miercuri, 18 noiembrie 2009

Bergamo

Cunoscut de mai toti turistii doar pentru aeroportul unde aterizeaza aproape toate low costurile, oraselul ii surprinde totusi pe cei care isi rezerva cateva ore pentru a cunoste fie la Città alta, fie pentru a se pierde pe stradutele din Città bassa. Inconjurat de ziduri venetiene, Città alta iti trezeste interesul inca din tren de unde il vezi inaltandu-se semet, parca un pic orgolios si infumurat.

Am ajuns in Bergamo intr-o dimineata mohorata, in care ne-a intampinat la portile orasului o ploaie mocaneasca. Prima surpriza neplacuta: nu ai unde sa lasi bagajele, decat la aeroport. Asa ca plecaram voiniceste in cautarea unui autobuz care sa ne urce direct in orasul vechi. Care autobuz, in 20 de minute, ne urca si pe noi si pe bagaje suuuus, in motul dealului. Drumul? Transfagarasanul nostru e mic copil. Soferul? Soferii nostri de pe 335 sunt cuminti. Se mai poate ajunge si cu funicularul, insa am preferat varianta mai ieftina si mai comoda (in niciun caz nu ar fi fost o idee stralucita sa ne tot plimbam cu bagajele in spate dintr-un mijloc de transport in altul).

In afara de noi trei, grupuri de copii doi cate doi cu doamnele invatatoare cautau punctul de plecare in excursia lor. Am decis ca cel mai bine e sa ne luam dupa ei. Macar o bucata de drum, pana ne dam seama ce si cum. In timp ce doamna invatatoare ne ghida, noi ne bucuram de priveliste, de atmosfera, de stradute urcande si coborande, de magazine cu preturi exagerat de piperate. Pe o straduta gasim un punct de informare turistica de unde luam o harta just in case. Ca de ratacit nu prea aveai nici unde si nici cum.

In orasul vechi am vazut Piazza Vecchia, Palazzo della Ragione (alte poze sarite, alte poze peisajului), Basilica di Santa Maria Maggiore, Cappella Colleoni. Am regasit acelasi aer misterios pe care il gasesti si in Florenta pe stradutele mai putin batute de turisti. Si ai impresia ca timpul acolo nu curge. Mai spuneam candva: astepti sa iasa o domnita urmata de vreun cavaler.

Dupa un tur al oraselului vechi, am baut cel mai gustos latte machiato ever. Si cocalatoarele ceai de fructe of course. Sau cafea. Sau si ceai si cafea? Nu mai stiu exact. Stiu insa ca mi s-a parut cel mai dragut restaurant sau cafenea sau ce-o fi fost. Poate atmosfera, poate doamna care ne-a servit, poate bauturile, sau poate toate la un loc ne-au incarcat bateriile. A fost poate cel mai frumos mod in care puteam sa ne despartim de Italia, de vacanta noastra.

Orasul de jos sau orasul nou am apucat sa-l vedem doar din autobuz. Fantastica imbinare a celor doua parti ale oraselului. Partea noua nu face rabat de la ceea ce am vazut peste tot in Italia: magazine de carpe si ciubote. Si lume multa. Aha, deci turistii prefera sa se mai invarteasca prin orasul nou inainte de a pleca spre aeroport.

In autobuz una bucata cocalatoare a legat o frumoasa si interesanta prietenie cu un chinez care vorbea o engleza stalcita. Nu stiu daca de aceasta prietenie a fost la fel de incantata si prietena omului, o chinezoaica micuta micuta. And again, unde am vazut eu chinezoaice maricele? Na, si afla prietena noastra cum frumosul si micutul cuplu de China people tot viziteaza Europa si ca sunt entuziasmati pana peste poate. S-au despartit prieteni, cocalatoarea invatandu-i sa zica buna ziua in spaniola, intrucat urmatoarea lor oprire era Madridul. Nu, de Romania nu a venit vorba.

Am ajuns si la aeroport. Nimic impresionant sau neimpresionant. Adica nimic de povestit. Sau da. Duty free-ul lor e mai mic decat duty free-ul din Baneasa.

Gata cu Italia ca nu mai pot. Concluzii: mergeti si vedeti Toscana. Merita. Nu toti italienii sunt nesimtiti, nu toata Italia e murdara, nu peste tot sunt mai multi romani decat italieni. Preturile la haine+pantofi sunt ffff mari. Pana si tarabagii au preturi exagerate. Mancarea nu e foarte scumpa. Pizza nu e asa rea cum zice lumea. Ai noroc sa nimeresti si pizza buna. E adevarat ca nu e cu atata carnita ca la noi, dar e buna. Hotelurile sunt sub orice critica. Cel putin la 3 stele. Micul dejun e fooorte saracacios. Nu stiu preturile la transportul in comun pentru ca in aceasata calatorie am mers numai pe jos. Cu exceptia drumului aeroport-Milano si Milano-aeroport.

Si cam gata si cu excursiile pe anul acesta. Anul viitor, daca suntem sanatosi si angajati, vom vedea alte locuri, alti oameni, alte culturi, alte mentalitati.

marți, 17 noiembrie 2009

Bologna

Ce stiam despre orasul destinatie? Pai mai ce stie toata lumea: aici se afla cea mai veche universitate din Europa - 1088. Aaa, si mai vroiam sa mananc paste bolognese de la mama lor de acasa. Mi s-au parut suficiente aceste doua motive pentru a lua trenul din Florenta spre orasul studentesc. Desi Capitala cultural europeana in anul 2000, orasul nu m-a impresionat. Sau poate eram obosita. Sau poate mult prea sub impresia lasata de Florenta. Nu stiu. Dar sa vedem...

In dimineata plecarii spre Bologna, acelasi ritual: trezit, spalat, mic dejun saracacios. Aaa, nu, mint. Am avut o pata de culoare. Cum noi eram primele si singurele, de altfel, la micul dejun, data fiind ora atat de matinala, am gasit ca ar fi indicat sa fac un mic pachetel pentru drum. Alcatuit din croissante furate de la micul dejun. Cate doua de caciula. Adica 6. Cocalatoarele s-au facut pe rand ba ca ploua, ba ca nu ma cunosc, ba ca nu sunt cu mine. Mare pierdere.

