miercuri, 30 decembrie 2009

Culturala cronicuta 2

Sa ne intoarcem la TNB si la greii teatrului romanesc care au reusit sa dribleze varsta si reprezinta nucleul in jurul caruia se cladesc distributii care transpun spectatorii din prima secunda in care se sting luminile. Asta am observat la multe dintre spectacole. Cei din sala respira teatru. Nu mai sunt doar spectatori, devin personaje, fac parte din piesa, fac parte din ceea ce se intampla pe scena.

Cam asta mi s-a intamplat la Toti fiii mei, cand in jurul lui Victor Rebengiuc si al Sandei Toma au fost adunati actori tineri, talentati. Sub bagheta lui Caramitru, seara de sambata s-a transformat intr-o sarbatoare. Parca de cand tot pierdem actorii cu care am crescut, pierdem putin si din noi. Si teama ne impinge sa-i vedem si sa ii aplaudam pe cei care inca mai sunt si mai joaca. Povestea lui Arthur Miller descopera tragedia unei familii care isi construieste averea pe drame adanci. Vorbim de o piesa destul de grea, prin profunzimea consecintelor unor decizii luate in timpul razboiului. Personajele aluneca usor pe langa vina, in infern.

Sa-l lasam pe Miller si tragedia lui si sa ne indreptam spre o comedie traditionala, jucata printre altii de Costel Constantin, Marius Rizea, Ileana Stana Ionescu, Matei Alexandru, George Motoi sau Traian Stanescu. Sambata, duminica, luni ne prezinta trei zile din viata unei familii napoletane. O familie obisnuita, in care la traditionala masa de duminica izbucneste un confict care are la baza o criza de gelozie a stapanului casei. Tensiunile, patimile, conflictele se sting, lucrurile reintra in normal, regretele si ieratarea isi fac aparitia luni. Este o poveste in care ne putem regasi fiecare dintre noi, o poveste de si din viata oricarei familii. Piesa de rezistenta este Ileana Stana Ionescu sau matusa Meme. Atat. Mergeti si vedeti piesa.

Dupa teatru, ma hotarasc sa le fac o surpriza alor mei. Si le iau bilete la muzica populara (Maria Dragomiroiu 30 de ani de cariera sau ceva de genul), cu gandul ca vor merge in familie. Destinul crud a facut ca la concert sa ajung si eu cu ei. Destin crud nu pentru ca nu mi-ar fi placut muzica, ci pentru ca am amortit patru, da da patru, ore (fara pauza) pe scaun la Sala Palatului. Si, ca sa vezi, ne-au mai si filmat. Si ne-au mai dat si pe post. Bine ca nu a fost prim plan ca sa mi se citeasca durerea fizica pe chip. In fine... puse una peste alta, a fost o experienta draguta, mai ales ca una bucata mama si una bucata matusa cantau de mama focului, adica se mai gandeau si la altceva in afara de serviciu, mancare si copii.

Si fiindca se apropiau sarbatorile, am fost la concert. Nu, nu la Banica. Nici la Hrusca. Nici la Cleopatra Stratan. Nu. Am luat bilete la Invitatie la vals. Un fel de Concert de la Viena. Concertul a fost sustinut de orchestra teatrului de opereta Ioan Dacian. Am fost 18 doritori de la job. Unii de voie, altii cu pistolul la tampla. Sa nu exageram. Nu-s adepta violentei. Insa i-am luat prin invaluire. Mai ales ca nu le-am spus decat numele concertului. Fara sa mai mentionez si altceva. Asa ca, unii au mers ca sa vada pe cineva valsand. Ghinion. Spectacolul a fost minunat. O ora si jumatate am trait in alte vremuri. Daca n-ar fi fost atat de frig in sala, ar fi fost si mai bine. Dar, again, suntem abia la inceput. Poate treptat treptat vom avea si noi un mini concert de la Bucuresti. S-a auzit destul de bine, iar sala a participat chiar mai mult decat m-as fi asteptat. La plecare, multi am conchis: venim si la anul sa ascultam valsurile celor doi Strauss. Semn ca nu a fost chiar asa rau. Sau ca muzica a fost mai presus de toate chestiile lumesti care au lasat de dorit.

Asta a fost in 2009. Sa vedem cu ce ne mai delectam si anul asta. Mai sunt multe de vazut si ascultat. Am sa scriu aici despre toate cele probate cate ceva. Poate va inspir si mergeti sa va culturalizati si voi. Pana nu iau vacanta actorii.

