Hai la viață, neamule! Prin Jemaa el Fna. În Marrakech

Final destination : Marrakech. În momentul în care am intrat cu autocarul în Marrakech, am avut senzația că mă întorc în India. Aceeași viermuială, același haos, aceleași culori. Îmda. Orașul ăsta e viu. Cu motorete ce mai mai să dea peste tine, cu diverși comercianți care încearcă până în pânzele albe să îți vândă. Ceva. Orice. Autocarul ne lasă în mijlocul unei străzi mari. Ne spune că de aici vom merge pe jos. Ne preia omul de la riad. Bagajele stau frumos în cărucioare. Așa vor fi transportate către locul unde vom rămâne să înnoptăm. Noi o luăm, încolonați, după ghid. Pare să fie singurul care nu se pierde în labirint. Începe drumul. Străduțe înguste. Din ce în ce mai înguste. Mirosuri. Și de urină, și de mentă, și de mâncare. Pe străduțele astea se perindă, nu neapărat pe rând : măgăruși, oameni, motociclete. E în regulă, nu se lasă cu răniți.
 


Ajungem la riad. Cum pășim peste prag, Marrakech-ul se schimbă. Înăuntru miroase a mentă. Și a lămâie. Oamenii ies de nu știu unde și ne aduc ceaiul atât de bine cunoscut deja. Și niște biscuiței lângă. Ne lasă să savurăm minunățiile lângă piscina interioară. Îmi arunc o privire în sus. Ca să văd cum pereții sunt croșetați. Nici nu apuc să îmi revin din minunare că mergem să vedem camerele. O ușă ca la poarta unei cetăți îmi stârnește curiozitatea. Cum pot fi închise porțile de la cameră ? Cu lacătul, of course. Interesant. În cameră, mult alb. Și multă simplitate. Și și mai multă autenticitate. Da, se simte Marocul. Cu tot ce înseamnă meșteșuguri.

Ne petrecem seara pe acoperiș. Lângă piscină. Altă piscină. Și, da, fix pe acoperiș. Suntem la câteva minute de piața Jemaa el Fna. Sau, mai pe românește, locul unde se întâmplă toate. De pe acoperișul nostru unde se spun povești, se aude muzica tobelor și se vede fumul care se ridică peste piață. E ok, mâine seară suntem și noi acolo. Până una alta, mai avem de băut câteva pahare de vin aduse pe sub mână din afara riadului de gazda noastră care ar face orice numai să fim mulțumiți. Frumoase mai sunt serile astea marocane, cu ritm de tobe, oameni faini și experiențe nesperate.

Nu știu cât am dormit în noaptea aia. Eram curioasă ce ne așteaptă. Cu ce ne va servi orașul ăsta cu miros de Spania pe alocuri. Și am aflat. Am început dimineața cu diverse obiective turistice. Deja obosiți și nu neapărat fascinați de alte și alte monumente, ne limităm la a face poze, fără a mai fi prezenți cu spiritul. Aici intervine prima rupere de ritm. Pornim spre casa unui localnic care ne va lăsa să îi invadăm bucătăria, proviziile, casa. Vom învăța să facem pâine și tajină. Taină, taină, dăm și din mâini ca să nu lăsăm o impresie proastă. Unii frământă pâinea, alții curățăm și tocăm legume, alții spală salate și cepe. Că la noi în mușuroi, nu e timp pentru zăbavă. Unii mai fac o poză să vadă și cei de acasă că Andreea chiar nu e așa leneșă cum ai zice… odată terminate pregătirile, va dura puțin până când se vor coace.

Așa că, ghidul nostru ia înțeleapta decizie de a ne duce să vizităm Grădinile Majorelle. Ce mai e și cu grădinile istea? Păi, foarte simplu : un nebun s-a apucat să aducă de prin locurile pe unde și-a plimbat picioarele plante. Stiți voi, cum luăm noi magneți, el a adus floricele. Imaginați-vă problemă : dacă la magneți, când termini locul pe frigider, treci pe mașina de spălat, ce faci cu plantele când ți se termină balconul ? Îmda. O grădină botanică. Toate bune și frumoase, grădina înflorea, vizitatorii o vizitau. Până când nenea Majorelle își dădu obștescul sfârșit ca orice muritor de rând. Cin’ să fie, cin’ să fie următorul preocupat de bunăstarea grădinii noastre ? Ni mas ni menos que Yves Saint Laurent. Îmhm. Fix nenea cu parfumurile. Care o spală, o pieptănă și o redă circuitului turistic. Ca să ne clătim noi, turiștii obosiți și încinși de la căldură, ochii. Ceea ce am și făcut. Mulțumim, nenea Laurent !

Cu ochii clătiți și trupurile răcorite, ne întoarcem la gazdele noastre care ne-au lăsat să le distrugem bucatele. Ne așteaptă cu mesele întinse. Și cu ceai de mentă, normal. Dar, până să ne liniștim stomacul, putem să ne liniștim setea de pictură. Cu hena. Pe noi. Căci, auzindu-ne cum o tot boscorodeam pline de invidie că de ce nu și-o lăsa ea tatuajul mai la vedere, ghida noastră ne pregătise o surpriză : luați de vă lăsați desenate și expuneți voi tatuajele. Ceea ce am și făcut. Ca niște copii în dimineața de Crăciun, am așteptat cuminți să ne vină rândul la pictat. Uitasem de foame, de sete, de dor de codrul verde. Important era să nu ne măzgălim vopseaua recent întinsă cu o rapiditate uluitoare de o tanti localnică (sigur e pricepută și la încondeiat ouă). A urmat festinul cu bucatele pe care sincer cred că le înlocuiseră cât timp eram noi plecați. Sigur nu ne pricepem noi să facem așa mâncare gustoasă. Cu greu ne-am dat duși din casa omului unde făcusem, chiar și doar pentru două ore, parte din Maroc. Însă eram împinși de nerăbdarea întâlnirii cu ea.

Piața. Atâtea auzisem încât eram chiar curioasă să văd ce are, domne, ea și nu au suratele ei europene. Are după cum urmează : un bazar enorm, ceva de genul Dragonul Roșu de la noi. Bazarul are la rândul lui comercianți. Care negociază la sânge. Sunt în stare să te urmărească până cedezi ispitei de a cumpăra ceva de la ei. Care ceva de la ei, negociat preț de juma’ de oră, tot e mai scump de două-trei ori decât este el în realitate. La intrarea în bazar sunt tarabele cu fructe. O nebunie. Curmale, smochine, alune, fructe de cactus, nuci, arahide. Tot ce îți dorește suflețelul tău de turist înfometat și păcălit de coloristica prezentării și nu își dorește portofelul tău din ce în ce mai subțire, fix ca după o cură cu fructe. De treci de aceste tentații, se întinde piața cu tarabe unde se mănâncă. Nu prea știu cum să vă explic ca să mă înțelegeți. Știți cum erau tarabele pe vremuri la Obor ? Acolo unde făceau mici ? Ee, ceva de genul ăla înmulțit cu 200. Toate sunt numerotate. Aha, o să ziceți, ca să le găsești mai ușor. Mai încercați o dată. Ele sunt numerotate dar nu sunt introduse în teren în ordinea numerelor de pe tricou. Nuuu, sunt introduse după nicio regulă. Așa că, să nu vă pună Dumnezeul marocan să vă dați întâlnire la cherhanaua țâșpe. Că nu o să vă iasă. Într-un final, ne găsim restaurantul. Nu a fost ușor, să ne înțelegem. Când treci pe lângă mesele lor, oamenii încep să te hărțuiască : hai la noi, cuconiță, că la noi mierea e mai dulce, cartofii mai amidonați, vaca mai vacă. Asta am tras eu concluzia că zic pe franțuzeasca lor p-acolo. Că nu cred că îmi zicea vreun pipăitor din ăia că sunt femeia vieții lui. Doi sunt la bucătărie și șapte după tine să te agațe. Mâncarea e cam la fel peste tot. Biiine acuma, mai există și niște tarabe unde probabil mănâncă Bear Grylls. Nenea cu supraviețuirea, bre ! Numai când mă uitam la limbile alea de vacă și mi se făcea dor de post. În fine ! Noi mâncarăm cartofii noștri prăjiți cu niște frigărui de ceva făcute la ceva. Nimic spectaculos. În afară de atmosferă, tobe și … preț. Că te cam costă distracția. Ziserăm noi că ar fi mai bine să o luăm spre riad și să ne bem noi în liniște vinișorul.

