Aladin de la Cobor, nu din lampă

Nu știu când a trecut noaptea. Știu doar că mă rugam să plouă. Halal pozar! Mă rog, nici nu am pretenții de pozar. Am pretenții de turist. Încă mai caut șansa aia de a călători și de a fi plătită pentru asta. Că, slavă Domnului, cârcotașă sunt până în măduva oscioarelor mele de olteancă. Așa, și cum mă rugam eu așa și ciuleam urechile de cred că eu chiar aș fi ieșit bine în poză și Magda ar fi fost mulțumită de urechile mele, nu se auzea decât un soare căscând. Biiine, mă, să ne trezim! Ne trezim, aruncăm o picătură de apă pe un ochi și luăm o gură de cafea. "Hai, hai, că nu avem timp!" se aude vocea rațiunii. Hai, hai, ce să facem acuma! Buuun, noaptea plouase. Deci începem să adunăm pe bocanci noroi. Că am auzit noi că pământul face aur. Și dă-i ș-adună și dă-i ș-adună până când abia mai puteam mișca picioarele. Când să ajungem la studio, ce să vezi? Se pornește ploaia. Ușor, mocănește, nici cât să ne pună pe fugă, nici cât să ne ofere vreun răsărit spectaculos. O pătură de nori îi ține cald soarelui dormindul. Ce imagine mai frumoasă decât să vezi caii bucurându-se de ploaie? În ciuda profei...

Tot admirând norii care se luptau între ei pe cer și dornică să simt ploaia într-un weekend canicular în București, pierd noțiunea timpului. Și șirul gândurilor. Mă trezește la realitate vocea Magdei: "hai că poate avem noroc! Uite, se ridică pătura de nori. Nu mai avem răsăritul. Avem însă lumina asta caldă a dimineții. Hai să încercăm ceva." Vin caii. Mulți. De data asta vom sta în afara studioului. Și ne putem mișca. Să surprindem galopul lor. Da, se aud iarăși aparatele foto declanșând. După vreo două trei cadre uit iar de scopul vizitei. Și rămân iar cu ochii pe coamele ciufulite ale cățeilor ăștia mai mari. Se gudură, se tachinează, se îndeamnă la fugă. E un spectacol pe care prefer să îl fotografiez cu ochii minții. Sonică e în pauză. "Nu te supăra, băiete, câteodată sunt mai valoroase tablourile care ne rămân în minte!" Încet, încet, nimeni nu se mai poate înțelege cu patrupezii. Foamea pune stăpânire pe ei. Și Roxana ne anunță că e ora mesei pentru caii ei. Și pentru noi ar cam fi ora de mic dejun. Un mic dejun târziu.

Mâncăm. Bunătăți care să ne aline trezitul cu noaptea în cap. Și mai avem parte de o surpriză unguent. Ne plimbăm cu căruța. Ca atunci când eram copil. Pe un pat de fân dumnezeiește de mirositor, ne odihnim oasele. Și ne clătim privirea cu verde. Verdele de vară, calm, așezat, încins. Vedem sate din moțul dealului, trecem prin păduri, ne latră ciobănești mioritici la stână. Soarele ne răsfață cu raze domoale. Fetele fac poze. Doar suntem la un atelier foto. Eu mă bucur de cer. Și de liniște. Mă întorc cumva în copilărie. Pentru două ore sunt cu maica și cu taicu la via de la marginea pădurii. Se aude doar cucul care ne spurcă dacă nu apucăm să luăm micul dejun. Și potcoavele calului. Și bătăi de aripi de fluturi. În rest...liniște. Alea două ore au făcut cât zece nopți de somn profund. M-au revigorat. Nu, nu am simțit șanțurile.

Sunt gata pentru ședința foto în care Magda ne va explica un pic care e treaba cu blenda naturală și cu fotografia de portret. Da, da, la cai. O văd pe profa cum își pregătește materialele. Lumini, umbre, contraste. Roxana pregătește fotomodelul, pe Leo. "Să nu aibă urdori, da? Și să facem puțin zgomot ca să ciulească urechile! Așa, așa, perfect! Ah, nu pică lumina cum trebuie. Flavia, ține tu blenda! Așa, minunat! Ahh, a închis ochii...Nu putem să îl facem să privească așa romantic spre nicăieri?" se aud indicațiile Magdei. Încerc să fiu serioasă. Să nu mă bufnească râsul. Ea chiar se chinuie. E implicată până în măduva oaselor. Calul, parcă de ce încercau să îl stăpânească și să îl strunească mai mult, parcă de aia nu stătea locului. Cam ca mine. Cănuță, om sucit. Mie mi-a plăcut momentul. Magda pare ușor dezamăgită că nu a putut să ne arate tot ce își dorea. Decidem să plecăm spre studioul improvizat ca să nu pierdem apusul.

În seara asta ne jucăm cu adolescenții. De fapt, îi lăsăm pe ei liberi, să se joace. Ca de obicei, cele mai puțin planificate lucruri ies cel mai bine. Avem parte de un adevărat regal. Atât pentru fotografi cât și pentru ochiul meu dornic de năzbâtii și năzdrăvănii. Se hârjonesc, aleargă, se iau la întrecere. Până la urmă, cel mai înțelept cedează. Se termină concursul. Prea târziu. Au fost trași în sute de poze. Așa, tânăr de frumoși, scăldați în lumina soarelui la apus. Se încăpățânează adolescentin să nu mai facă nimic. Pasc doar. Și nechează din când în când. Au terminat cu joaca. Și vor să se retragă la adăpost. Să se pună pe taină. Primesc binecuvântarea Magdei. E mulțumită de seara asta. S-a uitat rapid pe pozele făcute de fiecare dintre noi. A găsit unele bunicele. Ok, toată lumea mulțumită.