Cronicuta culturala 1

In aceasta toamna, de cand m-am intors din calatoriile peste mari si tari, am devenit doamna diriginta. Mi se trage de la mama. Ca ea e diriga. Si uite cum am mostenit-o. Asa ca, saptamanal le propun colegilor de la munca o lingurita de cultura. Eu propun, ei se arata doritori, eu merg si achizitionez bilete de ma stiu toate doamnele de la casa ca fiind aia care vine cu clasa. Si uite asa mergem si mai vedem si altceva in afara de cancan-uri si barfe televizate. Acestea fiind stabilite, sa vedem ce ar fi de vizionat in Bucuresti.

Sa incepem cu o piesa de teatru pe care sincer nu cred ca am inteles-o. Asa ca v-o recomand doar in masura in care va aflati intr-o dispozitie de a aprofunda raspunsuri la intrebari esentiale. Sau poate asa mi s-a parut doar mie. Vorbesc de Sfarsit de partida de la Teatrul Metropolis. Partea buna e ca se gasesc bilete si de pe o zi pe alta. Si ca ii vezi la lucru pe Besoiu, pe Mihai Constantin si pe Razvan Vasilescu. Incercati-o daca vreti sa va testati capacitatea de a va transpune in lumea beckettiana.

Nu m-am mai legat de vesnica si eterna problema cu care ne-am confruntat si anul trecut: obtinerea biletelor. La TNB, avem in continuare reprezentatia vedeta nr.1, Egoistul, in care marele Beligan face legea. Pentru bilete la Egoistul, sunt mai multe variante: fie omori pe cineva care nu se stie prin ce miracol le-a obtinut, fie spargi casa de bilete vineri noaptea, inainte ca biletele sa fie puse in vanzare, fie te imprietenesti cu unul dintre actori si il implori sa te ajute cu obtinerea a doua amarate de bilete. Aceasi politica se aplica si altor doua spectacole vedeta ale TNB-ului: Tartuffe si Sinucigasul.

Pentru Tartuffe cu magistralul Malaele, am trezit si expediat o prietena intr-o foarte dimineata de sambata la casa de bilete. Nu vreti sa stiti pana unde se intindea coada. Va mai aduceti aminte de Ceasca? Si de cozile la portocale? Erau mici. De fapt, pana si doamna de la casa de bilete mi-a spus cat se poate de clar "casa de bilete se deschide la 10, insa doritorii sunt prezenti de la 8 in fata teatrului". Din aceste considerente, pentru cele trei spectacole TNB-ul nu da mai mult de 8 bilete de caciula. Si tot el, TNB-ul, isi rezerva nu stiu cate din bilete. Atunci, abia, se explica de ce la ora 10, cand se deschide casa, spectacolul Egoistul e deja vandut. Daca din cele 100 de bilete, 50 le opreste teatrul, 20 le iau actorii mai raman 30. Stiu. De vina e sala. Ca e prea mica.

Revenind insa, am avut noroc sa ajung la Tartuffe. Minunata piesa. Minunata distributie. Actorii interactioneaza cu publicul. La sfarsitul piesei, ramai cu bateriile incarcate. Te poti limita doar la a rade cu lacrimi sau poti merge mai departe, vazand cum lumea lui Moliere si lumea noastra difera doar prin straie. Dupa francez si Malaele, a venit randul rusilor si al lui Puric. Sinucigasul apare descrisa pe site-ul TNB-ului ca fiind o comedie amara, legatura intre teatrul satiric al lui Gogol si teatrul absurdului. Am ramas doar cu amarul. Care vine de la subiect, nu de la prestatia distributiei. Puric e genial. Ca intotdeauna. Iar oamenii cu care lucreaza in aceasta piesa sunt numai unul si unul. E bine de vazut piesa ca sa ne dam seama ce putere poate avea un gand, o dorinta, o vorba aruncata in vant.

Si daca tot vorbiram de Puric, ar trebui punctat si urmatorul lucru: toate spectacolele care au succes rasunator si care se joaca ani la rand cu casa inchisa sunt jucate si in afara teatrelor. Astfel, o sa vedeti ca Podul se joaca si la Metropolis, dar si la Palatul Copiilor. Diferenta? Pretul. Dublu la Palatul Copiilor. Aceasi situatie cu Descult in parc cu Banica jr. Si, mai nou, aceasi situatie si cu Cafeneaua cu Emilia Popescu si Straini in noapte cu Piersic.