Trenul arhiplin. Si toata lumea avea aceeasi destinatie ca si noi. Deja imi ziceam: pfai, sa vezi ce oras! Am scapat de bagaje si am pornit la pas sa ne amestecam printre studenti, sa ne lasam inundate de cultura. Inca de la punctul de informatii turistice, am fost atentionate ca Bologna are in jur de 40 de turnuri, turnulete, turnisoare. Ok, clar nu vom merge in toate. Vom vedea unul si ne vom declara multumite. Pana una alta, hai spre centru. Pe strada principala, sau asa cred eu ca aceea era strada principala, magazine. Pentru ca italienii astia se pare ca pun mare pret pe imagine. Si pe toale.

Si uite asa din magazin in magazin, ajungem si in Piazza Maggiore. Clic, clic, ne pozam cu Palazzo dei Banchi, San Petronio Basilica, Palazzo dei Notai, Palazzo d'Accursio. Pentru ca sa putem dovedi nepotilor ca ne-au umblat pasii si pe aici. Desi dezamagirea punea stapanire incet dar sigur pe intreg grupul, colocatara ne convinge (cu amenintari crunte) sa vizitam Basilica di Santa Maria dei Servi. Nu am vazut decat curtea interioara. Tot cu vorba buna ne convinge sa mergem si alaturi, in Piazza Nettuno si chiar sa ne tragem in poze cu Fontana del Nettuno.

Decidem ca nu mai e cazul sa urmarim vreo harta pentru a bifa obiective. Asa ca o luam "randomly" spre dreapta, pe stradute intortocheate care dadeau impresia ca se vor infunda. Unii se fotografiaza cu motoarele oamenilor din parcari, altii cu vitrinele magazinelor de rochii albe de mireasa si altii cu porti, portite, cai si alte statui. Toate am fost impresionate de ceea ce parea o piata ambulanta de verdeturi. E impresionant cum pot sa incapa si oameni si tarabe si vanzatori pe o straduta care nu e mai lata de un metru jumate.

Dupa o masa copioasa la un fast food, am daramat si ultimul vis. Ala cu pastele bolognese. In schimb, chiar am vazut studenti. Nu stiu cum am ajuns intr-un fel de Regie. Dar atmosfera era exact ca la noi. Cafenele pentru studenti, magazinase pentru studenti. Magazinele erau deja impanzite cu costume pentru Halloween. Fetele si-au cumparat creioane ca sa se picteze pe mutre la petrecerile lor de acasa. Aaaa, si una dintre ele si-a mai luat o floricica hand made care sa-i inveseleasca haina trista. Cam scumpute toate. Dar ne obisnuiseram deja. Italia e exagerat de scumpa in ceea ce priveste hainele. Exemplu, ca sa nu ziceti ca bat campii: acelasi sal pe care l-am luat din Lisabona cu 7 euro, in Italia era 15.

Undeva in jurul serii, ne hotaram ca am cam incheiat afacerile cu Bologna si ne decidem sa plecam spre baza. Cu un tren ceva mai curat, insa si ceva mai scumpicel, plecam, fara regrete si fara dorinta de a ne intoarce prea curand.Poate ca nu am stiut ce sa vizitam. Sau poate daca am fi stat mai mult timp... Teoretic, Bologna apare in statistici ca fiind unul dintre cele mai bine dezvoltate 5 orase ale Italiei. De asta zic, poate nu am avut noi dispozitia necesara pentru a-l descoperi. Oricum, noroc cu echipa de fotbal!

luni, 16 noiembrie 2009

Florenta - Atena Italiei (2)

Dupa micul dejun saracut, insa datator de suficienta energie, am hotarat sa traversam Arno. Si sa vedem Palazzo Pitti. In care am si intrat. Sau, mai bine zis, in ale carui gradini ne-am permis sa ne ratacim pret de cateva ore. Dincolo de impresionanta intindere a gradinilor, locul vizitat de foarte multi turisti si pentru ca e un excelent punct de belvedere. Nu am putut vizita Galleria Palatina, despre ale carei camere auzisem ca sunt exact asa cum le-a lasat familia Medici. Cel mai mare palat din Florenta a fost construit de familia Pitti in 1460 si vandut ulterior familiei Medici, care si-a lasat amprenta asupra lui. Cam atata am putut sa aflam noi de la doamna care ne-a vandut biletele.

Dupa atata umblat si pentru ca vazusem noi de sus din Palat ca exista un loc unde se ingramadeste multa lume, ziseram sa mergem in ceea ce credeam noi ca e un parc. Biiine, nu inainte de a urca DEGEABA spre nemurirea sufletului, o chestie numita Forte Belvedere. Buun. Dupa "inca 10, fetelor" si "alte 10, fetelor", mesaje de incurajare imitative a instructorilor de aerobic, pilates si alte forme de dat jos kilele, ajunseram la nimic. Misto, oricum. Gasiram puterea sa facem bascalie, desi picioarele tremurau de la atata urcat "inca 10, fetelor" si sa plecam spre parc.

Parcul era de fapt piata Michelangelo, unde se afla statuia lui David si de unde se vede orasul in intregime. Daaaa, ce fruumooos, o sa ziceti voi. Da, numai ca pana la destinatie trebuie sa urci. Niste trepte. Nu stiu daca in mod normal mi s-ar fi parut atat de multe. Dar acum mi s-au parut fara numar. Drept urmare, ca sa ne motivam pentru ca aia cu "inca 10, fetele" dadea semne acute de oboseala, ne-am promis una alteia cate o inghetata daca ajungem vii la destinatie. Acuma realizez ca eu am fost pacalita si mi-am luat inghetata singura. Unii dintre noi, mai bolnavi cu gatul (nuuuu, mama cocalatoarei mele, nu despre fiica dvs este vorba) au zis ca ori la bal ori la spital. Si, pentru ca Doamne Doamne tine cu parintii de obicei, fata noastra s-a mozolit toata. Adica vanticelul i-a fluturat parul prin minunata inghetata si apoi pe fata, pe gat, pe haine, pe peste tot.