La cină ne punem și noi pe tăinuit. Aflăm de la Iulia că sunt în căutări de ghizi. Pentru că sunt extrem de mulți străini care vor să vină în România și să petreacă timp pe munte. Să observe viața animalelor sălbatice. Ne povestește despre experiența ei cu o doamnă din Elveția, cu probleme de auz care și-a petrecut o săptămână în observator ca să admire urșii. Îmda, asta da responsabilitate a jobului. Cum naiba să nu îți tremure budigăii pe tine când te știi cu o persoană care nu aude, într-un loc vizitat de două ori pe zi de urși? Fac o treabă minunată oamenii. Treabă apreciată de străini. Nu de noi. Că nouă ne place cu micul, cu berea, cu mașina. 

Treabă minunată face și Roxana. Care are grijă de cai. De recuperarea lor. Că aici, la Cobor, despre asta e vorba. Cai de concurs care se refac. Și se pregătesc în același timp pentru competiții. Roxana are grijă să își revină. Cu răbdare, cu drag, cu atenție. Și uite așa se deslușește și misterul ochiului vânăt. S-a nimerit a fi sub un cal zilele trecute. Încălecată pentru prima dată, haiducește, fără șa, iapa a cabrat, a alunecat pe ceva pietriș, s-a dezechilibrat și a căzut pe spate. "Nu am crezut nicio secundă că o să cadă, nu era prima data când cabra. De asta nici nu am sărit", încearcă Roxana să tempereze desfășurarea evenimentelor. Vorbește la fel de natural despre toate astea cum vorbește Alexandra de la Nedeea Vâlceană când ne explică tehnici de dresaj. Au fetele astea ceva...

Aveam să o vedem pe Roxana în acțiune în ultima zi de pozat. Îl aleargă pe Aladin. Printre baloți de paie, printre picăturile de rouă încă strălucitoare în lumina soarelui. Aparatele foto trag în rafală. Magda e acolo, pe poziții: "minunat, lasă pălăria să cadă pe spate, stai mai relaxată, zâmbește, nu mai vorbi, așa, minunat! Auzi, hai fă-l să vină din diagonala asta că e un cer superb în spate! Mă rog, e binișor, nu e diagonala chiar dreaptă. Hai să mai încercăm o dată! Așa, așa, minunat, fă-l să ciulească urechile! Grozav, nu uita să zâmbești! Ah, nu a fost lumina bună! Încă o dată, exact așa ca acum. Cum nu îți mai iese atitudinea la el că doar ce îți ieși?" Roxana se străduiește, Aladin nu prea. Tocmai de-asta ies câteva fotografii grozave. Am vrut la un moment dat să propun schimb de locuri: Magda pe Aladin și Roxana în spatele aparatului foto. Am tăcut doar datorită pepenelui înghițit de Magda.

 

Plecăm de la Cobor după prânz. Rămân cu amintirea unor locuri minunate. Curate, așa cum sunt satele de la țară. Cu oameni simplu de frumoși. Rămân cu amintirea cailor alergând în lumina caldă a soarelui. Cu poveștile Iuliei. Cu gesturile calde ale Roxanei și cu iubirea ei pentru cai. Cu două roți de brânză de burduf în coajă de brad. Care surprinzător, chiar are gust de brânză. Și cu vreo 3 kile. Luate din bunătățile gătite de o basarabeancă. Pe care kile chiar nu le regret. Și cu amintirea unui olandez venit în vacanță să îl ajute pe ăl bătrân. Aaaa, după atelier, multă vreme auzeam noaptea: "așa, așa, mână-i de acolo spre noi! E biiine, hai că o să iasă. Ahhh, nu au ciulit!" Și multă vreme ciuleam eu...

Pe Magda am găsit-o așa cum mă așteptam. O tipă care renunță la confortul unui job în care era deja senior pentru a transforma hobby-ul în treabă de zi cu zi. Extraordinar de profi, mereu atentă să avem tot ce ne trebuie pentru procesul de învățare. În negociere permanentă cu toată lumea: cu Roxana ca să îi aducă toți caii dintr-o anume parte, cu Dumnezeu ca să ia ploaia, cu noi ca să mergem la magazine după bere, cu Nikonul ei ca să scrie mai repede pozele pe card. Am întrebat-o de planurile de viitor. E clar că o perioadă e musai să stea cuminte. Pepenele crește și curând va deveni un omuleț. După, ar vrea să meargă mai departe cu workshopurile. Îi place să pozeze cai. Și vrea să facă performanță. Împărtașește din ceea ce știe. E deschisă în a da mai departe din secretele ei. M-aș mai duce la un atelier cu ea? Normal. Aș încerca experiența și iarna...

Și nu renunț la ideea că poate, cândva, vom pleca toate într-un galop pe munte.              

Cobor cu Magda. Cobor, ferma. Magda, fotografa.

"Auzi, tu nu te mai duci la caii ăia ai tăi? Că poate te mai calmezi și nu mai ești așa agitată!" îmi zice șefa mea într-o zi cu soare. "Nu mă mai duc! Cum să îl chinui pe Murgu cu kilele astea dobândite după ciocolată? Îmi e dor să îl văd cu pletele în vânt, galopând ca disperatul pe drumuri de munte, însă nu văd de ce să plătească el că îmi place mie zahărul!" "Auzi, am o idee. E o tipă care face poze." "Așa, și? Am și eu vreo câțiva prieteni care fac poze. Murgu nu e printre ei." "Mai taci, domne, și ascultă! Și tipa asta călărește. Și acuma face niște workshopuri foarte interesante cu fotografie de cai. A lucrat la viața ei pe la mai multe reviste de business. Și cunoaște și lumea corporatristă și lumea cailor și lumea fotografiei." "Lasă-ma, frate, în pace, eu am alte planuri."