Ultima seară în Maroc. Dezbatem la un pahar de vin ce ne-a plăcut și ce nu. Ne-a plăcut de noi. Unul de altul. Ne-a plăcut Marrakech. Sigur ne mai întoarcem. Măcar pentru un sfârșit de săptămână. Măcar ca parte a unei vacanțe în Spania. Mâncarea…nu ne-a dat pe spate. Dar ne-a plăcut ceaiul. Ne-au plăcut casele din Casablanca. Și riadul unde am stat în Marakech. Ne-au plăcut munții. Și Sahara…Ah, Sahara merită făcută separat. Merită măcar o săptămână de cufundat picioare în nisipurile-i povestite de beduini. Și Fes ? Nu știm ce să zicem. Poate doar ca să prindem o vizitare de tannerii. Suntem cu toții de acord că este o țară care e mai bine să fie vizitată în grup. Că trebuie să fii pregătit să o vizitezi. Ziceam și anul trecut că India nu e pentru oricine. La fel și cu Marocul. Dacă vrei lux, mergi în Dubai. Dacă vrei cele mai sus povestite, mergi în Maroc. Și, dacă ești deschis, îl vei și savura. Oraș cu oraș.

Nisip, camile, djembe. Sau Sahara

Eeee, vedeti voi, ce a urmat dupa Fes a transformat excursia noastra intr-una care merita povestita ca sa ramana nepotilor. Drumul spre Sahara se desfasoara printre munti. Pe un fel de Transfagarasan care il bate pe al nostru la fundu’ gol (iertati lipsa de pudoare). Drumurile? Ca-n palma. Peisajele? Bune pentru calendarele alea de ne luau ochii imediat dupa Revolutie. Atmosfera in autocar? Depinde pe cine intrebi. Se desfasurau sub ochii nostri munti de culoarea caramizii, oaze cu palmieri si curmali, ape care, cu un tupeu neimaginat, si-au facut loc pentru a-si defila culorile. In fundal, cineva se ocupa de stand up-ul pentru voiosia grupului. Si uite asa, stai sa fac poza muntelui si din unghiul asta, stai sa fac o poza si cu cerul, stai sa mai fac o poza si de pe partea cealalta a autocarului, se facu Sahara.

Lasam autocarul in spate si ne imbarcam intr-un fel de Aro dus la coafor si la sala. Nu toti in acelasi Aro. Pe grupuri. Nu stiu cum a fost drumul celorlalti pana la bivuacuri, insa grupul nostru exhaustiv muieristic a trait aventura vietii lui. Niciuna vorbitoare de franceza. In schimb, toate cu imaginatia si scenarita la purtator. Cum se indeparta omul de la poteca, cum incepeam : asta vrea sa ne dea hrana la scorpioni. O sa fim vedete la stirile de la ora 5 : « cinci tinere sperante, toate romancute get beget, toate in floarea varstei, toate manate in lupta de pasiunea pentru calatorii, au fost gasite cu ochii in soare, la propriu, in Sahara. Raman in urma lor fotografiile facute cu ultimele puteri : cateva zeci de mii facute stelelor si alte cateva zeci de mii facute prin locurile vizitate ». Ca sa nu ajungem in acest moment dramatico-tragic, am facut un plan de bataie. Bataie, bataie, din aia pe bune. Care il tine pe nea Caisa, care il leaga, care ii taie urechile ca sa avem ce manca, care se baga la bucatarie si, of course, care pozeaza toata treaba asta. Tot in vestitul Aro, ne imaginam ce-o gandi saracu’ sofer, inca speram noi si acusi, nevorbitor de romana. «  Oare cate camile sa iau pe ele? Asta de langa mine cu stelele valoreaza ceva…sau macar aparatul valoreaza ceva. Astalalta, brunetica si cu zambetul asta de reclama la colgate ? E cam slabatura…noroc cu pletele ! Si blonda inaltuta ? Doooamne, ce faptura ! Cu asta le scot si pe alelalte. Pe blonda as lua-o pentru fi-miu ala mic. Care e in faza de proiect.« realitatea cruda a vrut insa sa ne demonstreze ca batem campii : odata ajunse la dune, omul si-a luat talpasita ca vantul si ca gandul. Cred ca, de fapt, in masina se gandea : « cum sa fac sa ajung mai repede, sa le dau jos si sa ma duc acasa unde nevasta-mea trebuie ca a terminat tajina aia cu vita si prune uscate«.

Ajunseram asadar in Sahara. Un cer…tocmai bun de pozat. Hai sa vedem unde dormim. Ce naiba sunt bivuacurile astea ? Cu ce se mananca ele ? Bivuacurile sunt niste corturi enorme, binecuvantate cu paturi (ne asteptam sa dormim pe jos), tapitate cu presuri, despartite intre ele printr-o patura. Un fel de dormit la gramada, insa cu putina intimitate. In spatele gradinii noastre de dormit, dusuri. Suntem tot in Sahara, corect. Si, da, aveau dusuri. Nu s-a simtit nimeni atat de nespalat incat sa incerce dusurile. In plus, ne rupea o foame de numa’ numa’. Ne dusera oamenii sa ne omeneasca. Mancaram. Nu mai stiu exact ce. Parca ceva cuscus si, of course, tajina. E buna tocanita asta. Poate ca lu’ mama ii iese mai bine, dar e buna si a lor. Cu burta plina si cu zambete de satisfactie pe fata, ne lasam ghidati de ritmurile de tobe intr-o curte pazita de catcusi imensi. Aici, ai nostri ca brazii incearca sa ii invete pe marocani cum e cu muzica populara romaneasca. Le iese. Le iese marocanilor sa ii invete pe ai nostri sa bata la tobe. Si le mai iese alor nostri treaba cu basicile de la atata tobait.

La un semn, se sparge tambalaul si ma trezesc in mijlocul unui grup ce se indreapta cu pasi repezi spre dune. Pai aci nu avem dune ? Ba daaa, dar nu se vad bine ca e prea multa lumina. Imhm, inteleg. A venit momentul « sa vrajim grupul muieristic, poate poate o pica vreuna«. Ale noastre, toate cu garda sus. Aproape. Unele mai maritate, unele interesate de constelatii puteau sa le dea ele lectii domnilor care incercau marea cu degetul, folosindu-se de vesnicele « uite stelele, uite ce racoare e, nu-ti fie frica de intuneric«. Si tot mai adanc si tot mai adanc, in desert, bre, ce-aveti. Pana la un moment dat cand, singurul barbat suficient de inconstient ca sa faca parte din gupul mai sus numit, se intoarce catre harem si, cu lacrimile aproape in barba, graieste : « uite care e treaba : eu mai departe cu astia nu mai merg. E clar ce urmaresc. Iar eu sunt mic si plapand, nu prea vad cum as putea sa va apar. Poate doar sa ma ofer in locul vostru. Si nu vreau sa divorteze soata pe motiv de incompatibilitate desertica. Stam aci ! Ca se vad stelele si d-aci foarte bine !«  Ne puseram pe uitat la cer. Vreo 20 de minute. Pana cand marocanii isi dadura seama ca, nici sa vrea vreuna, nu va pica (era stapanul haremului cu ochii pe ei si pe ele) iar fetele ca stelele sunt la fel si acasa. Si, macar cu ai nostri, poti sa te certi pe limba ta.