Dupa ce ne batu vantul, facuram trei poze si alea pentru ca uneia intre noi ii inghetase degetul pe butonul declansator al pozorului, plecaram ca robotii spre Biserica San Lorenzo. Stang, drept, stang. La fiecare pas mai scartaia cate ceva. Se mai dezgheta un oscior. Nu stiu daca a fost inghetul sau vantul care ne batea din spate, sau graba de a ajunge la soare, insa am ajuns la biserica in doi timpi si trei miscari. Aici alte poze sarite de se uitau ciudat ceilalti turisti. Nu, niciun pic de emotie. Sau credinta. Sau altceva. Coming again, eram inghetate. Si, pentru ca nu prea ni se paru prietenos malul asta, ziseram ca gata. Noi mergem inapoi la soare si la adapost. Spre catedrala Santa Croce.

Si cum seara ne prinse din nou, profitaram sa mai cumparam ceva tablouri si sa vizitam nitelus si Ponte Vecchio. Nimic impresionant. Aaaa, impresionant ar fi fost daca am fi avut banetul necesar pentru achizitionarea unei bijuterii. Pentru ca numai asta gaseai pe Pod. Magazine de bijuterii. Iar in Florenta, am uitat sa va spun, este permanent un targ de diverse chestii din piele: de la genti la haine, de la portofele la tocuri de ochelari. Piele, piele, insa si preturi pe masura. Colocatara a considerat ca nu am ajuns inca sa merit o geanta pe care sa o achizitionez in schimbul a 200 de euro, asta pentru ca dl vanzator imi facea o reducere ca prea mi se lipisera ochii si sufletul de gentuta respectiva, ca altfel era vreo 300.

Cam asta despre Florenta. Care mi-a placut. Mult. De ce? Pentru ca e un orasel cu strazi mici, curate, cu ceainarii multe. De ce ar fi trebuit sa-mi placa? Pai poate pentru ca vechiul centru istoric din Florenta a fost inscris in anul 1982 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO; pentru importanta sa culturala; pentru ca detine numeroase cladiri, monumente si opere de arta ale Renasterii; pentru ca are un aer aparte, ce aminteste de vremurile in care Dante, Leonardo, Michelangelo sau Machiavelli paseau pe pitorestile stradute ale sale. Sau pentru ca mi s-a parut un oras intim, romantic si linistit.

vineri, 13 noiembrie 2009

Florenta - Atena Italiei (1)

Da. Asa este denumita capitala Toscanei. Facand parte din Italia Centrala si strabatuta fiind de raul Arno, Florenta n-are a face cu niciunul din celelalte orase ale Italiei pe care le-am vizitat. De fapt, parca partea asta de Italie este din cu totul alt film decat restul. Din filmele cu italieni care pleaca din tara lor si duc cu ei dragostea pentru pamant, pentru vinuri, pentru cultivarea vitei de vie. Poate n-ar trebui sa spun inca de la inceput, insa Toscana merita vizitata. Sa vedeti de ce.

Am plecat din Milano catre Florenta cu trenul. Intercity. Nu am mai fost de mult cu trenul prin tara noastra, insa tind sa cred cu tarie ca trenurile noastre sunt mult mai curate. Cel putin cele Intercity. Asadar, trenul lor, infect. Desi nu ma consider o snoaba, am stat tot drumul cu gluga de la hanorac pe cap, de teama sa nu iau vreun paduche. Ulterior aveam sa aflam ca de fapt Intercity la ei e un fel de personal la noi. In fine. Facand abstractie de mizerie, drumul a fost ok. De fapt, de la Bologna spre Florenta drumul este superb. Am vazut o alta fata a Italiei.

Fiindca am calatorit cu "personalul", normal ca am ajuns intr-o gara aflata la periferia periferiilor periferice. Si cand te gandesti ca in descrierea hotelului nostru scria ca se afla la 10 minute de Gara Centrala. Nici prin cap nu ne-a trecut sa intrebam unde ne lasa trenul. In fine. Intrebam la iesirea din gara cum putem ajunge in centru. Ni se raspunde cat se poate de simplu: cu trenul. Ce face, frate? Alt tren? Nu, noi vrem pe jos. Dupa ce ne priveste destul de lung, macaronarul ne spune: ok, inainte si pe prima la dreapta. Si mergeti. Si mergeti. Vreo 10 minute. Da. 10 minute cu trenul. Ca pe jos am mers fara sa exagerez 50 de minute in pas alert.

Si ma gandeam: de ce naiba am venit noi aici? Ce sa vedem? Nu tu cladiri impresionante, nu tu oameni, nu tu restaurante deschise. Nimic. Nici macar vreun butic ratacit. Ajungem la o alta gara. Vedem un om. Unul. Ok, semn bun. Macar mai e cineva in oras. Am uitat sa mentionez ca era duminica. Pe la 11. Si mergem si mergem, cale lunga sa ne-ajunga, vorba povestitorului. Fiecare dintre noi vedeam in cocalatoare diverse chestii: eu vedeam intr-una o sticla de apa, iar in cealalta o lasagna; o alta cocalatoare vedea si in mine si in colocatara sisut doua cafele aburinde; colocatara sisut nu mai vedea nimic, ea era cea mai optimista.

Dupa lungi si grele batalii, ajungem. Mai spre centru. Gasim hotelul. Immm. Asa s-asa. Dar ne-am obisnuit deja cu ceea ce inteleg italienii prin hotel de trei stele. Si nu, colocataro, nu sunt fitzoasa. Ei, daca mai mult doarme prin cort, i s-a parut raiul pe pamant. Nu era. Desi avea ceva mobilier care se dorea a da un iz de antichitate, hotelul parea mai degraba vechi si te asteptai sa simti iz de mucegai. Camerele inalte, genul camerelor din locatiile din Sighet. Era insa cald, bila alba. baia destul de mica, iar o cada mai mica eu nu am vazut de cand mama m-a facut. Oaspetii in majoritate din Bangladesh. Micul dejun destul de saracut. Nu cred ca as recomanda hotelul cuiva. Dar, vorba cocalatoarelor mele, n-am venit sa stam in hotel.