Cu șopârlica băgată, îmi văd de viața mea de turist de profesie. Și tot bat lumea în lung și în lat. De obicei sunt două luni pe an când nu îmi fac program de plecat. Iulie și august. În primul rând că sunt luni fierbinți care îndeamnă la băut bere mai degrabă decât la călătorit. Și, pe urmă, că eu ș-așa fur toate zilele libere. Să mai rămână și restului departamentului măcar astea două luni ca posibilitate de rezervat concediu. Așa, deci pentru iulie nu aveam nimic. Mai aruncam din când în când un ochișor pe site-ul Magdei Munteanu, fata cu foto+cai=love. Am început să citesc despre ea. Călăreață, mamă, vamaiotă, nikonistă. Încet, încet începea să mă cuprindă invidia. Acuma, zic, dacă tot îmi vine să o omor, să mă duc să văd ce poate. Că poate dă și ea cu bâta-n baltă undeva și dispare păcatul ăsta al meu, de a judeca oamenii faini "ia uite, afurisita, și frumușică, și pasionată, și iubibilă." 

Răsfoiesc calendarul de evenimente. Mi-ar fi plăcut să merg la un atelier în care să apuc și să alerg puțin în galop. Adică fotomodelele să mai facă și altceva în afară de a poza. Nu mi-a ieșit. Magda mi-a povestit că atelierul din iulie este într-un loc deosebit, unde caii de concurs își găsesc liniștea pentru perioada de refacere. Bine. Hai să îi vedem liberi. Până la urmă important e să fim în compania lor, într-un loc cu aer curat. Și cu mult verde. Ok, condițiile astea păreau a fi respectate de locația ce avea să ne devină acasă pentru trei zile. Cu toată informarea mea, nu mi-am dat seama că aveam să ajung la sora locației în care am petrecut un revelion de vis acum ceva vreme, deși Carpathia îmi suna destul de cunoscut.

Cu un ușor handicap, mă pornesc la drum într-o vineri dis de cu noaptea-n cap. Handicap, la propriu. Că, fix în seara anterioară plecării, m-am întins cât am putut eu de elegant pe burta pe Petricani. Nu, nu făceam vreun sondaj ca să descopăr câți domni mai există în lumea de dincolo de viață, Pipera. Nu, încercam o trotinetă. În fine, asta e o altă poveste. Long story short, din cei doi genunchi aflați în posesie-mi, unul era vărzuță, din cele două mâini spălătoare de față și nu numai, una era impracticabilă. În drum spre Brașov, intru într-o faramacie. Să primesc vreun amorțitor vindecător ceva. Tanti îmi recomandă repaus cu genunchiul. O întreb dacă se poate din 2018 încolo că anul ăsta clar nu am cum. Strâmbă din nas și îmi dă un ceva care se folosește prin spitale pentru cicatrizarea urmelor diverselor operații. În fine, nu știu ce atâta agitație că și nepo are genunchii tot așa și nu se mai agită nimeni atâta.

Fiindcă tot eram în grafic, oprim să mâncăm și o clătită cum numai în Brașov se poate mânca. Și mai căscăm și ochii pe la un târg de carte ce își afișa desuurile în Piața Sfatului. "Auzi, e 11.30. Noi la 1 trebuie să fim la Cobor. Și cred că mai avem puțin de mers de aici." Ooo, la naiba! Cât iubesc eu punctualitatea, tocmai eu să întârzii la întâlnire. Hai! "Nu putem să o călcăm nițel și să transformăm ora estimată de Waze în ora de care avem noi nevoie?" "Păi dacă punem la bătaie permisul tău pe care oricum îl ții de bibelou, putem. Dacă nu, nu!" Tac, înghit în sec și mă prefac că nu stau cu ochii pe ceas. Când mi-am dat seama că miracolul nu va fi înfăptuit, trimit un mesaj să anunț că avem un mic delay. De vreo 30 de minute. Nu-mi răspunde nimeni. Tragedie! Na, că se supărară oamenii! Nici nu ne cunoscurăm și stricarăm prietenia. De unde să știu eu că de fapt singura liniuță de semnal din locația unde urma să ne odihnim creierii era pe moțul dealului?

Ajungem. Pe un drum de țară. "Auzi, sigur e pe aici?" "Dacă zice prietena noastra de la Waze că pe aici, atunci pe aici e!" Se termină asfaltul. În loc să mă cuprindă panica, mă cuprinde bine. Că așa sunt eu, mare iubitoare de viață la țară. Eu când văd praf pe drum, tractoare și găini, am așaaa...un zâmbet tâmp pe chip și un zâmbet tâmp și pe dinăuntru. Eu. Cocălătoarea era din ce în ce mai îngrijorată: "nu puteam să învățăm să facem poze la F64? La răcoarea aerului condiționat?" Mac, mac, mac. Așa măcăn unii. Hai că intrăm în Cobor. Waze ne anunță triumfător "ați ajuns la destinație!" Îmda. Unde? În Cobor, pe dreapta. "Hai să mergem până vedem niște cai sau niște mașini de București". "Băăă, sigur suntem la țară? Că nu văd nici picior de Murgu..." Hai că văd Carpathia scris pe un indicator. Coboară bucureștencele din autoturism. Dau cu plămânii de aer. Ăștia, niște plămâni învățați cu democrația, intră în grevă: "ce-i cu aerul ăsta? Nu vezi că este irespirabil de curat? Du-ne imediat la poluare dacă nu vrei să sistăm activitatea pe perioadă nedeterminată!" Ajung la un consens cu plămânii mei, după negocieri dure, le promit că or să se obișnuiască și le promit o pensionare târzie. 

Prima de care dăm cu ochii este Iulia. Fâșneață, creață, zâmbitoare. Ne trimite la pensiune și ne spune că profa Magda este pe coclauri să se asigure că totul este pus la punct. Bine, nu ne grăbim. Mergem la pensiune. Hmmm, de când cu Cloașterf, casele astea cu iz de "prea bun, prea ca la țară" mă atrag ca un magnet. Nici nu mai contează cum sunt pe dinăuntru. Important e că în curte e iarbă numai bună de stat pe dumneaei și că liniștea asta gălăgioasă e la ea acasă. Din fundul curții ne latră un câine. Fix ca în copilăria mea demult apusă. Hai că mai apare o duduiță. Pozăriță în devenire și ea. Pare de treabă. O corporatristă chinuită de șefi și în ziua ei liberă. Clar e de treabă.