Dupa o noapte scurta, insa dormita profund, pe la un 4 asa cand nici gand sa se mijeasca de ziua, ne trezim. Pentru experienta camila si experienta rasarit in dune. Camilele, pe taramul lui Mos Ene, visau ceva legat de plaje probabil. Acusi, imaginati-va cum ati reactiona daca ar veni un neica mititel sa iti urle in urechi sa te trezesti ca sa cari niste habarnisti prin nisip. Nu l-ati bodogani cel putin ? Eeee, camilele noastre l-au scuipat. Si nu ca sa nu ii fie de deochi. Asa, din toata inima lor de camile. S-au ridicat boscorodind in gand. Ma si gandeam : sa te tii bine acusi, Andreio, la propriu ! Ca urmeaza razbunarea camilei. Zice ala mic « madame, s’il vous plait«. Am inteles-o pe aia cu madame ca am vrut sa ii raspund madame e mama. Restul am inteles din semnele pe care mi le facea ca un politist in intersectie. Francofoana ce mai sunt ! Hop sus in sa. Cautam scaritele, ca la cai. Imhm. Mai cauta-le. Pana sa ma dezmeticesc eu care cum pe unde vine, camila face un balans ca de barca pe valuri si tusti, in piciere.Bine ca m-am tinut ca o capusa veritabila : cu unghii si dinti de sa, de urechile camilei, de mustati, de tot ce am apucat. Doar asa se explica de ce nu m-am dus in nas.

Gogalt, gogalt, gogalt, gogalt. Prêt de vreo 45 de minute. Nu pot sa zic ca mi-a placut in mod special sa fiu in spinarea camilei cum, nici in India, nu mi-a placut in mod special sa fiu carata de elefant. Tot la cai e mai fain. In fine. Ingenuncheaza camila, se extrage Andreea din sa. Sau cum s-o numi treaba aia care seama cu o sa. In tabara de unde plecaram 45 de minute in urma, era racoare. Ma si gandeam la ce m-or fi pus oamenii astia sa ma car cu atata flanelarime dupa mine. Imhm. In desert mi-am explicat. Batea un vaaaj asa un fel de crivato-uragano-taifuno-vanticel. Ma uit la grupusorul nostru. Toti zambeau. Aiurea. Le inghetasera zambetele din tabara pe buze. Incepuram sa ne cautam de paturi, haine, caciuli, fulare. Asa ne prinse rasaritul soarelui. Incotosmaniti. Domne, ce sa zic. Fara cuvinte. Pe marea de nisip, din marea de nisip, isi face aparitia triumfator soarele. Se inunda desertul. Cu o lumina calda. Totul capata un iz de auriu rosiatic in jur. Parca nimeni nu respira. Desi suntem cel putin 10 grupuri care stam la distante respectabile astfel incat sa nu ne intunecam pozele sau sa ne interferam in trairile momentului. Pana la urma, cel mai bun regizor, cu sau fara Oscar, ramane natura. Tare, domne, desertul asta. Parca ma si vedeam vreo luna calatorind doar in desert. Eu si scorpionii.


Dupa atata soare, pasii ne sunt indreptati, mai mult cu forta, de acelasi Aro, catre Tinghir. P-aci pe undeva cica se fac catarari. Noi ne plimbam la pas. Mai facem cateva miliarde de poze. Mai o gluma, mai un banc. Fara sa ne dam seama cand si cum, suntem déjà in Ourzazate. Nu ianinte de a da o tura prin Palmeraie. Sa vedem curmalele la ele acasa, direct in curmali. Si rodiile. Tot la ele acasa. Tot in pom. Si sa ne luam pa pa de la muntii Atlas. Ceea ce si facuram. Fara sa stim ce ne asteapta in ultima oprire a turului nostru. Ne-am bucurat de seara  din Ourzazate pe marginea piscinei, in baldachine fratteliene, cu povesti si glume.

Miroase a... ceai de menta marocan

Vreo doi ani in urma, inainte de a ma decide unde sa plec si ce experienta sa las sa ma hraneasca din plin cu nou, am fost cu o prietena, pentru prima si cred ca ultima data in viata, la targul de turism de la Romexpo. Eu si inca cincizeci de mii opt sute treizeci si doi de oameni. Ce cautam? Idei. De locuri. Pe care sa le cunosc. Ce-am gasit? Balamuc de lume. Cautatori de vacante dupa chipul si asemanarea lor. Noi cautam o vacanta un pic altfel si care sa nu ne oblige la credite. Sau la vanzare de organe. Si care sa nu ne transforme in caz de rascumparare. Nu vroiam nici o calatorie in tarc. Stiti voi, genul de concedii unde iti pun bratara la mana si iti dau drumul in trifoiul all inclusive. Sa revenim. Pe picior de plecare gasindu-ne, ne atrage atentia o duduita creola, cu un tatuaj fain tare pe mana stanga. Hai, helou, ce ziceti voi, mai garlz, de o holidei in Marocco? Oooo, Gizas atotputernic, cum sa mergem noi, mai frumusica de femeie, in Marocul tau cand noi suntem doua blonde cu priviri de gazele numa’ bune de alergat? Cu toate astea, am ascultat prezentarea duduitei care nici de barba-su nu vorbea cu atata pasiune. Pana sa iau eu decizia de a o lua spre Maroc, m-a luat pe mine decizia de a vedea India. Dar ideea incoltise….

Dupa experienta de anul trecut cu fetele de la Travel Girls, le vanam mai ceva ca pe reducerile la pantofi. Oare unde pleaca anul asta? Oare cand spun secretul? Oare pot sa merg cu ele sau m-au trecut pe lista de blocati? Domne, la barza chioara ii face Dumnezeu cuib iar mie imi trimite ceva bafta. Asa se face ca in februarie aflu de urmatoarea destinatie a fetelor. Ghici ghicitoarea mea. Maroc, bineinteles. Oooo, ce chin, ce dor, ce jale. Ca uitai sa va zic, dar conditia mea de unemployed person, sau somer pe romaneste, cam statea in calea fericirii mele. Nu ma jeleam ca nu am job, nu ma jeleam ca stateam acasa ca pensionarii si mergeam in parc tot ca ei cand lumea era la munca. Eu ma jeleam ca nu pot sa plec in Maroc. Se trasera niste sfori, Mercur cu Jupiter se certara care sa fie retrograd si care nu, sfintii din ceruri isi dadura seama ca voi vinde ceva sau pe cineva, piata muncii se gandi ca ma va avea pe constiinta. Ma rog, nu stiu cum si in ce fel, cert e faptul ca reintrai in campul muncii si cu un zambet tamp ca al lui Tom cand avea impresia ca l-a pacalit pe Jerry, incepui sa numar lunile, saptamanile, zilele pana la marea calatorie.

