vineri, 22 aprilie 2016

Nisip, camile, djembe. Sau Sahara




Eeee, vedeti voi, ce a urmat dupa Fes a transformat excursia noastra intr-una care merita povestita ca sa ramana nepotilor. Drumul spre Sahara se desfasoara printre munti. Pe un fel de Transfagarasan care il bate pe al nostru la fundu’ gol (iertati lipsa de pudoare). Drumurile? Ca-n palma. Peisajele? Bune pentru calendarele alea de ne luau ochii imediat dupa Revolutie. Atmosfera in autocar? Depinde pe cine intrebi. Se desfasurau sub ochii nostri munti de culoarea caramizii, oaze cu palmieri si curmali, ape care, cu un tupeu neimaginat, si-au facut loc pentru a-si defila culorile. In fundal, cineva se ocupa de stand up-ul pentru voiosia grupului. Si uite asa, stai sa fac poza muntelui si din unghiul asta, stai sa fac o poza si cu cerul, stai sa mai fac o poza si de pe partea cealalta a autocarului, se facu Sahara.

Lasam autocarul in spate si ne imbarcam intr-un fel de Aro dus la coafor si la sala. Nu toti in acelasi Aro. Pe grupuri. Nu stiu cum a fost drumul celorlalti pana la bivuacuri, insa grupul nostru exhaustiv muieristic a trait aventura vietii lui. Niciuna vorbitoare de franceza. In schimb, toate cu imaginatia si scenarita la purtator. Cum se indeparta omul de la poteca, cum incepeam : asta vrea sa ne dea hrana la scorpioni. O sa fim vedete la stirile de la ora 5 : « cinci tinere sperante, toate romancute get beget, toate in floarea varstei, toate manate in lupta de pasiunea pentru calatorii, au fost gasite cu ochii in soare, la propriu, in Sahara. Raman in urma lor fotografiile facute cu ultimele puteri : cateva zeci de mii facute stelelor si alte cateva zeci de mii facute prin locurile vizitate ». Ca sa nu ajungem in acest moment dramatico-tragic, am facut un plan de bataie. Bataie, bataie, din aia pe bune. Care il tine pe nea Caisa, care il leaga, care ii taie urechile ca sa avem ce manca, care se baga la bucatarie si, of course, care pozeaza toata treaba asta. Tot in vestitul Aro, ne imaginam ce-o gandi saracu’ sofer, inca speram noi si acusi, nevorbitor de romana. «  Oare cate camile sa iau pe ele? Asta de langa mine cu stelele valoreaza ceva…sau macar aparatul valoreaza ceva. Astalalta, brunetica si cu zambetul asta de reclama la colgate ? E cam slabatura…noroc cu pletele ! Si blonda inaltuta ? Doooamne, ce faptura ! Cu asta le scot si pe alelalte. Pe blonda as lua-o pentru fi-miu ala mic. Care e in faza de proiect.« realitatea cruda a vrut insa sa ne demonstreze ca batem campii : odata ajunse la dune, omul si-a luat talpasita ca vantul si ca gandul. Cred ca, de fapt, in masina se gandea : « cum sa fac sa ajung mai repede, sa le dau jos si sa ma duc acasa unde nevasta-mea trebuie ca a terminat tajina aia cu vita si prune uscate«.
Ajunseram asadar in Sahara. Un cer…tocmai bun de pozat. Hai sa vedem unde dormim. Ce naiba sunt bivuacurile astea ? Cu ce se mananca ele ? Bivuacurile sunt niste corturi enorme, binecuvantate cu paturi (ne asteptam sa dormim pe jos), tapitate cu presuri, despartite intre ele printr-o patura. Un fel de dormit la gramada, insa cu putina intimitate. In spatele gradinii noastre de dormit, dusuri. Suntem tot in Sahara, corect. Si, da, aveau dusuri. Nu s-a simtit nimeni atat de nespalat incat sa incerce dusurile. In plus, ne rupea o foame de numa’ numa’. Ne dusera oamenii sa ne omeneasca. Mancaram. Nu mai stiu exact ce. Parca ceva cuscus si, of course, tajina. E buna tocanita asta. Poate ca lu’ mama ii iese mai bine, dar e buna si a lor. Cu burta plina si cu zambete de satisfactie pe fata, ne lasam ghidati de ritmurile de tobe intr-o curte pazita de catcusi imensi. Aici, ai nostri ca brazii incearca sa ii invete pe marocani cum e cu muzica populara romaneasca. Le iese. Le iese marocanilor sa ii invete pe ai nostri sa bata la tobe. Si le mai iese alor nostri treaba cu basicile de la atata tobait.