Tot stând noi așa, sub meri la răcoare, vine și profa. Însoțită de o frumusețe de fată timidă și enervant de tinerică. Profa... cum să vă explic eu ca să mă înțelegeți cât mai bine? Înghițise un pepene care s-a dus, fix ca în desenele animate, exact în burtă. Și acu era o profă cu burta de pepene. M-am bucurat în sinea mea "o să se miște greu, o să doarmă mult și o să vrea mereu la pipi." Că, na, așa am reținut eu de la soră-mea. Și cărui elev nu îi place să îi doarmă profii? Deci, îmi era clar: un grup de muieri, o profă doi într-unu și o masă sub meri. Clar se va lăsa cu mâncare, vorbă și dormit. Vrabia...

Eee, nu chiar vrabia mălai visează. Că uite, începurăm cu prânzul. Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva! Bodaproste că nu mai visez la prostii de genul regim sau dietă... Aci, în timpul mesei, o cunoscurăm și pe Roxana. Omul cu caii. Direct responsabilă de datul bine în poză a fotomodelelor noastre. Roșcățică, zâmbăreață, mănâncă fără carne. Că tot ea trebuie să îi mențină și în formă. Pe ei. Pe cai. Și, trebuie așadar, să se poată arunca în cârca lor fără să fie împinsă de jos de ajutoare. Carevasăzică, subțirică țâr. Nu-i de mirare că are un ochi vânăt. Probabil mănâncă bătaie p-acasă că nu gătește. Că, să se fardeze așa strident, n-as prea crede.

Dup-o masă copioasă pornim să cunoaștem locurile. Ieșim din sătucul ăsta uitat de lume. O luăm printre verde. Și flori. Un fel de poienițe îmbietoare. De după un deal răsar și vreo câteva capete de fotomodei. Parcă ar veni până la noi, parcă și-ar vedea de treabă. Mâncatul e mai interesant. Se hotărăsc să ne ignore cu desăvârșire. Pe o bucată de teren ce nu putea fi cuprinsă cu vederea într-o singură clipire, se joacă grădinița grupa mică: un mânzoc și un adolescent se rup în figuri, încercând să se impresioneze reciproc. Nu ne prea bagă nici ei în seamă. Își văd liniștiți de joaca lor. Ne împrietenim, pare-se, doar cu soarele. Și vedem cum a gândit profa ședința foto.

Înapoi în pensiune, în așteptarea luminii calde a apusului, are loc introducerea teoretică. Și Magda ne spune ce urmează să facem în aste trei zile. Care s-au anunțat cu potopuri. Vedem cum ne adaptăm vremii că vremurilor...nicio șansă. Sunt ca de obicei Cănuță om sucit și îl contrazic cu un tupeu aproape de nesimțire pe Busu. Eu zic că o să fie soare. Fiecare dintre fete vine la ore cu ce are. Uite așa vedem noi că ne reunim trei Nikoniste, o Canonistă și eu. Tot Cănuță și aci. În timp ce mă gândeam eu la toate astea și Magda vorbea pe fundal de White Balance și altele asemenea, se plictisi și soarele și începu să dea semne de somn. Oooo, hai, acu' e momentul!

Intrăm în locșorul special gândit de profa pentru sesiunea foto ce avea să vie. Gândit în cele mai mici detalii. Să cadă soarele pe mustățile cailor. Dar nu prea mult ca să nu fie pozele arse. Suficient cât să ne iasă nouă niște imagini contre jour numa' bune de tablou. Pădurea în spate. Caii cu pletele în vânt în fața pădurii. În fața cailor, noi. Fix acolo, între ei, de fapt. Am văzut eu când eram tânără un film. În care adolescentul care devenea bărbat se lupta cu frica. Și trebuia să stea așa, fix într-un loc. În timp ce pe lângă el treceau cai în galop. Și mi-a zis Cristiana (omu' cu canapeaua și cu diploma de psiholog) la un moment dat să am grijă la ce porcării de filme mă uit că uite, rămân întipărite în minte și dau naștere la traume. În fine, să revenim.

Și, cum stăteam noi cuminți în mijlocul studioului foto în aer liber, cu Magda trăncănind pe fundal "timpul 1/2000 ca să înghețăm modelul aflat în mișcare", Roxana introduce în scenă domniile lor, fotomodelele. Când i-am văzut, am uitat scopul și durata vizitei. Încep să alerge pe lângă noi. Cam fără chef, așa. Însă mânați în permanență de câte cineva. "Să îi facem să se joace" se aude Magda regizând. De parcă ar fi așa ușor...Ei s-ar juca mai degrabă tot sărind peste gărdulețul improvizat. Roxana vorbește mult cu ei. Se simte legătura minunată pe care o au. Am mai văzut asta și la Măriuca, la Nedeea Vâlceană și mi s-a părut mereu fascinant cum caii le ascultă doar auzindu-le tonul vocii. Tot gândindu-mă eu la diverse, cât pe ce să pierd soarele care oricum alerga la somn, ajutat și de codru care îl învelea în umbra lui. Se aud declanșatoarele mai ceva ca mitralierele prin filmele cu Van Damme. Schimbăm locația. Și caii. Cu ponei. Care își văd liniștiți de cină. Nu tu urechi ciulite, nu tu atitudine, nu tu eleganță. Magda ușor dezamăgită. Eu mega amuzată cum animalele fac până la urmă tot ce vor ele. Talking about freedom...

Hai spre casă! Poate avem mai mult noroc la răsărit. Avem parte de o cină ca în povești. Și de o atmosferă tot ca în povești. Avem norocul să împărțim bucatele și cu juniorul omului care are grijă să administreze locația. Tare tineretul ăsta din ziua de azi. A venit din Olanda unde se află la studii ca să își ajute babacii. Mi-a plăcut tare omulețul. Se vede cumva școala olandeză. Și suflul de altfel...Mi-ar plăcea să aibă o șansă aici. Pentru că ar schimba ceva. Vedem și câteva din cadrele trase azi. Nu-i rău. Pentru mine. Magda le desființează pe rând: Nu vezi aici, o ureche e ciulită și una doarme, și aici, unde și-a uitat atitudinea, iar aici are urdori... Oooo, mămică olteancă, va fi foarte greu să îi placă măcar o poză din ce facem noi aci. Ne salvează ora târzie. Hai, la somn! Mâine dimineață la 5.00 ne vedem în bucătărie.