Ca orice calatorie care se respecta, a noastra incepe in toiul noptii, la Otopeni, unde, doar pentru ca am dormit aproapre de aeroport si nu ca as fi fost eu nerabdatoare de nu aveam aer, am ajuns prima. Nu mai era nimeni. Au inceput scenariile: am inteles gresit locul de intalnire, am gresit ziua plecarii (aoleo, au plecat ieri???), sunt la camera ascunsa si alte asemenea inteligente. Imi veni inima la loc cand vazui ca mai era cineva care cauta din priviri grupul. Aaa, bun, suntem pe drumul cel bun. In fine, ce sa mai lungim vorba, ne stranseram unul cate unul, ca ciupercile dupa ploaie. Hai ca aparu si omu’ cu foile (bilete, check in-uri si alte asemenea minuni organizatorice) si se inchise cercul. Ne puseram la drum. Si da-i si zboara si da-i si zboara, mai ceva ca pasarile calatoare. Cu cat inaintam in noapte cu atat mirosea a Sahara si a cald. Bine, poate era si din cauza ca rasarise soarele. Deasupra norilor. Ca pe pamant lisabonean ploua de rupea. Dar... ne opreste pe noi o ploicica de vara? Sau, mai bine zis, manati in lupta de promisiunea unor pasteis de belem ca la mama portugheza acasa, ne-am avantat in lupta. A meritat efortul. Biiine, omu’ cu foile ne-a zis ca nu putem manca mai mult de doua de caciula. Drept pentru care si-a luat injuraturile de dupa cand noi tanjam la inca o portie, macar o duzina.

Hai ca trecura orele de escala, ne imbarcaram, nu reusiram sa schimbam doua vorbe trei cuvinte ca iata-ne deja in Casablanca. Toate cuvintele de n-apucaram sa le schimbam in avion, le schimbaram pana sa ne verifice pasapoartele si sa ne dea viza de intrare. Se uitau oamenii in uniforma ba la poza, ba la noi, ba la noi, ba la poza. De parca ne-ar fi stiut de undeva dar nu stiau de unde sa ne ia. Peripetii aci in aeroport: una dintre fete a fost luata la bani marunti: de ce ai venit, mataluta, in orasul asta romantic? da’ unde lucrezi? da’ de ce lucrezi? da’ cu cine lucrezi? da’ ai familie? cat de mare? cu ce se ocupa? si parul, de ce il ai lung? si ochii, de ce sunt caprui? In cele din urma, mai mult din plictiseala cred, au lasat-o sa intre la ei in tarisoara. Eu ma trezesc in timp ce asteptam ca, oricat as fi vrut eu sa trimit un mesaj prin care sa anunt ca am ajuns, nu puteam. Ca imi lipsea instrumentul muncii. Rew, rew, rew. Imi amintesc. Lasai frumusete de telefon pe scaunul din avion dupa ce aratai niste poze. Aici a inceput joggingul: de la Tap Portugal la bagaje pierdute, de la bagaje pierdute la ofiterul de securitate, de la ofiterul de securitate la nu stiu ce birou. In fine, dupa lupte seculare, un domn brunetel, cu o engleza frantuzita imi returneaza depozitul de poze si amintiri (daaa, am facut backup la el).

In fine, dupa atatea aventurele ajungem in Casablanca. Orasul lui Rick's Café Américain. Spre acest obiectiv turistic am luat-o si noi, intr-un taxi in care ne-am adus aminte de metroul corporatistilor. Dupa experimentarea starii de spirit a sardinelor, am ajuns la pomul laudat. Unde nu am putut intra din cauza de lipsa de rezervare. Si cred eu si din cauza de blugi. Ma rog, nu cred ca a fost asa o pierdere. Mai ales ca numa’ doi trei vazusera filmul in cauza. Restul, sa dam si noi bine pe facebook. Altceva in Casablanca? Se vede ca au fost sub stapanire franceza. Mi s-a parut un oras foarte curat, modern, dezvoltat. Mai pipirisnais, asa. Mai pentru crème de la crème. Mi-a placut tare Marea Moschee Hassan II, pare-se a treia ca marime din lume, dupa Mecca si Medina. Imi imaginez cum o fi atunci cand e plina (25.000 oameni inauntru si alte 80.000 afara, un fel de Camp Nou). Mi-a placut si Oceanul. Mi s-a parut ca are personalitate, fara a deveni obraznic. Si ca stie sa se faca auzit (da din valuri mai ceva ca mine din taste). Mi-au placut casele. Albe. La inceput te simti ca la spital. Pana cobori privirea. Si dai de faleza. Atunci te simti ca in Grecia. Pana ii auzi vorbind. In franceza. Atunci déjà te incurci.

In Rabat am poposit pret de cateva fotografii si ceva fructe de cactus. Am vazut cateva obiective turistice musai de bifat, dar a caror denumire nu mi-o mai amintesc déjà. Mie mi-a placut ceva cafenea cocotata deasupra unui rau, ceva Bou Regreg cred. Si oamenii care vindeau prajiturele. Of course, prajituri gustate mai intai de muste. Si mi-a mai placut sa merg pe stradutele lor inguste. Cu fata de Europa. Pe repede inainte am reusit sa ne aruncam o privire si spre Meknes, sa imortalizam toti, la un semn parca, o poarta. Cred ca Bab Mansour, desi nu as putea baga mana in foc. Ce-am mai vazut ? Aaaa, am ajuns si la Volubilis. Aci, noi ar fi trebuit sa fim cel putin fascinati de ruinele romane sau, macar, de mozaicuri. Noi am fost fascinati de lumina tocmai buna de la apus si ne-am pozat. Asa mult ne-am pozat ca unii dintre noi si-au uitat gentile pe marginea pietricelelor cu care sau pe care s-au cocotat intru imortalizare vesnica.

Next destination : Fes. Pentru aci ma pregatisem temeinic. Pai numai eu stiu cat am cascat ochii la Clona (o telenovea plina de invataminte, pentru incultii care se gandeau ca o fi fost vorba despre vreun documentar pe Descopery). Stiam moscheile pe dinafara, mai ceva ca replicile din mai susul amintit instrument stiintific. Stiam madrassele, palatele, medinele. Pana si magarusii folositi pe post de carucior, pana si pe ei ii stiam. Parca eram acasa. Stiam de mizerie, de inghesuiala, de saracie. Stiam de tannerii si ma gandeam cu inima stransa cum voi rezista mirosurilor. Mi-am zis « curaj, gaina, ca te tai », musai sa vedem cum se vopseste pielea inainte de a deveni materie prima pentru posete si pantofi. Dam cu menta! Si ne-am dus. Ne-am intors mai repede decat ne-am dus. Si nu din cauza de miros. Ci pentru ca mai toate sunt in renovare. Si ne ramasesera doar magazinele de vizitat. Ceea ce vedem si prin alte parti. Restul obiectivelor turistice, fix ca in serial. Doar ca aveau si miros. Nu m-a impresionat Fesul asta. M-a pacalit si am luat esarfarii pentru tot neamul. In rest…hai spre Merzouga.

Pipera. Cu peronul pe partea dreapta

Pipera. Primavara varateca. Ora 7 in the morning. Iesirea de la metrou. Palcuri palcuri. De oameni. Ce naiba? Corporatristii incep la 7? Imhm. Some of them, da. Pe langa corporatristi, muncitori. Toti, indiferent de calificare, merg in acelasi pas. Parca e defilarea de pe vremea lu’ Ceasca. Toti actori in acelasi spectacol. Dansatori perfect sincronizati pe o muzica piperista. Unii o cotesc la stanga metroului, altii la dreapta. Invariabil, toti cu privirea in pamant si cu fetele adormite. Sau or fi triste? Intra incet, incet, fiecare in staulul lui. Unii au staul in cladiri fancy, cu geamuri mari si bariera la intrarea in curte. Altii au staul fix in ghereta de la bariera sau sunt cei care cladesc fancy-ul din birouri ori chiar birourile.