Sa revenim la Puric si la trupa lui. Care joaca toate spectacolele care au fost puse in scena la TNB, la sala Rapsodia. Incepand cu Made in Romania. O trupa de cativa oameni frumosi, veseli, tineri reusesc sa transmita prin pantomima si dans mai mult decat pot transmite altii prin mii si mii de cuvinte. Si aici te poti rezuma la a simti muzica si a te bucura de dans sau poti incerca sa intelegi cum stau lucrurile in tarisoara noastra. Tot aici il puteti vedea pe Puric in Vis. Pont: incercati sa luati bilete in primele trei randuri. E foarte important sa vedeti de aproape mimica si gestica geniului. Si pregatiti-va sa percepeti lumea altfel. Fara cuvinte.

marți, 29 decembrie 2009

Bradulet, bradut bradut

Si cum acest Craciun l-am petrecut aaacaaasaaa, adica in Bucuresti, fara bunicul cu bradul si fara capra lui Nita, am purces la cumparaturi (doar nu era ca tocmai eu sa nu fac parte din societatea de consum) de tot felul: brad, cadouri si....atat. Ca de atat aveam bani. De mancare s-au ocupat altii. Carora li s-a facut mila de moacele noastre plouate si flamande.

Si am zis sa mergem la pomul laudat. Pentru brazii de Craciun. Adica la Obor. Ca sa negociem. Ca sa alegem. Ca sa economisim. Ca sa.... ca sa.... Zis si facut. Am ajuns. Dupa achizitionarea unui cadou din Bucur ca din alta parte nu stiam de unde se poate achizitiona, ne-am indreptat spre piata de brazi. Adica spre piata de brad, mai bine zis. Ca am avut surprinderea sa descoperim doar vreo cinci vanzatori de brazi care, normal, tineau la pret. Ca tineau la pret poate nu ar fi asa o tragedie, daca preturile ar fi fost de bun simt si daca brazii ar fi fost ceva mai aratosi. Sau, cu alte cuvinte, sa fi simtit ca raportul calitate-pret e unul ok.

Mai cautaram, mai cercetaram, mai intrebaram. Nimic. Cel mai pipernicit si cel mai ieftin, in acelasi timp, 80 de RON. Dupa vreo jumatate de ora eram mai ceva ca Fecioara Maria in cautarea unui loc in care sa nasca. Colocatara isi mai incerca norocul. Mai un zambet, mai un clipit des din gene, scosese la 70 RON. Nu se declara multumita. Si mai si spuse sus si tare ca mai bine cumpara mai scumpi din magazin, cu factura, decat sa dea o poala de bani tiganilor spagari. Da. Corect. Inconstienta. Ma uitam cand in stanga cand in dreapta ca sa stiu pe unde sa o luam la fuga mai repede si mai cu spor. Nu pentru faza cu spagari, ci pentru faza cu tigani.

Scaparam. Nu neinjurate. Si o luaram agale spre Hornbach. Ca auziram din surse sigure ca acolo brazii e mai frumosi, mai mandri, mai verzi. Si uite cum traversaram Bucurestiul ca sa ajungem la cucuietii din deal, colt cu lanul de porumb. Pe bune, nu metaforic vorbind. Aici, cumpara lumea ca disperata. Cred si eu, dupa ce vazusem in Obor, aici era pomana curata. Sa alegem, sa culegem. Facuram si una si alta. Sau mai bine zis aleseram pana culeseram. Doi braduleti, braduti braduti. Mandri-n toate cele. Unul mai frumos, altul mai mare. Cel mai mare a revenit alor nostri. De era sa ne paruim cu il cappo.

Pana si aici lumea se inghesuia sa cumpere. Cum ce? Suruburi, bormasini, cuie, burghie si alte astfel de cadouri simbolice. Ne inghesuiram si noi, ca sa nu facem nota discordanta. Luaram. Nu intrebati ce, ca habar n-am. Stiu doar ca omul care ne-a ajutat era foarte fericit printre cele mai sus citate si ne explica de mama focului ceva legat de burghie de zidarie, burghie de lemn si alte asemenea chinezisme, care, in loc sa faca lumina, adanceau ceata.

Acesta a fost inceputul alergaturii noastre dupa cadouri. Asa au inceput sarbatorile pentru mine, colocatara si colocatarul colocatarei. Si au continuat cam la fel. Despre personajul principal, in ziua de Craciun toti vanzatorii care tinusera la pret sus si tare il abandonasera in piete. Nici macar nu l-au mai transformat in lemn de foc. Al nostru a fost primit in casa cu caldura si impodobit si rasfatat cu globuri care mai de care mai colorate. Inca imi mai tine de urat. Si, luandu-ma dupa relatia care s-a nasciut intre el si colocatara, cred ca ne prinde martie cu el in casa. Nu de alta, dar "afara-i frig si ploua si ii ingheata si lui acele".

De urat, v-as mai ura.....

A trecut ceva vreme de cand ma limitez la a-i citi pe altii. Azi, insa, parca vreau sa mai scriu putin, ca sa mai uit de chestiile ce alcatuiesc rutina de zi cu zi. Desi zilele acestea vin cu liniste. Romanasii au rupt usile hypermarketurilor, au cheltuit si salariul lunar si pe cel de-al 13-lea. Craciunul a trecut lasand in urma mai multe sau mai putine kilograme, in functie de cat de mancau a fost fiecare dintre noi. Acusi toata lumea adreseaza urmatoarea intrebare:"unde faci Revelionul"? Bineinteles dupa ce fiecare isi satisface curiozitatea cu privire la cat de bogat a fost Mosul altuia. Ceva de genul "capra vecinului".

Pe mine sarbatorile m-au prins la concert. "Invitatie la vals". Daca Teatrul de Opereta va persevera, in cativa ani, mai multi sau mai putini, vom avea si noi parte de ceva de genul "Concertul de la Viena". Dar despre asta, intr-o alta postare. Am mers la concert ca sa "intru si eu in spirit", cum bine ma apostrofa inca colocatara-mi. Si mi-a iesit daca e sa ma intrebi pe mine, nu mi-a iesit daca e s-o intrebi pe ea. Pe colocatara, de. De ce?

Cred ca-i simplu. Pe masura ce adun trandafiri in cununa vietii (asa-i ca a sunat intr-un mare fel?...oamenii cliseelor), imi dau seama ca sarbatorile de iarna nu vor mai fi niciodata ce au fost candva. Poate pentru ca ma indepartez de copilarie. De vremurile in care asteptam Craciunul nu pentru a da navala la Cora, nici pentru a bananai dupa cadouri prin Unirea.

Pe vremuri primeam sub perna ciocolata sau bomboane, iar la poalele bradutului adus de bunica-miu din padure gaseam portocale. Si eram fericite. Si bradul care avea trei crengute si alea amarate, mirosea a brad si a fericire. Nu aveam brazi din import, din povesti. Aveam brazi pe care de multe ori ii faceam noi sa arate simetric, taind din crengile prea dese si legandu-le cu diverse carpe acolo unde Dumnezeu nu-i inzestrase.

Nu aveam zeci de cd-uri cu colinde si nici Radioul lui Mos Craciun, insa venea Nita, tiganul satului, cu capra. Si poate capra lui nu era impodobita cu cine stie ce, si poate nici tiganul nu era imbracat in straie populare, insa ne facea sa radem. Si era galagios si vesel. Si se multumea cu sticla de zaibar data de bunica-miu dupa ce il punea sa ne cante cate o jumatate de ora. Si in anul urmator venea iar, ca era rost de sorici si zaibar.

Nu mancam salata de beof, insa ne facea bunica-mea saraca piftie in strachioare de lut. Si sarmale. Si cozonaci facuti in cuptor de pamant, nu luati de la Tosca (sau Alice sau cofetaria de la Norilor) dupa 45 de minute de asteptare si injuraturi. Si ne dadeau la grinda. Si eram fericite cand impodobeam bradul cu hartie creponata si ii puneam lumanarele pe care le aprindeam doar in seara de Ajun, ca sa nu le consumam.

Am retrait zilele acestea toate aceste sentimente, intrebandu-ma daca e mai bine acum. Peste tot auzim ca suntem o societate de consum. Consumam tot: mancare in exces, haine in exces, munca in exces. Pana si pe noi ne consumam in exces. Alergam dupa ceva. Nu stim dupa ce. Insa alergam. Nici macar nu ne bucuram de timpul petrecut alergand. Asteptam sa ajungem undeva. Nu stim unde. Stim doar ca trebuie sa alergam.

Poate in momentul asta imi lipseste copilul. Copilul din mine. Sau copilul meu. Nu stiu. Poate m-ar ajuta sa vad lucrurile altfel. Sau poate ar readuce din mirosul sarbatorilor de alta data. Sau poate ne-ar schimba pe toti. Si poate ai mei nu ar mai parea ca imbatranesc pe an ce trece din ce in ce mai vizibil.