Dupa ce am aruncat bagajele din spinarile transpirande, am plecat sa cucerim. Si am zis ca prima zi sa o dedicam centrului vechi. Prima oprire: Biserica Sfanta Maria Novella. Dupa o gura de spiritualitate si liniste, presate si de timp, am pornit spre Dom. Pana sa ajungem, incepuram sa achizitionam diverse pentru cei de acasa. Colocatara incepu sa prinda gustul negocierii cu toti comerciantii si scoase tablouri la 1/3 din pretul initial. E tare. Nu am putut sa stam langa ea pentru ca nu puteam sa ne stapanim rasul. Si pentru ca tot drumul vazusem numai mancare si cafea in fata ochilor, ne opriram sa ne odihnim picioarele si sa ne potolim foamea langa Gara Centrala. Romani, la fiecare doi pasi. Romani colorati la fiecare jumatate de pas. Nu ma mai mir ca ne urasc italienii. Comportamentul celor mai multi conationali lasa muuult de dorit.

Sa revenim. Ajungem la Dom. Parca nu la fel de impresionant ca Dom-ul din Milano, insa e grandios. In piata, inainte de a urca nu stiu cate sute de trepte pentru o imagine de ansamblu, mi-am implinit o dorinta care s-a nascut in timpul calatoriei la Roma. M-am lasat caricaturizata pentru posteritate. Bineinteles, dupa ce am negociat la jumatate pretul. Nu vreti sa stiti ce a iesit. Colocatara ma ameninta ca va inrama caricatura si mi-o va agata pe perete. Sa ne fereasca Dumnezeu! Cei doi artisti (nu e un cuvant prea mare) au fost exact cum imi imaginez ca erau pictorii pe vremuri: cu chitiuta, cu pipa, alergand creionul pe hartie, razand, aruncand cu ironii fine. Reactia mea si a cocalatoarei care a mai avut curaj sa incerce (nu, colocatara nu s-a bagat, si-a ascuns teama de ce va iesi dupa pretextul ca astea-s copilarii), au meritat fiecare eurocent.

Dupa asa dezmat, am urcat in Turnul lui Giotto. Scriptic, cica ar fi 414 trepte. Nu stiu cum si de ce, insa mie mi s-au parut cel putin 20000. Probabil presata si de aglomeratie, am apasat usor pe acceleratie. Treaba asta cumulata cu fobia pentru locurile inguste au facut sa mi se cam ia de facut poze de sus. Oricum, n-as fi dat bine. Eram mai alba decat coala pe care ma desenase omul din paragraful anterior. Pentru cei mai rezistenti si curajosi, intr-adevar de sus Florenta se aseaza la picioarele tale.

Dupa asemenea nebunie, am zis sa o luam spre biserica Santa Croce. Ne-am plimbat pe stradute, am vazut cum florentinii isi duc viata de zi cu zi fara a se arata prea afectati de prezenta turistilor. Cocalatoarele si-au luat pantofi: o pereche, doua perechi, trei perechi, patru perechi, n perechi. Pentru ca ei au chinezi mai smecheri. Care stiu cum sa agate caprioarele cu ochii tematori si cu dorinta de a achizitiona conduri in priviri. Am ajuns la Piazza della Signoria unde troneaza impozantul Palazzo Vecchio si Galleria degli Uffizi pe care ne-am limitat la a o vedea de afara.

Spre seara am rezolvat sau, mai bine zis, am fost spectator la rezolvarea unei probleme cu un card si am negociat cu un pictor un posibil portret. Am renuntat mai repede decat ma gandisem, neavand bugetati cei 50 de euro ceruti de artist. Cam narcisista. Eeee, tot pozez eu pentru un portret intr-una din excursiile viitoare. Tot mergand, un pic triste ca nu ajunsesem la o intelegere cu omul, un pic obosite ca mergeam deja de 10 ore, un pic inghetate pentru ca temperatura era destul de scazuta, am intrat intr-o ceainarie. Unde fetele au baut cele mai bune ceaiuri de fructe (cel putin asa zic ele), iar eu am baut o cafea. Da, la ora 17. Si nu, nu am avut probleme, am dormit bustean.

Dupa cateva poze sarite si alte cumparaturi de genti, pantofi, pantofi, genti, ne prinse intunericul. Si asa ne lasaram convinse sa o luam spre hotel. In drumul nostru inapoi, am trecut si pe langa Ponte Vecchio, pe care insa ne-am hotarat sa il vizitam in ziua urmatoare. Care zi a sosit mai repede decat ne asteptam.

joi, 12 noiembrie 2009

Milano

De obicei, prin Milano mergi la shopping, nu la pas. Sau la pas la shopping. Noi am mers doar la pas. Pentru ca in octombrie reduceri la carpe nu sunt pe nicaieri. Nici la magazinele cu staif, nici la buticurile chinezilor care mananca o paine chiar si in capitala modei. Asa ca ne-am limitat la vizitat, mult sport exprimat prin ore bune de mers pe jos si la savurat o felie de pizza pe care am dat, exact, ati ghicit, jumatate din salariu.

Am ajuns in Milano, cum ziceam, in a doua jumatate a lunii octombrie, dupa ce ne-am bronzat in Lisabona. Nu ma asteptam la prea multe, mai ales dupa ce ma intorsesem relativ dezamagita de Roma. Acuma nu stiu daca sa fi fost compania (tanara, vesela, galagioasa) sau orasul propriu zis, insa Milano ia de departe Roma. Mi s-a parut mult mai curat, mult mai elegant, desi nu cu foarte multe obievtive de vizitat daca e sa nu numaram magazinele de fitze, fitzusele, fitzusici.

Ca orice turist chinez sau japonez care se respecta, cu cele trei aparate foto (grupul fiind alcatuit din patru fete, una fiind gazda noastra pe perioada popasului nostru) in buzunare, am purces spre Dom. In piata am fost fraierite sa luam ceva graunte si sa ne lasam ciugulite de porumbei. Nu prea impresionant si nici prea ieftin. Ne-a tepuit, am eu o asa vaga impresie, un colorat de-al nostru, care insa s-a dat macaronar amarat, muritor de foame, care incearca sa obtina si el bani pentru o pizza de la turistele naive si fraiere ce se perinda prin piata.

Pentru 8 euro, am avut privilegiul de a urca in Dom. Privelistea este datatoare de furnicaturi pe sira spinarii. Catedrala are peste 100 de turle si peste 2000 de statui. Pe cuvant. Am poze cu fiecare dintre ele. Si daca nu eu, sigur au cocalatoarele mele. Mie Dom-ul acesta mi-a lasat impresia ca ar fi facut de gerul care a inghetat ploaia in cadere. Nu stiu de ce. Poate din cauza culorii, poate din cauza formelor ascutite. Desi pe toate site-urile se specifica faptul ca ridicarea catedralei a durat secole, pot sa va spun ca inca se mai lucreaza pe ici pe colo. Sau, mai bine zis, se restaureaza. Iarasi apare grija tuturor fata de monumente si implicit fata de istorie.

Trecem peste detalii de pictura si arhitectura pe care nu ma simt in masura sa vi le explic. Poate ceea ce m-a miscat si mi-a placut cel mai tare din toate calatoriile facute de mine pana acum, a fost interiorul Dom-ului. Si, cum ziceam, nu datorita elementelor de sculptura si nici ferestrelor care se pare sunt cele mai mari din lume, pentru ca nu as fi nici in stare si nici cea mai potrivita persoana pentru a aprecia astfel de fineturi.

Mie mi s-a facut pielea de gaina din cauza muzicii de orga. Care se aude intr-un mare fel. Nu asa cum se aude orga in Sala Ateneului. Nu. In Dom se aude, te patrunde pana in cel mai ascuns coltisor al fiintei tale. O fi fost de vina si faptul ca, in momentul vizitei noastre, era slujba. Poate si asta a contat. Poate si corul care transmitea emotie, bucurie, tristete, toate in acelasi timp. Am iesit zambind, insa cu ochii lacrimand. A fost o experienta interesanta.

Dupa asemenea trairi, ne lua foamea. Manate in lupta plecaram spre nu stiu ce loc, unde in 8 euro manacai cat puteai si beai o beuturica. Misto idee. Si pentru restaurante si pentru turisti. Si drept dovada ca ideea are intr-adevar succes, localul era arhiplin, iar la usa erau vreo 10 persoane care asteptau sa se elibereze o masa. In fine, cu putin noroc, patru perechi de ochi clipind des si patru zambete care parca faceau reclama la pasta de dinti, am capatat un locsor, in care ne-am delectat cu nu stiu ce coctail-uri si paste, normal.

Ne-am intors in Piata Domului pe via Montenapoleone. Si da-i si shoppinguieste. Mai bine zis, si da-i si casca ochii, si da-i si probeaza. Intra in toate magazinele si magazinasele. Analizeaza. Compara. Converseaza-te cu vanzatoarele. Care sunt mai educate decat ale noastre. Dupa vreo doua ore, am tras concluzia: sunt aceleasi carpe ca si la noi, preturile poate chiar mai piperate decat la mall-urile noastre, femeile lor mai cochete decat femeile noastre. Si am achizitionat: una bucata pantaloni de pijama, una bucata tricou, una bucata chiloti cu vacute pentru colocatara sisut si alta pentru prietena colocatarei.

Si, ca sa incheiem ziua apoteotic, am intrat si in Galleria Vittorio Emanuele II, cica cel mai vechi shopping mall al lumii. Nu, de aici nu am cumparat nimic. In schimb, am respectat superstitiile si am stat la coada ca sa ne invartim in nu stiu ce gaurica din podea care va duce la implinirea unei dorinte. Si uite cum stateam oameni in toata firea sa ne bagam calcaiul si sa ne invartim de trei ori intr-o gaurica dintr-un mall in mijlocul capitalei carpelor. De vis, nu altceva. Chiar mai penibil decat aia cu moneda in Fontana di Trevi.

Am mai apucat sa vedem Gara Centrala, de unde am plecat in ziua urmatoare spre alt oras. Si nu, nu se compara cu Gara de Nord. Nu mirosea a nimic. Si trenurile nu aveau intarzieri. Casele de bilete erau deschise, iar doamnele vanzatoare foooarte cooperante. Peste tot in gara gasesti automate de bilete. Au o regula care nu stiu cat e de cunoscuta turistilor: biletul de tren trebuie validat la intrarea pe peron. Asta nu inseamna ca ei nu au controlori. Ba au. Controlori. Care te pot amenda pentru ca nu ai validat biletul. Noi am mers cu o cunoscatoare a locurilor si a regulilor. Asa ca nu ne-am fript.

Gata cu Milano.

joi, 5 noiembrie 2009

Lisabona: final de calatorie

Desi ultimele doua zile fusesera initial dedicate altor iesiri din Lisabona, ne-am vazut fortate de ceva imprejurari imprevizibile si de neoprit sa nu mai iesim din Lisabona. Tot raul a fost inspre bine. S-asa nu apucasem sa vedem vestul orasului si mult prea cunoscutul Parque das Nacoes. Asa ca, ne propuseram ca, dupa ce doftoricim cat de cat una din cocalatoare, sa o luam usor la pas spre casa memoriala a lui Fernando Pessoa.

Destul de dificil de gasit sau poate de vina a fost doar oboseala, cladirea in care a trait poetul modernist pentru ceva ani din viata sa este impresionanta prin interiorul sau: pereti ce au servit drept suport miilor de versuri (m-am simtit ca la ai mei acasa, unde pictam peretii si posterele cand invatam in sesiune), biblioteca personala a autorului, colectii de poezii portugheze si nu numai. Si dupa atata cultura si gura cascata, simti nevoia sa bei macar un suc de fructe. Nu trebuie sa iesi din casa. In gradina exista un restaurant cu preturi relativ ok.