Ora 8.45. Still in Pipera. Si tot la metrou. Este coada. Ca pe vremuri la portocale. Acum e coada ca sa se iasa de la metrou. Oameni. Unii imbracati colorat. Unii in salopeta. Unele pe tocuri de zici ca acum acum pica fix in nas. Altele au nasul asa sus ca nu vor ajunge sa pice in el. Si atunci si-au pus balerini. Invariabil, trei sferturi poarta pungi. La moda este punga de Q’s Inn. Este un fel de Claudia Schiffer a pungilor. Privirile tot in pamant. Nici nu mai e nevoie sa caute staulul. Pasii il poarta pe fiecare dintre ei, in mod automat, catre locul unde isi va petrece urmatoarele cel putin 9 ore. Pe trotuare se merge organizat, in forma de gramada. Pe sosele, ca in India: oameni, microbuze, cate un tramvai (si nu cel numit Dorinta) al carui vatman e innebunit dupa sunet de claxon sau taraitoare sau cum s-o numi el, biciclisti in cautare de salvare de planeta chiar si cu pretul vietii lor.

Si tot asa pana pe la 12. La 12, incepe viermuiala “noi ce mancam azi”. Bisericute bisericute de corporatristi inunda cantinele. Se mananca. Si mancare. Se vorbeste. Se mai si discuta. In birouri miroase a mancaruri. Facute de mama, nevasta, nenea de la home delivery. Pe Dimitrie, aceasi viermuiala: masini, de la companie sau personale (uneori am impresia ca unii vin in acelasi timp si cu masina de la job si cu aia cumparata peste 15 ani cand se termina leasingul), motociclete de la pizzerii, biciclisti care ard caloriile, muncitoari care mananca painea cu salam si isi clatesc ochii cu picerele lasate, intr-un mod atat de generos la vedere, de catre bietele corporatriste.

Dupa bine meritata pauza de masa, soriceii se intorc in colivii. Incep din nou lungul drum pe roata. Mai primesc, din cand in cand, putina paine drept rasplata a vitezei pe care a prins-o roata datorita elanului cu care soricelul a alergat. Pana la 6 ii mai vezi strangandu-se prin curtile gigantilor de beton la afumat. Momente in care au impresia ca redevin stapanii vietilor lor. Ca nu mai fac parte din ceata lui Pitigoi. Si in care se gandesc ce sa faca mai repede dupa 6 incolo. Ii sperie gandul. De a redeveni stapanul propriei vieti. Sau de a avea planuri dupa 6. Asa ca se intorc in colivie. Unde au doar de alergat. Pe roata.

Ora 6 a venit. La un semn, deschisa-i calea, si s-apropie de metrou cata frunza cata iarba. Aceleasi turme. Aceleasi chipuri. Incepe lupta de incaput in mijloacele de transport in comun: cele doua tramvaie mai jos mentionate si metroul bucurestean. Are loc o lupta in toate regula: razboinici, victime, arme secrete, niciodata armistitiu. Sunt regizori multi ai acestei desfasurari de forte. Pe masura actorilor. Aceasi lupta si in strada. Cei care au venit cu toate masinile din dotare, basculantele santierelor, cateodata mi se pare ca si macaralele, biciclete, trotinete, motociclete, toate isi cer dreptul pe soseaua de 2 benzi: una pe sens.

9. Seara. Peste Pipera se lasa linistea. Seamana cu linistea de la munte cand nu sunt turisti grataragii. Orasul Pipera se intinde de-a lungul lui Dimitrie. Avem aici tot ce ne trebuie. Clinici, gradinite, Mega (acusi pe bune, ati vazut voi vreun loc fara Mega in Bucuresti? Si, mai nou, si in tara?), cantine, piata, santiere, mall. Ma astept ca in curand sa avem si un teatru. Tot pe Dimitrie. Pompeiu. Ca se pare ca aici trebuie sa incapa toate. Avem chiar si o autobaza. In mijlocul strazii. Cu microbuzele care culeg alte palcuri palcuri de corporatristi care o iau spre Swan Park. Avem si depoul unde intorc tramvaiele. 2 la numar. Ca se considera ca sunt arhisuficiente.

Mai in spate, tot pe Dimitrie, sunt blocuri de locuinte. Cum o fi sa faci 3 minute pana la munca? Si, la pranz, sa mergi acasa sa tragi un pui de somn... Pe de alta parte, ce faci dupa ora 19? Cand Pipera seamana cu un oras nemtesc in care la o anumita ora se da stingerea si nu mai vezi nici tipenie de om pe strazi, de zici ca ai nimerit intr-un loc parasit?! Cum ce faci? Iti dai voie sa respiri. Odata cu cartierul. Si te odihnesti. Pentru programul de roata de maine. Pentru cardurile de invadatori care or sa inceapa cotropirea de la primele ore ale diminetii.

Va multumesc

Odata cu varsta, basca chiar si inainte, am realizat ca in viata mea cei mai importanti sunt oamenii. Sa ne intelegem. Ma iubesc tare tare, imi place de mine, stau singura fara probleme si fara sa ma plictisesc. Insa, most of the time, in jurul meu sunt oameni. Atat de multi incat uneori nu am timp pentru toti.

In primul rand sunt oamenii din familie. Cei care sunt ca si camasa. Adica lipiti de tine. Ei sunt cel mai aproape. Dar si cei mai exigenti. Cei care vor cea mai multa atentie si cea mai mare parte din timpul tau. Se supara daca nu raspunzi la telefon in timpul zilei. Suna de cinci sase ori, tu in sedinta. Iesi din sedinta, intri in panica. Dumnezeule mare, ce s-o fi intamplat? Vreun razboi, vreo catastrofa, vreo tragedie? Dupa papara de “puteam sa si mor pana ai raspuns tu”, vine si problema: “Eram aici la x magazin. Ma gandeam sa fac niste sarmale. Dar nu ma pot hotari...in foi de varza sau in foi de vita? Cum nu ai timp de sarmale? Pai da, tu niciodata nu ai timp pentru problemele mele.”

Urmeaza oamenii de la job. Muuulti. Ca de aia lucrezi in Resurse Umane. Sa ai resurse. Umane. Ei ar vrea sa fii 101% dedicat lor. Nu te vad pe Link? Te cauta pe e-mail. Nu raspunzi pe e-mail? Te suna pe telefon. Pe toate telefoanele: pe cel de munca, pe cel de pe birou, pe cel personal, pe cel al persoanei de contact din familia ta (pe asta il dam pentru cazuri de urgenta cand murim la job si nu stiu pe cine sa anunte). Nu raspunzi la nici unul dintre cele mentionate mai sus? Vin in birou sa te caute. Nu esti in birou? Aaaa, tragedie. Tocmai acum cand ei au atat nevoie de tine... Te indrepti agale dinspre buda spre biroul plin deja ochi de colegi in cautare de diverse vitale: o vorba buna, o ureche care sa ii asculte, un aliat impotriva controlorilor RATB, un dat din cap compatimitor pentru balamucul de la metrou, a 101-a adeverinta pentru credit (care cu siguranta nu va fi aprobat nici de a 101-a banca). Ce, nu ai timp? Cum nu ai timp? Doar ce ai fost la buda, deci clar timp ai.

