Va multumesc

Odata cu varsta, basca chiar si inainte, am realizat ca in viata mea cei mai importanti sunt oamenii. Sa ne intelegem. Ma iubesc tare tare, imi place de mine, stau singura fara probleme si fara sa ma plictisesc. Insa, most of the time, in jurul meu sunt oameni. Atat de multi incat uneori nu am timp pentru toti.

In primul rand sunt oamenii din familie. Cei care sunt ca si camasa. Adica lipiti de tine. Ei sunt cel mai aproape. Dar si cei mai exigenti. Cei care vor cea mai multa atentie si cea mai mare parte din timpul tau. Se supara daca nu raspunzi la telefon in timpul zilei. Suna de cinci sase ori, tu in sedinta. Iesi din sedinta, intri in panica. Dumnezeule mare, ce s-o fi intamplat? Vreun razboi, vreo catastrofa, vreo tragedie? Dupa papara de “puteam sa si mor pana ai raspuns tu”, vine si problema: “Eram aici la x magazin. Ma gandeam sa fac niste sarmale. Dar nu ma pot hotari...in foi de varza sau in foi de vita? Cum nu ai timp de sarmale? Pai da, tu niciodata nu ai timp pentru problemele mele.”

Urmeaza oamenii de la job. Muuulti. Ca de aia lucrezi in Resurse Umane. Sa ai resurse. Umane. Ei ar vrea sa fii 101% dedicat lor. Nu te vad pe Link? Te cauta pe e-mail. Nu raspunzi pe e-mail? Te suna pe telefon. Pe toate telefoanele: pe cel de munca, pe cel de pe birou, pe cel personal, pe cel al persoanei de contact din familia ta (pe asta il dam pentru cazuri de urgenta cand murim la job si nu stiu pe cine sa anunte). Nu raspunzi la nici unul dintre cele mentionate mai sus? Vin in birou sa te caute. Nu esti in birou? Aaaa, tragedie. Tocmai acum cand ei au atat nevoie de tine... Te indrepti agale dinspre buda spre biroul plin deja ochi de colegi in cautare de diverse vitale: o vorba buna, o ureche care sa ii asculte, un aliat impotriva controlorilor RATB, un dat din cap compatimitor pentru balamucul de la metrou, a 101-a adeverinta pentru credit (care cu siguranta nu va fi aprobat nici de a 101-a banca). Ce, nu ai timp? Cum nu ai timp? Doar ce ai fost la buda, deci clar timp ai.

Si, pentru ca ai fost oarecum constiincioasa si ai incercat sa iti faci treaba cat se poate de bine, vine randul oamenilor de la fosturile joburi. Te cauta pentru sfaturi legate de munca, pentru dezgropat morti, pentru barfe referitoare la oameni pe care tu nici nu ii cunosti (ca doar ai plecat in 1900 toamna), pentru aduceri aminte care de obicei te rascolesc si te fac sa asculti intr-una, pe repeat, un rock suparat sau sa cauti poze ca sa le mai vezi mutrele de atunci cand eram asa fericiti (parca nici nu ne mai aducem aminte de cat de nasol ni se parea jobul, seful, compania, salariul). Nu dau de tine? Aaaa, pai normal, i-ai uitat. Ochii care nu se vad se uita. Ai uitat cand imparteam un mic de la Fepper, cand luptam impreuna impotriva sistemului... Normal, pentru colegii astia noi ai tot timpul. Sau esti suparata? A? Cum nu ai timp? Nu exista, e altceva la mijloc...

Apoi oamenii care sunt parte activa, repetitiva, rutiniera. Cei cu care mergi, de obicei, sa practici hobby-uri. Cei care, se presupune, nu mai tin la timp. Sau, mai bine zis, nu au limitari. Ca doar esti acolo. Dansezi, canti, esti bufon, calaresti, gatesti, bei, esti cu ei. In timpul tau liber. Ala putinul. Da, e bine si frumos. Numai ca, in afara timpului liber, ar vrea si ei sa mai stai un pic de vorba. “Esti la munca? (asta intrebare imi place maxim) Hai ca nu te tin mult. Ma gandeam sa mai schimbam playlistul la populare. Aaaa, sa discutam vineri la curs? Pai nu, ca pana vineri as fi vrut sa gasesc melodiile si sa i le trimit profei.” Sau, variatiuni pe aceasi tema: “stiu ca esti la munca, hai ca iti zic repede. Ma gandeam sa nu mai facem fasole cu afumatura acuma cand mergem la cai, ma gandeam sa facem o zama. Si am avea nevoie de morcov, telina, ceapa,..... Dupa 10 minute: si sa facem si niste gogosele. Mai esti? Inteleg ca nu prea ai timp, dar asta cu gogoselele chiar era importanta.”

Domne, mai sunt si cei care, saracii, deja ma cunosc. Suna. Nu raspund. Dau mesaj: “suna-ma cand poti. E oarecum urgent”. Of course, uit. Peste doua zile. Suna (ma pocnesc peste frunte: fuck, nu cred ca am sunat inapoi alaltaieri). Nu rapund. Zic “las ca sun cand oi putea sa ma intind la vorba ca sa cer scuzele de rigoare si sa nu reped omu’ ca n-am eu timp”. Uit. Imi amintesc la vreo saptamana dupa. Sun. Deja e mancata si coliva. Vorba vine. Deja printre oamenii astia umbla vorba “Nu creeeeed! Ai vorbit cu Andreea? Ti-a raspuns? Cum ai facut? Mai traieste? Tot la aia lucreaza? Tot singura, saraca mama? A terminat creditul la casa? Nu are timp? Pai cum nu are timp?! Barbat n-are, copii n-are, ce face cu tot timpul?”

In fine. Ce urmaresc cu toate cele mai sus expuse? Sa va multumesc. Tuturor celor de mai sus. Tuturor celor care sambata m-ati transformat in telefonista. Si tuturor celor care injura in barba ca nu m-au gasit. Si tuturor celor care isi zic “normal, s-a ajuns, nu mai sta de vorba cu plebea”. Si tuturor celor care, cu ajutorul sau impinsi de la spate de Facebook, au simtit nevoia sa isi puna cenusa in cap ca sambata au avut ceva mai bun de facut decat sa isi stoarca creierii intr-o urare originala care sa dea bine pe Wall-ul meu. Oamenilor, sunteti toti parte din viata mea! E important sa va stiu acolo, pe toti, cum v-am descris mai sus. Imi faceti viata de zi cu zi - aia care se straduieste in 364 de zile sa cladeasca, sa uneasca, sa fericeasca pentru ca o singura zi, un 9 aprilie amarat, sa culeaga laudele - de vis. Sunteti sarea si piperul celor 364 de zile. E fascinant sa vad cum, desi cu unii dintre voi nu vorbesc cu lunile, in mometul in care ne auzim parca nu ne-am mai auzit de aseara de la baut.

E fain sa simti energia pozitiva a oamenilor din jur atunci cand calendarul zice “hai ca mai trecu un an”. Este insa si mai important, pentru mine, sa va stiu, sa va simt, sa va aud in amaratele alea de 364 sacrificate intru stralucirea uneia singure.