La o aruncatura de bat, peste trei urcusuri si doua coborasuri, se gaseste Estrela, zona dintre Campo de Ourique si Lapa. Nu stiu ce m-a impresionat mai mult: sa fi fost Basilica da Estrela sau pavilionul de muzica din Jardim da Estrela? Dupa ce ne-am odihnit picioarele si am luat o gura de aer si liniste, am pornit agale spre fabrica si muzeul de ceramica. Da, normal, le-am ratat. Am descoperit in schimb magazinele de vinuri si ceea ce am asemanat noi cu carmangeriile de la noi, desi avand un aer elegant si lasand impresia mai degraba a unui restaurant traditional.

Ajungand deja la jumatatea zilei si o treime dintre noi intrand in criza "am fost la Lisabona si nu mi-am luat nicio carpa" am luat-o spre Parque das Nacoes, ca sa vedem si partea moderna a orasului. Planurile de acasa nu se potrivesc cu cele din targ asa ca in afara de Pavilionul Portugaliei si Torre Vasco da Gama vazute de pe scaunul unui restaurant unde ne-am potolit foamea si Funicularul (un fel de telegondola) nu prea am mai apucat sa vizitam multe. Multe obiective, ca magazineeee.... Daaa, stiu, am ratat Ocenario....dar poate data viitoare...

Ultima jumatate de zi, fiecare dintre noi si-a petrecut-o dupa pofta inimii. Unele au plecat la vesnicul si nemuritorul shopping, altele am plecat spre Alfama, sa mai respiram aer de vechi suficient de mult pentru a ne tine pana la urmatoarea vacanta. Am mai baut un ceai la una din terasele din Praca do Comercio si am luat-o agale spre una dintre multele patiserii pline de bunatati diverse pentru a savura un ultim melcisior cu nuci.

Drumul spre aeroport a fost minunat, autobuzul plimbandu-ne aproape prin tot orasul. Am avut asadar parte de recapitularea intregii vacante. Ba chiar am vazut locuri pe care nu apucasem sa le vedem la picior. Cum as putea sa descriu Lisabona, ca si concluzie? Un oras interesant, unde oamenii respecta arhitectura cladirilor, unde noul isi gaseste loc numai in anumite cartiere, unde cocosii se aud cantand dimineata (stiu, pare greu de crezut, dar chiar asa se intampla). Desi pare un oras saracut si poate nu atat de grandios tocmai prin prisma vechiului care e la el acasa, e un loc ce merita vizitat, cu preturi accesibile. Cu siguranta va mai exista o calatorie in Portugalia. Probabil Porto, Estoril si Cascais. Si probabil anul viitor.

Gata. Urmeaza micul tur facut prin Italia.

miercuri, 4 noiembrie 2009

In afara Lisabonei: Sintra

Ne planificasem ca ultimele doua zile pline ale excursiei noastre sa fie rezervate litoralului si imprejurimilor Lisabonei, poate chiar si orasului Porto. Planurile ne-au fost date peste cap de ceea ce ziceam si in postarea anterioara, de distanta destul de mare intre obiective. In ziua trei ne propusesem sa vedem Sintra, Cascais, Estoril, Boca del Inferno si bineinteles Cabo da Roca. Plecaram asadar spre prima oprire: Sintra.

Dupa o ora de mers cu metroul si trenul, am ajuns la resedinta de vara a regilor. Dincolo de peisajul mirific si aglomeratia de turisti pe care am intalnit-o si la Torre do Belem, am avut ocazia sa ne pozam cu Palacio Central si sa vizitam Castelo dos Mauros. Dincolo de maretia celor doua palate, impresionanta este asezarea. Pe munte, bineinteles, printre falnici stejari si nu numai. Ca orice obiectiv turistic din Lisabona, placerea de a le vedea si descoperi cere sacrificii. Si miscare.

Drum pana in curtea castelului maurilor pentru noi a fost motiv de o noua aventura: in loc sa o luam pe drumul pietonal spre castel, am luat-o pe sosea, gandindu-ne ca poate e mai scurt. Da, am facut trei ore de urcat pe munte, pe soseaua pe care nu eram decat noi si masinile. Nici urma de turist cu bocceluta in spinare, nici urma de localnic care sa ne poata spulbera visul ca vom ajunge mai curand decat ai zice peste. Doar o borna de kilometraj care ne anunta vesela ca mai avem 9.8 Km. Pana unde? Buna intrebare.

Dupa un urcus cu serpentine si curbe ac de par prin care autocarele treceau claxonand pentru a atentiona posibilele automobile ce veneau pe contrasens sa ramana pe loc pentru ca nu ar fi incaput pe acea potecuta de padure, am ajuns la Mauri. Din pacate, oboseala nu ne-a lasat sa ne bucuram asa cum ar fi trebuit si am decis dupa jumatate de ora sa ne intoarcem in oras, manate in lupta de o foame ce castiga din ce in ce mai mult teren. De aceasta data, am ales drumul pietonal, alcatuit din trepte. Ahaaaa, pe aici ar fi trebuit sa urcam noi, floricelele si cu siguranta totul ar fi durat o ora, nu trei.

Din cauza intarzierii neprevazute, am hotarat sa renuntam la muzeul jucariilor si sa o luam mai bine spre Cabo da Roca, cel mai occidental punct continental al Europei. Inainte de a parasi Sintra, ne-am delectat cu ceva specialitati: cocalatoarele au mancat vesnicii cartofi prajiti cu pui iar eu minunata pizza hut hut. Dupa ce ne-am potolit poftele gastronomice, am pornit-o spre statia de autobuz ce avea sa ne duca la ocean.

Iarasi drumul a meritat toti banii. Am mers cu un autobuz plin de copii, intrucat era ora la care se terminau cursurile. Soferul....eheee, soferul avea o ora fixa la care trebuia sa ajunga inapoi, asa ca nu-si permitea sa piarda nici un minut. Adevarate raliuri pe stradutele cu sens unic aflate la inaltimi ametitoare. Rugaciuni se ridicau din randul turistilor care se pare se aflau mai aproape de Divinitate ca niciodata. Dupa 40 de minute de excursie delicioasa, am ajuns.