Si, pentru ca ai fost oarecum constiincioasa si ai incercat sa iti faci treaba cat se poate de bine, vine randul oamenilor de la fosturile joburi. Te cauta pentru sfaturi legate de munca, pentru dezgropat morti, pentru barfe referitoare la oameni pe care tu nici nu ii cunosti (ca doar ai plecat in 1900 toamna), pentru aduceri aminte care de obicei te rascolesc si te fac sa asculti intr-una, pe repeat, un rock suparat sau sa cauti poze ca sa le mai vezi mutrele de atunci cand eram asa fericiti (parca nici nu ne mai aducem aminte de cat de nasol ni se parea jobul, seful, compania, salariul). Nu dau de tine? Aaaa, pai normal, i-ai uitat. Ochii care nu se vad se uita. Ai uitat cand imparteam un mic de la Fepper, cand luptam impreuna impotriva sistemului... Normal, pentru colegii astia noi ai tot timpul. Sau esti suparata? A? Cum nu ai timp? Nu exista, e altceva la mijloc...

Apoi oamenii care sunt parte activa, repetitiva, rutiniera. Cei cu care mergi, de obicei, sa practici hobby-uri. Cei care, se presupune, nu mai tin la timp. Sau, mai bine zis, nu au limitari. Ca doar esti acolo. Dansezi, canti, esti bufon, calaresti, gatesti, bei, esti cu ei. In timpul tau liber. Ala putinul. Da, e bine si frumos. Numai ca, in afara timpului liber, ar vrea si ei sa mai stai un pic de vorba. “Esti la munca? (asta intrebare imi place maxim) Hai ca nu te tin mult. Ma gandeam sa mai schimbam playlistul la populare. Aaaa, sa discutam vineri la curs? Pai nu, ca pana vineri as fi vrut sa gasesc melodiile si sa i le trimit profei.” Sau, variatiuni pe aceasi tema: “stiu ca esti la munca, hai ca iti zic repede. Ma gandeam sa nu mai facem fasole cu afumatura acuma cand mergem la cai, ma gandeam sa facem o zama. Si am avea nevoie de morcov, telina, ceapa,..... Dupa 10 minute: si sa facem si niste gogosele. Mai esti? Inteleg ca nu prea ai timp, dar asta cu gogoselele chiar era importanta.”

Domne, mai sunt si cei care, saracii, deja ma cunosc. Suna. Nu raspund. Dau mesaj: “suna-ma cand poti. E oarecum urgent”. Of course, uit. Peste doua zile. Suna (ma pocnesc peste frunte: fuck, nu cred ca am sunat inapoi alaltaieri). Nu rapund. Zic “las ca sun cand oi putea sa ma intind la vorba ca sa cer scuzele de rigoare si sa nu reped omu’ ca n-am eu timp”. Uit. Imi amintesc la vreo saptamana dupa. Sun. Deja e mancata si coliva. Vorba vine. Deja printre oamenii astia umbla vorba “Nu creeeeed! Ai vorbit cu Andreea? Ti-a raspuns? Cum ai facut? Mai traieste? Tot la aia lucreaza? Tot singura, saraca mama? A terminat creditul la casa? Nu are timp? Pai cum nu are timp?! Barbat n-are, copii n-are, ce face cu tot timpul?”

In fine. Ce urmaresc cu toate cele mai sus expuse? Sa va multumesc. Tuturor celor de mai sus. Tuturor celor care sambata m-ati transformat in telefonista. Si tuturor celor care injura in barba ca nu m-au gasit. Si tuturor celor care isi zic “normal, s-a ajuns, nu mai sta de vorba cu plebea”. Si tuturor celor care, cu ajutorul sau impinsi de la spate de Facebook, au simtit nevoia sa isi puna cenusa in cap ca sambata au avut ceva mai bun de facut decat sa isi stoarca creierii intr-o urare originala care sa dea bine pe Wall-ul meu. Oamenilor, sunteti toti parte din viata mea! E important sa va stiu acolo, pe toti, cum v-am descris mai sus. Imi faceti viata de zi cu zi - aia care se straduieste in 364 de zile sa cladeasca, sa uneasca, sa fericeasca pentru ca o singura zi, un 9 aprilie amarat, sa culeaga laudele - de vis. Sunteti sarea si piperul celor 364 de zile. E fascinant sa vad cum, desi cu unii dintre voi nu vorbesc cu lunile, in mometul in care ne auzim parca nu ne-am mai auzit de aseara de la baut.

E fain sa simti energia pozitiva a oamenilor din jur atunci cand calendarul zice “hai ca mai trecu un an”. Este insa si mai important, pentru mine, sa va stiu, sa va simt, sa va aud in amaratele alea de 364 sacrificate intru stralucirea uneia singure.

De la berbec la berbec

Iubita mea iubita,

Intr-o zi calda calda de vara, mamuca ta, adica sora-mea, ma anunta telefonic (atat a dus-o pe ea mintea plina de emotii) ca tu esti deja a doua liniuta. Asa ai aparut in vietile noastre: a doua liniuta. Sa nu-ti mai spun ca am avut mare noroc sa fiu la corporatie (sper sa nu vezi tu ce inseamna corporatie, sa stii cuvantul doar din povestile mele si ale maica-tii). Pe scaunul aprobat de serviciul de SSM. Adica destul de bun de stat pe el. Si de aproape lesinat pe el. In cazul meu, a functionat ca un arc. Saream prin birou, razand si plangand in acelasi timp (asta se numeste instabilitate emotionala), strigand ca descreierata ca voi avea un nepo.

Sa nu te intristezi. Am zis un nepo, asa, de dragul discutiei. Stiam de la prima lacrima a muma-tii ca vei fi o nepo. Eeee, acusi, cand medicul a inceput cu estimarea sau calcularea (ca naiba mai stie cum fac medicii astia: fie ghicesc, fie au un algoritm) datei cand urma sa faci tu ochii mari in aceasta lume, s-a ingrosat gluma. In primul rand, urma sa fii o berbecuta. Ehee, ce am mai ras de babacii tai. Ma rog, muma-ta avea experienta, ca doar impartise casa, masa, patu’ si iubirea bunicilor cu o berbeaca. Dar al batran al tau...nici acusi nu e saracu’ constient 100% de ce il asteapta. Pe urma, ai avut ca zi de dat bomboane la scoala dupa cum urmeaza: 15 aprilie, 13 aprilie, 10 aprilie, 9 aprilie. Aci, la 9 aprilie, mi s-a cam rupt filmul. Iti dai seama, cum ar fi fost sa ne batem pe cadouri?

Acuma, pe sistemul “sa nasti cand oi vrea tu, numai pe 29 februarie sa nu fie” (asta fusese replica lu’ buna-tu cu vreo 30 de ani in urma), babacu’ tau ii zicea mamichi-tii: “ce conteaza, domne, sa fie cand o fi. Poate sa fie si in ziua de Paste. Numa’ pe 01 aprilie sa nu fie!”. Iar tu, exact ca mama-ta, fix cand ai vrut tu te-ai aratat. Adica pe 01 aprilie. S-a lasat cu aplauze venirea ta. Eu cu taica-tu pe holurile spitalului ne minunam cat esti de frumoasa. Intre noi fie vorba, aia cu cioara e valabila: nepo, fara suparare, erai uratica tare. Botita, turtita, rosiuta. Dar cu o personalitate de adevarat berbec. Faceai ordine si disciplina in camera aia unde erati mai multi viermisori. Urlai tu, urlau si ceilalti. Zambeai tu (ma rog, noi ziceam ca e zambet. Era de fapt, mai mult o strambatura asa...), zambeau si ceilalti. Domne, ce sa mai. Lead by example!