Bucureșteancă fugită de acasă caut viață nouă în Rudesheim am Rhein

Lăsăm mașina într-una din parcările de lângă gară și pornim să vedem cum e cu castelul Reichsburg. Ne luam și noi după turiștii care se înghesuie toți la cârnați și înghețată. Și uite așa ajungem în centru. Până să urcăm la castel, ne plimbăm nițel pe podul ce duce la mănăstirea Capucinilor. Flori și vii. Asta vedem în fața ochilor. Că uitai să zic de viile care urcă frumos așezate pe fiecare deal care împrejmuiește orașul. Pe străzi, butoaiele care nu servesc drept masă mâncătorilor de cârnați, sunt suport pentru flori. Butoaie, ca să ne amintim că suntem într-o zonă viticolă. Moselul taie orașul în două, echilibrând totuși ambele maluri cu clădiri colorate, străzi înguste și podgorii.

După o înghețată dătătoare de energie, pornim spre domnia sa, castelul. Până să ajungem să ne bucurăm de priveliștea din vârf, ne bucurăm de drumul șerpuindo-urcând, brăzdat de pensiuni și restaurante unde te poți delecta cu ceva degustări de Riesling. Imediat ce începem să urcăm, dăm cu privirea de întinderi întregi de viță de vie. E iunie, încă nu avem struguri copți. Cu toate astea, imaginea este într-adevăr demnă de poză. Deasupra viilor tronează domnia sa. Deasupra și la propriu și la figurat. Reichsburg-ul stă cocoțat în moțul dealului, la o altitudine de peste 100 de metri deasupra râului Mosel. Bună totuși decizia de a merge pe jos și de a ne bucura de tot ce înseamnă rigurozitate nemțească. Parcă și mușcatele cresc la linie, doar doar nu or strica bunul mers al treburilor.

 

Deși ne propusesem iar să prindem soarele îmbrăcându-se în pijamale în brațele castelului, am fost izgonite de ceva nori și un vânticel nu tocmai de vară. Lasă, uite, o luăm așa printre vii. Printre vii, pe drumurile pentru bicicliști. Da, se biciclește la greu, inclusiv printre dealurile ce ascund materia primă pentru licoarea lui Bachus. Frunzele sunt singurele care vorbesc p-aci. În rest, liniștea își face de cap. Dacă am ține potecuța asta pe care pornirăm, am ajunge într-un sat uitat de lume unde ne-am putea bucura de un pahar de vin roșu. Îmda, nu avem timp. Mai avem de văzut mozaicul de pe podul Vorland, Moara de Muștar și telescaunul. Cum îi șade bine oricărui călător, vedem două din trei. Renunțăm la plimbarea cu telescaunul pentru o cafea și o prajitură. Da, se lasă încet încet seara. Și se pornesc turiștii la băute. Or fi turiști sau or fi ăia 5000 de locuitori? În fine. Prăjitura și cafeaua ne sunt aduse de o chelneriță din Baia Mare. E de ceva vreme aici și nu are niciun gând de întoarcere. Cred și eu. De ce ar da viața de aici pe lupta din România?

Ne întoarcem cu viteza luminii. Sau cam așa ceva. Că doar așa îmi explic cum într-o oră și un sfert ne plimbăm pe malul Rin-ului, prin Kestert. Până la urmă e interesant și satul ăsta în care dormim. Nebunia traficului de pe șosea e înlocuită de nebunia vapoarelor care transportă călători pe toată Valea Rinului. Nici nu ne dăm seama prea bine de cât e de frumos totul până a doua zi când pornim spre ultima destinație din săptămâna "sprechen Sie Deutsch".

Păi, în calitate de cireașă de pe tort a excursiei nostre, ultima oprire trebuia să fie undeva uau. Undeva unde să ne rămână mintea și o bucată din suflet. Undeva unde să ne dorim să revenim nu anul următor, ci luna viitoare. Bine. Si, un' să fie locul ăsta? Păi să fie capitala rieslingului. Că tot suntem în plină zonă viticolă, în Defileul Rinului. Toată zona cuprinsă între Koblenz și Bingen face parte din patrimoniul Unesco. Cu tot cu orașul dintre vii. De cum am ajuns la cazare, am știut că multă vreme voi povesti despre locurile astea. Am dormit într-un conac, în mijlocul viei. Camerele și curtea erau, cum altfel, decorate cu tema principală strugurii și vinul. Drumul până în vie, nemțesc, normal. Adică un fel de autostradă nouă de la noi. Indicatoare din 100 în 100 de metri ca să știi să nu ajungi pe tarlaua altuia. Terasa cu mobilier din fier forjat oferea o priveliște minunată asupra întregii regiuni. Nu ne-am lăsat impresionate pe cât am fi dorit de locație. Am pornit să descoperim orașul.

Agale, fără grabă, sorbind soare și zumzet de apa. Pe străzile înguste, mii de magazine cu suveniruri. În afară de magazine, mai peste tot restaurante mici abia se văd din marea de flori. Din toate se aude muzica. De-a lor. Tot sărind dintr-un magazin în altul, ajungem și la punctul de informare turistică. Într-o engleză desăvârșită, primim sfaturi referitoare la ce e mai bine de făcut și când, cât timp și ce buget trebuie alocate fiecărui pas din experiența Rudesheim. După lungi dezbateri, ne hotărâm cu ce vom începe. Pornim spre Niederwald Monument. Care e în moțul dealului, deasupra viilor. Ajungem cu un fel de telescauno-telecabina. Drumul nu e foarte lung. E suficient însă cât să vezi pâlcuri pâlcuri de turiști care se plimbă printre viile oamenilor. Cum, așa liberi? Nuuu, mai grav! Nu numai că liberi, dar și pe drumuri ca-n palmă. Bineînțeles că sunt și trasee pentru bicicliști. Ajungem la monument. Normal că nu ne prea lăsăm atrase de statuie. Suntem cu ochii pe priveliștea care se așterne în fața lui Sonică.