Stiti melodia aia "un albastruuuu infiniiit"? Da, asa era intinderea de apa care incepea de acolo de unde se termina pamantul (onde a terra acaba e o mar começa, cum zicea un poet de-al lor). Desi destul de vizitat, locul a reusit sa-si pastreze oarecum salbaticia. Plantele care se astern pe intreg spatiul aduc a desert. Singurul loc pentru turisti este un restaurant. In rest, totul e natura, ocean si Dumnezeu. Ca si amintire, poti obtine in schimbul a 4 euro, un certificat prin care este recunoscuta vizita ta in cel mai vestic punct al Europei.

Ma uit la ceas. Era deja ora 18.30. Pai si cu Cascais? Si cu Estoril? Si cu Boca del Inferno? Ne hotaram sa o lasam pentru ziua urmatoare si sa renuntam la excursia la Porto pentru care oricum am fi avut nevoie de doua zile, orasul vinurilor fiind relativ departe de "casa" noastra. Concluzia zilei: Sintra merita sa fie sub aripa Unesco.

marți, 3 noiembrie 2009

Lisabona: Torre de Belem si Cristo Rei

A doua zi in Lisabona. Ne dam seama ca ieri soarele a fost mai mult decat prietenos si destul de insistent in a ne mangaia cu razele sale. Astfel ca azi avem nevoie de crema protectoare. Da, stiu, e greu de crezut ca in 10 octombrie se poate sa ai nevoie de tricou fara maneci si nu de hanorac. Dupa echiparea corespunzatoare si dupa o sedinta scurta ca sa fim sigure ca ramanem la traseul stabilit inca de ieri, plecam pe acelasi drum ca si ieri, pe sub stejari si arbori de jaracanda pana ajungem in Praca do Comercio, unde ne delectam privirea cu un targ de handmade-uri.

Fortate de distanta destul de mare si de bataturile deja existente, am cazut de acord ca-i bine ca pana la Torre do Belem sa luam tramvaiul. Din cauza imprejurarilor am facut blatul, desi drumul ar fi trebuit sa ne coste in jur de 3 euro. Numai ca automatele de bilete erau putine iar tramvaiul era arhiplin. Initial am crezut ca asa e in fiecare zi, Torre do Belem fiind un punct turistic destul de important si drept urmare destul de calcat de turisti. Da, adevarat, numai ca pe langa treaba asta ne gaseam si intr-o minunata zi de duminica aducatoare de intrare libera in turn.

Profitaram ca ajunseram in zona si facuram cateva fotografii si cu Mosteiro dos Jeronimos. Unele dintre noi isi facura curaj si intrara sa vada si interiorul uneia dintre cele mai importante cladiri din Lisabona care a rezistat cutremurului, celor trei valuri seismice si incendiului din 1755. In fata manastirii se afla Centro Cultural de Belem, iar in dreapta Muzeul Marinei. La cativa pasi se afla si turnul. Asa cum ziceam, intrarea duminica este libera, asa ca toti turistii cred ca erau prezenti la vizitat, dar mai ales la pozat. Privelistea de sus nu poate fi descrisa. Probabil asta vad pasarile cand zboara peste orase.

Alaturi de turn se afla un mic port de iahturi. Nu se compara cu cel din Barcelona, insa am vazut ceva barcute cel putin interesante. Si da, lumea facea plaja pe punte. Aici este si punctul de plecare al vaporasului de care am amintit. Desi interesanta ideea de a descoperi orasul de pe apa, ni s-a parut pierdere de timp pretios si destul de piperat, in conditiile in care ne aflam deja la mijlocul zilei si mai aveam cel putin doua puncte turistice de vizitat pe ordinea de zi. Asa ca, dupa o inghetata si un pahar cu apa menite a ne mai racori, plecaram spre Cristo Rei sau "politistul de la circulatie".

Desi pare destul de mica, Lisabona ne da batai de cap cu distantele intre obiective. Pentru a ajunge pe malul celalalt al raului Tejo a trebuit sa schimbam un tramvai, metroul si chiar si trenul. Cu toate astea, in 45 de minute traversasem podul Vasco da Gama si eram deja la cateva sute de metri de statuie. Cum bine am inceput excursia, asa am si continuat-o: ratacindu-ne. Si, in loc sa o luam spre ce ne interesa, ne treziram ca ajunseram in mijlocul spitalului de urgenta. Desi eram ferm convinse ca suntem pe drumul cel bun, ghidate fiind de "politist", nu am avut incotro si a trebuit sa facem cale intoarsa si sa incercam sa ne reorientam. Noroc cu vreo doi localnici care ne-au dus pana la straduta cu pricina. Cu aceasta ocazie, ne-am convins ca traficul este infect si in alte parti, nu numai la noi.

Dupa alta colina urcata, am ajuns la statuia de vreo 30 de m, care chiar pare a fi protectoarea orasului. Dupa un urcus cu liftul de aceasta data ce a durat cam 3 minute, am ajuns pe platforma de sub statuie unde privelistea este iarasi minunata, din acest loc vazandu-se mai clar atat podul cat si Torre do Belem. Dupa alte cinci milioane de poze din toate unghiuletele, ne-am lasat date afara de paznici, intrucat orele erau destul de inaintate (undeva in jur de 19). Am plecat spre hotel, convinse fiind ca astazi intunericul ne va prinde mult mai departe de hotel decat ieri.

Am declarat ziua terminata undeva in jurul orei 21. Nu de alta, dar picioarele deja dadeau semne de revolta si urmatoarea zi ne propusesem sa iesim din Lisabona.

luni, 2 noiembrie 2009

Lisabona, pe bune orasul colinelor

Nuu, nu a picat low costul. Doar ca, asa cum se intampla dupa toate concediile, la intoarcere trei luni imi trebuie ca sa imi citesc mailurile si sa ajung la zi cu task-urile. Dar sa nu ma mai plang atata si sa trec la jurnalul de calatorie.

Asa cum spune si titlu, prima oprire din aceasta toamna tarzie a fost Lisabona. Pe langa premiera zborului cu alta companie low cost decat cea a casei, am avut parte si de prima vizita in Portugalia. Am ales Lisabona in detrimentul orasului Porto, sperand sa impuscam doi iepuri dintr-un foc (am sperat pana in ultima zi ca vom avea timp de o excursie de o zi in orasul vinului). Ok, n-am mai ajuns la vinuri, insa ne-am incarcat bateriile tot batand cele sapte coline si imprejurimile orasului.