Incepura sa curga orele. Zilele. Lunile. Tu, ca Fat Frumos (nu te supara, maica-sa, dar chiar mi se pare mai mult spre Fat Frumos decat spre Ileana Cosinzeana). Tanti pediatra zicea ca mai intai vei merge de-a busilea. Tu direct in picioare. Ca mai intai o sa te strambi la mancare. Tu direct cu mainile in castron. Ce sa zic...recunosc stilul de “pe cuvantu’ tau? stai sa vezi ca n-ai dreptate”. Imi place cum ai tai incearca sa iti puna limite. Pe care doar daca le accepti, le si respecti. Imi palce cum te ridici de fiecare data cand cazi. Si mai zambesti si smechereste. Parca zici: ai vazut cat de fain am cazut? Si cand nu stii cum sa ajungi mai repede in bratele mamuca-tii de frica gainilor. Dupa care cu un zambet laaarg povestesti ca te-ai speriat. Doar atat.

As vrea, iubita mea, sa ai grija mereu de copilul din tine. Pentru ca este un copil frumos. Sa stii ca e sanatos sa tipi (sau, ma rog, sa faci vocalize...poate vei fi vreo Angela Gheorghiu, mai stii), e si mai sanatos sa incerci. Orice. Nervii babacilor, nervii bunicilor, nervii unchilor si matusilor. Sa mergi cu bicileta pe pietris si sa cazi fix in genunchi (trebuie si astia cu plasturii sa-si castige existenta). Sa nu iti placa in Salina (nici mie nu mi se pare vreo chestie uau, chiar daca face bine la sanatate). Sa ti sa para normal ca, daca tu nu dormi, sa nu doarma nici ai tai (cum sa ai atat de multe de spus si sa nu te asculte nimeni doar din cauza de somn?). Sa ii vrei pe ai tai toti fresh si gata de joaca si la 7 si la 13 si la 19 si la 23. Sa fie mai importanta joaca si timpul cu tine decat curatenie, gatit, cumparaturi (sa se descurce cu organizarea, doar de asta sunt adulti si corporatisti cu deadline-uri).

Mi-as dori sa ai incredere in tine. Ca poti, vorba reclamei. Poti orice, oricand, oricum. Ar fi bine sa poti avea incredere si in altii. Cu mici limite. Sa vezi si sa traiesti viata cu umor. E foarte important. Sa razi. Cu gura pana la urechi. De tine. De ceilalti. Cu ceilalti. Sa incerci. Mereu altceva si altceva. Sa asculti, nu doar sa auzi. Sa iti dai timp si ragaz sa cunosti oamenii. Oamenii sunt minunati. Trebuie doar sa ii cunosti. Nu superficial. Profund. Sa calatoresti. Calatoriile sunt cele mai bune investitii. In tine, in puterea ta de intelegere, de respect, de acceptare a celor de langa tine. Sa traiesti momentul. Sunt bune si pozele, insa cele mai faine amintiri sunt cele care iti raman intiparite pe retina, gravate in suflet. Sa iti asumi riscul de a iubi. Mult si intens. Oameni, flori, animale, natura, experiente. Cu siguranta vei iesi cateodata sifonata. Dar, la ce bun o rochie perfect intinsa care zace in dulap? Nu mai bine una putin sifonata care vede sorele, simte mangaierea, se bucura de ploaie si de culorile curcubeului?

As mai vrea ca, pana ce mai cresti tu, sa reusim sa schimbam putin valorile societatii. Sa reusim, pentru tine si pentru prietenii tai de joaca in nisip, sa ne reinventam. Sau, mai bine, sa ne intoarcem la tot ce era curat cand eram noi ca voi. As vrea ca tu sa fii femeie. Ok, puternica, bataioasa, insa femeie. Sa stii, nepo, ca daca te hotarasti sa fii sotie si mama si sa lasi corporatia altora nu e neaparat semn de lasitate. Si sa mai stii ca daca vrei sa fii ospatarita si nu manager este iarasi ok (sper sa nu ascunda muma-ta fraza asta). Important e sa iubesti ceea ce faci. Sa iti aduca satisfactii. Altele decat cele financiare. Important este sa iti fie bine tie cu tine. Sa poti sa razi. 99% din timp. Sa stii ca nu e rau sa nu poti mereu. Vor fi intotdeauna oameni care sa te ajute (instalatorul sa iti schimbe robinetii, vreun vecini sa iti schimbe becul, omul de langa tine sa care sacosele, psihologul sa te invete sa gestionezi emotii, trairi pe care nu le poti gestiona singura, ai tai cand nu o sa mai vezi rostul). Sa poti sa plangi. Deschis, curat. Fara sa te ascunzi prin toalete, sub machiaj. Sa stii ca e important sa vorbesti. Chiar daca o sa iti spuna toata lumea ca esti obositoare sau ca i-ai creierit. Comunicarea e foarte importanta si ajuta la sudarea relatiilor, la ventilatie emotionala, la evitarea unor nenorociri din ce in ce mai prezente in vietile noastre.

Timpul e al tau. Ai dreptul sa decizi singura ce faci cu el. Cum si in ce il investesti. Cu cine si de ce il imparti. Daca tot veni dreptul de impartit. Tu decizi ce si cu cine imparti. Cu siguranta, ai tai iti vor da prin educatie toate instrumentele de care ai nevoie ca sa iei decizii asumate. Sa ai grija de curaj. Sa nu il lasi sa iti scape. E foooarte alunecos si fuge cand nici cu gandul nu gandesti. Viata e a ta si ea. Si e, as far as we know, doar una. Cel putin, aci pe Terra. Traieste-o, iubita mea, pastreaza rolul principal, nu te transforma in spectator! Bucura-te si transforma orice minus in plus. Incearca sa nu sari peste acte, caci fiecare partitura isi are rostul si locul ei. Si nu te ghida in functie de aplauzele audientei. Ghideaza-te dupa bataile inimii tale, dupa cascadele de rasete care rasuna in interiorul tau, dupa linistea sufletului tau!

Nota bene! Vei avea mereu mereu langa tine aceiasi doi oameni catre care acum te intorci pentru confimarea fiecarui pas pe care il faci. Vor veni vremuri in care ai sa ai impresia ca nu te cunosc, ca nu te inteleg, ca s-au schimbat. Indiferent de etapa, perioada, situatie, ei vor fi acolo! Si nu le va fi nici lor usor. Vei fi, ca orice berbec care se respecta, revoltat si revoltator, vei vrea sa schimbi lumea (vei avea impresia ca te lupti cu morile de vant), sa muti muntii, vei fi deschizator de drumuri (sper ca in primul rand sa fii deschizator de drumuri pentru tine), incapatanarea intruchipata (sper sa fie incapatanarea de a fi fericita), sufletul oricarui grup (chiar daca unii iti vor spune bufon...bufonul este un personaj foarte important in orice regat), or sa te doara coarnele de atatea insistente care pentru unii vor parea inutile dar care tie iti vor deschide perspective, oameni, relatii!

La multi ani pui de om, la multi ani pui de sora-mea! Ai inceput frumos!