Preț de vreo 50 de fotografii, ne aflăm în drum spre Assmannshausen. Drumul nu e așa, orișicum. Nu. E prin pădurea Niederwald. Un fel de plimbare prin pădure, pe dealuri. E un drum forestier. Poate de asta ne și întâlnim în drumul nostru și cu pitici și cu bunici. Pentru că e accesibil. Din loc în loc, stau indicatoare. Care îți oferă alternative. Poți să mergi mai mult sau mai puțin până la destinație. Dacă îți place să caști gura la natură și să asculți păsăretul în concert, o iei pe cărarea mai lungă. Dacă te grăbești să prinzi vaporul înapoi, uiți de păsăret. Nu ne grăbim. Bodaproste că nu ne grăbim. Aș putea, vorba lui Eminescu, să mai am un singur dor? Nu poți, Andreea, nu poți. Vezi-ți de drum că nu ai tu șansa asta, să mori p-aci. Bine. Ajungem la telescaun. Și pornim să imortalizăm vii și case din telescaun. Nu e nici frig, nici cald, nici soare, nici nor, nu ne e nici foame, nici sete, vrem doar să rămânem aci. Aci în Raiul ăsta nemțesc. Nu aci în telescaun.

Jos, în Assmannshausen, alte momente de încântare. Trecem pe lângă case pitorești, pe străzi care încalcă orice intimitate a vecinului de peste drum. Oare cât o costa o casă din asta plină cu flori și dătătoare de viață? M-aș putea apuca de magiun. Că la noi, magiunul se face și din must. Și nici nu aș vrea vreun lux. Strictul necesar. Și aș mai putea să spăl vase. Că am ojă semipermanentă. M-aș băga chiar și la cules de struguri, eu care am fugit mâncând pământul de zeama lipicioasă și târâtul pe genunchi de la o buturugă la alta. Hai, vezi-ți de drum! Aci nu se face magiun, vasele le spală mașina și strugurii sunt culeși de ceva mecanisme automate. Ce să-i faci? Mă și imaginam cu vreun neamț blond alături într-o căsuță din asta care te tentează să muști din ea, organizând vacanțe aci la noi, în mijlocul viei.

Plecăm înapoi cu vaporul. Pe Rin. Fiecare deal pe lângă care trecem are propriul lui castel. Pe fiecare mal al Rin-ului se întind sate cochete. E un traseu dumnezeiesc. Unde nu e castel, e viță de vie, frumos așezată pe rânduri perfect aliniate. Unde nu e nici castel nici viță de vie, e pădure. Pădurea de multe ori e traversată de tren. Și unde nu e nici pădure, sunt trandafiri. De fapt, trandafirii sunt de multe ori și în capul viei, cam cum sunt la noi ciulinii. Mini croaziera asta pe Rin îl ajută pe Sonică să își pună la bătaie lentilele. Și să scoată în evidență nori, case, apa. Tot acum la întoarcere vedem că pe undeva, pe la intrarea în Rudesheim este un loc extrem de interesant cu o alee de trandafiri care îți sare în ochi dincolo de clădiri și struguri. Aveam să aflăm, luând-o la pas într-acolo, că este crama Carl Jung. Probabil una dintre cele mai admirate și fotografiate crame, datorită atât trandafirilor mai sus amintiți cât și clădirii în sine ce pare mai degrabă un castel.

Nici nu îl închid bine pe Sonică și intrăm, fără să știm normal, pe Drosselgasse. Ce mai e și asta? Păi, din punctul meu de vedere, asta este cea mai vie stradă din toată lumea asta pe care am străbătut-o eu până acum. Lungă de 144 de metri și lată de 2, aleea asta mustește de viață. Și cântec. Și de restaurante. După vreo două ture, ne hotărâm să intrăm și noi și să mâncăm repede ceva în Breuer's Rudesheimer Schloss, o grădină decorată cu butoaie și clădiri îmbrăcate în flori. Ne alocasem în jur de o oră astfel încât să putem suprinde soarele mergând la culcare pe drumul dintre vii. Numai că socoteala de acasă... Am rămas în jur de două ore, bucurându-ne de mâncare, vin și un cuplu de dansatori care, în ciuda celor 90 de primăveri, emanau energie pe muzică bavareză. Inevitabil, turiștii s-au lăsat molipsiți și toată lumea a ieșit la dans. Inutil să mai spun că s-a dus naiba ideea mea preconcepută despre cât de reci sunt nemții. E adevărat că în restaurant, chelnerii, muzicanții, toți cei care întrețineau atmosfera erau bulgari. Dar, pe lângă chelnerii care scoteau lumea la dans, am văzut deschiderea tuturor de a se distra, fără opreliști și autocenzura care omoară naturalețea. Da, pentru mine a fost încă o lecție. Și aș fi putut rămâne așa ore în șir, ascultând cum grupul de vreo 12 nemți de la masa alăturată, cu o medie de vârstă de 50+ cântă și în germană și în engleză, într-un singur glas. Inclusiv pe muzica clopotelor castelului, ce răsună din oră în oră. Cântau clopotele, tacea orchestra. Și aici tot organizare nemțească. Vaaai, oripilirung Sie! Da, carafele cu vin curgeau. Și da, doamnele beau cot la cot cu domnii. Și ospătarii dansează! Și se fac concursuri cu shoturi și cu Asbach brandy, ingredientul principal al cafelei specifice locului.