Sa o luam cu inceputul: am sperat ca in Portugalia merg mai putini romani sau macar romani mai bine crescuti. Ne-am inselat. Desi destul de piperat costul biletelor pana pe taram portughez (incep sa cred ca piperat la mine inseamna acceptabil la majoritatea romanasilor), am avut o companie minunata care ne-a cultivat timp de 4 ore si jumatate pasiunea pentru manele, filme cu mafie si alte chestii de cartier. Fetele au avut parte de complimente care mai de care mai emotionantem gen frumoaso, vino langa mine sa vedem un firm.

Trecem peste sentimentul de usoara greata provocat de vecinii de palier. Si peste lipsa de profesionalism a echipajului. Si peste si peste si peste. Ajungem la destinatie, undeva in jurul orei 22. Si, desi destul de amanuntita cercetarea mea anterioara plecarii, ne treziram ratacite in mijlocul unui oras pe care aveam sa-l declaram cucerit mai repede decat ne-am fi asteptat initial. Dupa o invarteala de juma de ora in cautarea metroului potrivit, mai pierduram juma de ora cautand hotelul, avand astfel posibilitatea unei prime interactiuni cu oamenii locului.

Desi nu la fel de calzi sau primitori ca spaniolii, portughezi m-au impresionat in prima faza pentru faptul ca vorbesc ceva engleza. Toti cei carora le-am cerut in prima seara ceva indrumari spre hotelul mult cautat, mi-au raspuns intr-o engleza mai mult sau mai putin fluenta. Problemele le-am intampinat la hotel. Desi stiam ca exista o practica un pic deranjanta prin care oaspetii care ajung relativ tarziu sunt cazati fie intr-un alt tip de camera fie chiar intr-un alt hotel, dupa atatea cautari, am sperat ca la noi lucrurile vor sta altfel. N-a fost asa. Ceea ce la inceput parea curat ghinion s-a dovedit un mare noroc. Astfel, in loc de camera dubla, am beneficiat in acelasi pret de un suite. Care normal nu se compara cu camerele obisnuite.

Dupa prima noapte si dupa un mic dejun frumos prezentat si destul de diversificat, am declarat deschisa excursia noastra. Si ne-am propus sa vedem estul Lisabonei. Am plecat spre Alfama. Din piata Marquez de Pombal am luat-o agale, oprindu-ne din cinci in cinci metri pentru poze. Cinci fete in grup, patru aparate de fotografiat, care mai de care mai performante. Si asa ne pozaram pe Avenida de Libertade, la Hard Rock Cafe. Trecuram prin Praca dos Restauradores, unde facuram o prima pauza pentru a admira Monumentul Restauratiei si a-i privi la lucru pe cei care lustruiau pantofii trecatorilor in schimbul unui banut. Tot urmandu-ne drumul trecuram prin Piata Rossio unde puseram ochii pe o pereche de ghete (muieri, ce sa mai zicem).

Desi ghidate mai mult de castelul Sao Jorge decat de harta mai mult furata decat luata de la hotel, ne permiseram luxul de a ne rataci. Drumul spre castel fu primul indiciu ca intr-adevar orasul este de fapt un urca-coboara permanent. Cu stadute inguste si cladiri vechi, Alfama are inca parfumul veacurilor trecute. Pasii ne-au dus pe langa Se Catedral, Largo das Portas de Sol, pana sus la castel. Cei 5 euro ceruti la intrare deschid portile unui castel ce a fost candva inima orasului maur. Dincolo de loc de belvedere, ma asteptam din clipa in clipa sa dau peste vreo domnita ratacita. Dupa ceva timp petrecut in castel, ne hotararam sa cautam un loc in care sa ne desfatam cu ceva mancare traditionala. Partea asta cu traditionalul nu prea ne-a iesit. Ca mancare a fost. Dar nu prea traditionala.

Dupa alte cincizeci de mii de poze din toate unghiurile si in toate pozitiile, o luaram agale spre Praca do Comercio, in speranta ca vom gasi un punct de informatii turistice in care sa aflam cum e cu plimbarile cu vaporasul pe raul Tejo. In drumul nostru achizitionaram ceva amintiri pentru cei de acasa si admiraram un fel de pescarie care se dovedi a fi restaurant, desi in vitrina erau expuse diverse animalute ce nu mi s-a parut ca ar fi avut ceva in comun cu pestii. Dupa atata mers si mers si ocolit si iar mers, ne odihniram picioarele pe malul raului mai sus amintit. Aici ne-am hotarat si asupra destinatiei zilei urmatoare, inspirate fiind de statuia si podul care se vedeau peste rau.

Dupa cele douazeci de minute de sedinta foto, pauza de masa, pauza de masat picioarele (fiecare a folosit timpul in felul ei), am decis sa pornim spre Chiado si Bairro Alto. Desi pe toate forumurile, turistii vorbeau de funicular, noi (avand energia primei zile) am hotarat sa ne testam limitele si am luat-o la pas. Am fost insotite de acelasi parfum de vechi si intim. Simplitatea oamenilor si modul firesc si deloc complicat in care oamenii obisnuiti isi duc traiul, fara a parea afectati de prezenta atator turisti te fac sa te simti intr-un fel ciudat ca acasa. Parca eram in vizita la ai mei, unde in fata blocului trei copilite se jucau un fel de leapsa.

Furat fiind de peisaj, nu-ti dai seama; insa in Lisabona faci miscare. Asa ca, undeva cand deja intunericul cucerise orasul, am decis sa o luam spre casa. Foarte interesanta asezarea hotelului. Pe o colina, normal. Ne-am simtit ca la ora de sport, cand dupa antrenament, proful te pune sa dai doua ture de teren ca sa se termine ora cu bine. Asa ca, am ajuns la hotel fara pic de energie, avand in minte doar dusul si patul, pentru a o putea lua ziua urmatoare de la inceput.