Ce-mi doresc eu mie

Auzi, tu ti-ai cumparat pana la urma manusile alea de calarie? Ai ajuns la Decathlon? Deja? Pai parca ziceai ca luna asta ai alte prioritati... Aaa, ti-ai luat si bluza aia pe care o pandeai la reduceri? Pai si... ce ti-a mai facut cu ochiul prin magazine? Sau: stii ce m-am gandit? Ar fi fain ca in weekendul x sa mergem la munte. Cum? Deja ti-ai planificat o iesire cu caii? Pai si daca ploua? Aaaa, nu conteaza cum e vremea...

In fiecare an, cand trecem in luna aprilie, mai pe directelea sau mai pe dupa visin, in functie de pomii pe care ii are fiecare in relatia cu mine, ma lovesc de situatiile de mai sus. As fi nisnai sa nu recunosc ca imi place fastaceala celor pe care pica magareata sa ma descoase, imi place sa vad cum incearca sa afle fara sa imi dea de banuit, doar asa, la o discutie prieteneasca despre ce ai mai facut si tu lately. E ca un joc de-a soarecele si pisica.

Acusi, de la an la an, e interesant cum se schimba prioritatile, dorintele, abordarile. Anul asta este mai interesant prin prisma varstei oarecum rotunde ce urmeaza a fi atinsa. In fine, la intrebarile nerostite legate de eveniment imi vine, la prima mana, sa raspund cu vesnicul cliseu “sanatate, ca-i mai buna decat toate”. De parca oamenii din jurul meu ar putea sa aiba grija mai mare de mine decat o fac chiar eu. Hmmm, desi s-ar putea sa poata...

Nu, pe bune, Andreea, zi si tu ceva idei, sa nu se mai agite oamenii si nici sa nu te nimereasca. Aaaa, pai idei avem. Vreau un magnat. Magnat, nu magnet. Magneti aaaam... de in curand o sa trebuiasca sa mai cumpar un frigider ca sa am unde sa ii magnetesc. Eee, magnatul acesta ar trebui sa ma iubeasca mai ceva ca pe ochii din cap, sa inteleaga si, daca vrea, sa participe activ la fiecare nebunie calatoreasco-cabalina ce-mi trece mie prin tartacuta.

Mai vreau o casa pe pamant. Pe un pamant bun si frumos. Sa pot avea o gradina plina cu flori. Si un leagan in care magnatul mai sus amintit sa imi sopteasca vorbe. Dulci, nu de dulce. Casa asta sa aiba asa un gardulet mic. Verde. Nu cum vad eu pe la casele romanasilor, garduri pana la cer. Sper ca avand aceasta locuinta “de vara la tara”, sa nu mai tremur la gandul ca se sparge vreo ceva conducatoare de apa si ii ploi pe vecinii de la parter si nici ca ma ploua pe mine altii. Si mai sper sa scap si de nenea President care ma pandeste mereu sa ii semnez cate o hartiuta.

Pe urma, ar fi taman bun un 36 al meu, propriu si personel. Sa nu aud ca “ia-ti si tu o masina ca orice piperist respectabil”. Nu vreau sa mor in trafic. Pe sine e bine. E minunat. Doar ca imi trebuie un trancavai doar al meu. Ca m-am saturat sa ma dau cu Mademoiselle si sa ajung la ogor mirosind a rom. Nu din ala de pus in prajituri, ca ala miroase bine. Si sa nu aud nici idei “dar vino, duduie, cu metroul”. Ca mai bine miros a rom decat a...aere. 36-le asta sa fie condus de tanti vatmanita blonda care dimineata trece prin intersectii cu zambetul pe buze, multumind restului participantilor la trafic pentru amabilitatea de a nu bloca intersectiile.

Acuma, daca nu mai sunt 36 pe stoc, ar fi buna o semicursiera. Sa nu imi mai rup cocoasa cu bicicleta mea batranica si greuta. Ca mine de greuta. Tot la liniuta mijloace de deplasare, cei in masura sa aiba grija de Murgu. Sa il fereasca de boli si de...lighioane. Si de oameni. Si tot la subliniuta “aveti grija de”, popularii sa aiba grija de picere, de voci si de sarbe! Si calaretii sa stie sa cada si sa isi dreaga vocile ca sa rasune muntii!

Ar fi minunat ca sa ma oboseasca zilnic vreo trei copii frumosi si destepti ca sora-mea. Copiii astia sa fie ai mei. Sa ma plang pe net de ce mama obosita sunt, ca nu mai stiu cum arata o seara cu fetele in oras, ca ma doare capul de la atatea chiote si cantece mai mult urlate de copii, ca nu mai prididesc cu facutul de curatenie dupa diversificari, ca in loc sa fiu eu pe cal, eu sunt calul, ca margelele mele au devenit cea mai faina jucarie, ca nu mai am ce face cu rochitele de mall, ca ma arata cu degetul la scoala mereu dna invatatoare (oricum, am fost obisnuita cu asta).

Cariera, sa nu uitam cariera. Cariera sa fie...la altii. La mine sa fie un job part time, unde sa vin doar pentru a-mi etala pletele blonde si rochiile mai sus amintite si sa stau la povesti cu colegii sclavi. Deci, 4 ore pe zi, 3 zile pe saptamana. La ziua de plata a salariului (pe care nu am sa il mai calculez eu), sa am nevoie de ajutoare ca sa pot face fata sumelor. Cu banii astia, obtinuti cu sudoarea fruntii proprii (care nu prea o sa fie la 4 ore pe zi, 3 zile pe saptamana), am sa fac opere de caritate. Nuuu, mai bine. Am sa construiesc un camin de batrani. La aer curat. Intr-o livada, pe dealuri. Ca batraneii sa isi poata trai ultima etapa din viata frumos. Si decent.

Sa nu uitam de calatorii. In fiecare an, ceva altfel. Safari, Argentina, Brazilia, croaziere, cai, biciclete. Oameni si locuri noi. Sa vedem cum traiesc si altii. Ei de ce se jelesc. La ei cum merge RATB-ul. Si Metrorexul. Ei ce mananca si ei in pauza lor de masa de la corporatie. Sau din jungla. Sau de pe ogor. Sau au ce manca? Frustrarile lor care sunt? Sau...sunt? Intrebari din astea la care doar o calatorie “be a local” poate raspunde.

Din capitolul imposibilitati, nu ca alea de mai sus sunt mai putin imposibile: oamenii astia ai nostri, de care ne lovim daily, vorba englezului, sa rada mai mult. Suntem pretiosi toti. Pentru mama, tata, familie in genere. Hai sa lasam doar atata pretiozitate. Nu ar fi fain sa ne luam un pic peste picior? Noi pe noi in primul rand? Poate am avea surpriza sa fim mai fericiti. Mai bine. Nu atat de gri. De “aoleo, aoleo”. Ridicolul are rostul lui. Si penibilul. Si refularile.

Tot din categoria “vrabia Mihai Viteazu”, ar fi grozav daca am intelege cu totii ca exista enspe mii de modalitati de a rezolva conflicte, neintelegeri, discrepante. Nu e musai sa punem mana pe arme. Si exista, tot asa, enspe mii de feluri de a deveni erou si de a-ti gasi misiunea. Nu renuntand la viata ne facem intelesi mai bine. Cred ca e grozav ca generatiile viitoare sa vada altfel de abordari. Ale religiilor, ale diferentelor dintre culturi.

Revenind cu picioarele pe pamant, astia de ma tot bateti la cap cu “tu ce ai vrea de ziua ta” cautati in agende magnatul. Am eu asa o presimtire ca daca se rezolva cu el, se rezolva si restul listei. Sa nu fie rus. Ca astia fac nunti din alea de milioane de euro. Si e pacat sa dam banii pe nunti cand am putea sa facem atatea altele.