Cu greu plecăm. Doar gândul că ne vom plimba și noi pe unde văzuserăm, din telescaun, cârduri cârduri de turiști plimbându-se mai devreme, cu miros de verde în nas și zgomot de liniște în urechi. O luăm pe unde ne poartă pașii. Fără hartă, fără îndrumări, fără indicatoare. Ce sentiment de libertate! Nu mai alergăm către nicăieri. Doar urmărim soarele cum se spală pe dinți înainte de somn. Peste tot, bănci de lemn. Pe care să te oprești așa, la marginea rândului de vie. Să miroși un trandafir și să șoptești vorbe dulci. Ca totul să fie perfect romantic, la poalele dealului, Rin-ul își pregătește și el apele de baie în raze de soare apunând. Coboară încet încet seara. Pe lângă noi trece un trocarici care e făcut să plimbe turiștii printre podgorii. Ok, nu reușesc să nu mă mai las uimită de toate. Dintre toate orașele prin care am trecut, aici mi-a rămas o parte din suflet. Și nu pot să îmi scot din minte spusele unei vânzătoare portugheze: "am venit aici după o dragoste. Dragostea s-a dus, însă mi-a rămas viața asta cuminte. Vin cu bicicleta la muncă. Inclusiv iarna. Și stau într-un apartament la vreo 7 km de Rudesheim. Într-o casă între vii."

După întoarcerea din Germania, o lună întreagă nu am fost eu. Am călătorit în viața asta a mea destul de mult. Și prin locuri diferite. De fiecare data când revin acasă, îmi e grea readaptarea. Dar de data asta, am crezut că depresia e deja în casă și Cristiana la ușă după ea. Indiferent de argumentele celor din jur cum că istoria, cum că timpurile, cum că mentalitatea, eu tot cred că nici dacă ne mai naștem o dată nu vom reuși să fim măcar la sfert din cum sunt nemții. Nu vreau să vorbesc despre drumuri. Cred că nu are sens. Nici despre cum a mers primirea și predarea mașinii. Nici despre pensiunile în care ne-am odihnit oasele. Nici despre servicii. Da, au prețuri mari. Da, a fost una dintre cele mai scumpe vacanțe pe care le-am avut eu. Dar a meritat fiecare bănuț. Nu m-am simțit păcălită, înșelată, primind altceva decât mi-a fost promis. Mă întorc în Germania. În 2018. Și, da, dacă aș avea un copil, acolo mi-aș dori să crească.        

Festivaluri și legende în Rothenburg ob der Tauer și Bamberg

Ne punem bagajele în Maxică, noul nostru prieten care ne cară pe unde nici cu gândul nu gândești. Nu avem chiar mult de mers azi. Poate rămânem să dormim în Stuttgart. Până una alta avem de vizitat Muzeul BMW și grădina zoologică. Stuttgartul e în pline lucrări de reabilitare de drumuri. Se circulă greuț. Ajungem în cele din urmă la Grădina Zoologică. Ne planificasem să rămânem aici jumătate de zi, că doar în Valencia nu am avut timp să vedem tot. Ei bine, nu am stat mai mult de 3 ore. Nu îmi place ideea de animale închise. Păi, bine, Andreea, și atunci ce cauți la grădina zoologică? Sincer, mă așteptam să văd animalele izolate altfel, nu în cuști. Am făcut câteva ture, am văzut grădinile nemțește aranjate și am declarat închisă sesiunea de Zoo. Că uitai să îmi fac mea culpa: numai mie putea să îmi treacă prin tărtăcuță să planific vizita la Zoo fix de 1 iunie. Eu iubesc copiii, dar pe rând, nu grămezi odată.

Hai la muzeul Mercedes. Aici da, mi-a plăcut. Mașini din 1900 toamna, bicle tot de pe atunci, mașini de acuși, mașini de curse, mașini de salvare, pompieri, autobuze, camioane, ce să mai, tot ce vrei și ce nu vrei. Stați nițel! Nu așa, la grămadă. Nuuu, domne, așezate pe căprării, pe etaje, pe secțiuni, pe ani. Dacă ar fi fost vreun băiat în locul meu, sigur ar fi apreciat mai mult. Eu m-am limitat să privesc, pozez, ascult ce povestea o tanti într-o cască. La sfârșit am rămas cu badge-ul de vizitator. Mă urmărește asta cu badgeul și în vacanță, mama ei de treabă!

Pentru că nu ne-a dat pe spate Stuttgartul ăsta aglomerat si plin de săpături, am plecat spre Rothenburg ob der Tauer. De fapt, spre cazarea pe care o găsisem în apropiere și care ne făcuse cu ochiul. Bine! Hai! Cu cât ne îndepărtăm de zona de oraș, cu atât Germania devenea așa cum mi-o imaginasem eu: liniștită, cu case parcă din turtă dulce, cu nimeni pe stradă. Știam că aveam următoarea cazare într-un han. Aproape de orășelul atât de lăudat. Intrăm pe drumuri care străpung pădurea. Nu, nicio groapă. Peisajele îți taie răsuflarea. Pădurea își șoptește gălăgios umbra. Mai sunt două ore până la apus, însă prin păduri parcă e deja întuneric. Din sens opus trece o mașină la 10 minute. Daa, Germania dispare dupa ora 6. Gabriela ne anunță veselă că gata, fetelor, ați ajuns la destinație! Ne uităm în stânga: pădure. Ne uităm în dreapta: codrul. Cine i-a dat ăsteia să bea? "Gabrielo, glumești? Unde vezi tu destinație?"

Pe un indicator de lemn, stă scris numele hanului. O pornim așa cum ne-a indicat săgeata. Ajungem într-un loc de basm. Știu, știu, clișeistic. Dar chiar așa am simțit: că intru într-un loc de și cu poveste. Hanul, pe lângă că e în inima codrului, are două corpuri. Stil bavarez. În curte câțiva turiști sunt la cină. Înconjurați de păuni și păunițe. Nu se aude nimic. Să te văd, Andreio, pe unde scoți cămașa când tot ce oi auzi o să fie liniștea zgomotoasă a gândurilor mătăluță. Scăpăm de bagaje și pornim prin pădure, pe cărare, vorba cântecului. Sunt inclusiv trasee amenajate pentru bicicliști pe aci, prin pădurice.  Ceva ciripitoare își susțin concertul de seară. Vreo câțiva copaci stau prinși într-o îmbrățișare a crengilor. Moment de încărcat baterii. Cu verde. Și dimineața ne umple bateriile. În același han. Cu soare și omletă. Și strigăte de păuni. Dacă aș face vreodată o vacanță din aia de stat, aci aș veni. Planificăm să ne întoarcem anul următor și să dăm o tură cu biclele. Până una alta, mergem la Rothenburg.