La un semn, se sparge tambalaul si ma trezesc in mijlocul unui grup ce se indreapta cu pasi repezi spre dune. Pai aci nu avem dune ? Ba daaa, dar nu se vad bine ca e prea multa lumina. Imhm, inteleg. A venit momentul « sa vrajim grupul muieristic, poate poate o pica vreuna«. Ale noastre, toate cu garda sus. Aproape. Unele mai maritate, unele interesate de constelatii puteau sa le dea ele lectii domnilor care incercau marea cu degetul, folosindu-se de vesnicele « uite stelele, uite ce racoare e, nu-ti fie frica de intuneric«. Si tot mai adanc si tot mai adanc, in desert, bre, ce-aveti. Pana la un moment dat cand, singurul barbat suficient de inconstient ca sa faca parte din gupul mai sus numit, se intoarce catre harem si, cu lacrimile aproape in barba, graieste : « uite care e treaba : eu mai departe cu astia nu mai merg. E clar ce urmaresc. Iar eu sunt mic si plapand, nu prea vad cum as putea sa va apar. Poate doar sa ma ofer in locul vostru. Si nu vreau sa divorteze soata pe motiv de incompatibilitate desertica. Stam aci ! Ca se vad stelele si d-aci foarte bine !«  Ne puseram pe uitat la cer. Vreo 20 de minute. Pana cand marocanii isi dadura seama ca, nici sa vrea vreuna, nu va pica (era stapanul haremului cu ochii pe ei si pe ele) iar fetele ca stelele sunt la fel si acasa. Si, macar cu ai nostri, poti sa te certi pe limba ta.
Dupa o noapte scurta, insa dormita profund, pe la un 4 asa cand nici gand sa se mijeasca de ziua, ne trezim. Pentru experienta camila si experienta rasarit in dune. Camilele, pe taramul lui Mos Ene, visau ceva legat de plaje probabil. Acusi, imaginati-va cum ati reactiona daca ar veni un neica mititel sa iti urle in urechi sa te trezesti ca sa cari niste habarnisti prin nisip. Nu l-ati bodogani cel putin ? Eeee, camilele noastre l-au scuipat. Si nu ca sa nu ii fie de deochi. Asa, din toata inima lor de camile. S-au ridicat boscorodind in gand. Ma si gandeam : sa te tii bine acusi, Andreio, la propriu ! Ca urmeaza razbunarea camilei. Zice ala mic « madame, s’il vous plait«. Am inteles-o pe aia cu madame ca am vrut sa ii raspund madame e mama. Restul am inteles din semnele pe care mi le facea ca un politist in intersectie. Francofoana ce mai sunt ! Hop sus in sa. Cautam scaritele, ca la cai. Imhm. Mai cauta-le. Pana sa ma dezmeticesc eu care cum pe unde vine, camila face un balans ca de barca pe valuri si tusti, in piciere.Bine ca m-am tinut ca o capusa veritabila : cu unghii si dinti de sa, de urechile camilei, de mustati, de tot ce am apucat. Doar asa se explica de ce nu m-am dus in nas.
Gogalt, gogalt, gogalt, gogalt. Prêt de vreo 45 de minute. Nu pot sa zic ca mi-a placut in mod special sa fiu in spinarea camilei cum, nici in India, nu mi-a placut in mod special sa fiu carata de elefant. Tot la cai e mai fain. In fine. Ingenuncheaza camila, se extrage Andreea din sa. Sau cum s-o numi treaba aia care seama cu o sa. In tabara de unde plecaram 45 de minute in urma, era racoare. Ma si gandeam la ce m-or fi pus oamenii astia sa ma car cu atata flanelarime dupa mine. Imhm. In desert mi-am explicat. Batea un vaaaj asa un fel de crivato-uragano-taifuno-vanticel. Ma uit la grupusorul nostru. Toti zambeau. Aiurea. Le inghetasera zambetele din tabara pe buze. Incepuram sa ne cautam de paturi, haine, caciuli, fulare. Asa ne prinse rasaritul soarelui. Incotosmaniti. Domne, ce sa zic. Fara cuvinte. Pe marea de nisip, din marea de nisip, isi face aparitia triumfator soarele. Se inunda desertul. Cu o lumina calda. Totul capata un iz de auriu rosiatic in jur. Parca nimeni nu respira. Desi suntem cel putin 10 grupuri care stam la distante respectabile astfel incat sa nu ne intunecam pozele sau sa ne interferam in trairile momentului. Pana la urma, cel mai bun regizor, cu sau fara Oscar, ramane natura. Tare, domne, desertul asta. Parca ma si vedeam vreo luna calatorind doar in desert. Eu si scorpionii.


Dupa atata soare, pasii ne sunt indreptati, mai mult cu forta, de acelasi Aro, catre Tinghir. P-aci pe undeva cica se fac catarari. Noi ne plimbam la pas. Mai facem cateva miliarde de poze. Mai o gluma, mai un banc. Fara sa ne dam seama cand si cum, suntem déjà in Ourzazate. Nu ianinte de a da o tura prin Palmeraie. Sa vedem curmalele la ele acasa, direct in curmali. Si rodiile. Tot la ele acasa. Tot in pom. Si sa ne luam pa pa de la muntii Atlas. Ceea ce si facuram. Fara sa stim ce ne asteapta in ultima oprire a turului nostru. Ne-am bucurat de seara  din Ourzazate pe marginea piscinei, in baldachine fratteliene, cu povesti si glume.



Niciun comentariu: