capele mai mici și biserica Sf Elena. Romano-catolicii au două capele. Etiopienii au o capelă și o mănăstire situată pe acoperiș. Copții au un altar. Ideea e că dacă trebuie făcută vreo modificare bisericii mari, toți trebuie să își dea ok-ul. Și, cum comunicarea merge de minune, deasupra intrării zace o scară de zeci de ani, scară care nu poate fi mutată pentru că nu sunt toți de acord. Un vis...