Găsim orașul în sărbătoare. Nu, nu a fost planificat. Nici nu m-am gândit că există posibilitatea vreunui festival. Cu toate astea, nu pot să spun că ne călcăm în picioare cu alți turiști. Sunt vizitatori, însă în limita suportabilității. Bănănăim pe străduțe desprinse din nou din povești. La prânz, dăm o tură cu un ghid. Pentru nouă euro, primăria pune la dispoziție un iubitor de oraș care poate să îți vorbească mult și bine despre istoria locului, despre legende și oameni. Orașelul a fost distrus în urma bombardamentelor din anuI 1945 și reconstruit cu ajutorul oamenilor. Este unul dintre cele mai bine conservate sate medievale ale Germaniei. Zidul de protecție este intact și te lasă să îl descoperi la pas, arătându-ți priveliști dătătoare de frici pentru ăștia cu probleme de înălțime... Tot de la tanti ghida care ne plimbă aflăm și despre Biserica Sf. Iacob în care tronează Altarul Sângelui Sfânt, altar sculptat în lemn menit să păstreze o picătură din sângele Cristoșelului.

La o aruncătură de toiag, este Birtul Sfetnicilor cu minunatul Meistertrunk. Ce mai e și ăsta? Păi, ceasul încadrat de cele două ferestre unde la ore fixe este pusă în scenă, cu ajutorul câtorva figurine, întâmplarea cu primarul protestant al orașului. Nenea ăsta făcu un pariu cu generalul care condusese armatele catolice. Pentru că el, generalul, nu reușise să bea o halbă de vin uriașă dintr-o suflare, așa cum îi cerea demnitatea, căzu la înțelegere cu primarul. Dacă acesta din urmă reușește să dea gata 3 carafe de 6 litri dintr-o răsuflare, atunci orașul va fi lăsat în pace, fără a mai suferi vreo pagubă.

Ne urmăm drumul pe străzile cu piatră cubică, printre clădiri colorate cucerite de flori. Ajungem în curtea Muzeului Imperial, o fostă mănăstire dominicană de călugărițe. Și aici aflăm bârfe: localnicii erau obligați prin lege să asigure mănăstirii câte 2 litri de vin/măicuță/zi. Da, da, fix așa. Nu mâncare, nu pază, nu haine. Vin. Muzeul vorbește despre istoria locului. Este un fel de Muzeul Satului.  Cum nu prea mă omor cu muzeele, prefer să mă limitez la a vizita unul/zi. Astăzi este rândul Muzeului Crăciunului. Că așa îmi place mie: iarna car și vara sanie. Păi, să mergem în Weihnachtsmuseum Museum. Da, 2700 de metri pătrați de ornamente, brazi, povești care trasează legenda Crăciunului. De fapt, orașul este cunoscut ca fiind orașul Crăciunului. Găsești magazine cu ornamente la fiecare colț de stradă. Să nu vă imaginați că gata, vă întoarceți de acolo cu podoabe pentru toată familia. Neee, prețurile sunt extrem de piperate. O sanie cât o nucă, cu un Moș Crăciun roșu în obraji costă vreo 20 de Euro. Aaaa, și sunt și zone unde nu ai voie să fotografiezi. În rest, dacă te concentrezi puțin, simți chiar și mirosul de cozonac.

Ne prinde seara tot umblând pe străzile animate de oameni costumați. Începe sărbătoarea. Toată comunitatea, de la mic la mare, e implicată. Și se distrează. Îmhm, parcă era vorba că nemții sunt reci și ursuzi. Vezi să nu! Cel puțin nu în orașul ăsta cu case acoperite cu țigle roșii. Seara coboară încet, încet peste casele din turtă dulce. Pe treptele primăriei, actorii spectacolului de mai devreme savurează halbe de bere. Felinarele așezate lângă emblemele artizanale din fier forjat intră în acțiune și inundă Piața Centrală cu o lumină caldă. E frumos orașul ăsta al Crăciunului și vara. Și, pentru că nu ne vine să plecăm, luăm cina într-o grădină. Supă de sparanghel. O porcărie pentru mine, mâncătoarea de praz! O delicatesă dacă e să ne luăm după lumea multă care o savura peste tot în jurul nostru. Se încheie seara așa, în zumzet de copii blonzi și în cântec bavarez.

Deși călătoria noastră ar fi trebuit să meargă spre Heidelberg, ne sucim. Lăsăm Heidelberg-ul pentru 2018. Pornim spre Bamberg, orașul berii. 9 fabrici, 50 de sortimente, 190 litri de bere/an/locuitor, bere afumată. Numai că, lovite de noroc, noi ajungem în plin festival al vinului. Și tot lovite de noroc, vedem casele construite în apă, podețele arcuite din lemn sau piatră și canalele orașului pe o ploaie mocănească. Nu-i bai. O să meargă la marele fix paharul de vin. Până la paharul cu vin, ne mai rătăcim puțin în drum spre castelul Rezidenz. Mai urcăm o colină. Că și Bamberg e întins pe vreo șapte coline. Ajungem în curtea plină cu trandafiri a lui Neue Residenz. Ne cam bate un vânticel nu tocmai de vara. Priveliștea ce se așterne la poalele castelului merită să îndurăm. 10 minute. Și plecăm spre castelul Altenburg, cu gândul să ne prindă apusul pe zidurile cetății. N-ai să vezi! Aici e în plin avânt o nuntă. Care, după aranjamentele de afară, ar fi trebuit să se desfășoare în aer liber. Ploaia însă i-a speriat și stau toți înăuntrul castelului. Mai bine! Așa putem noi să ne bucurăm de curte și grădini. Fiind suit pe cel mai înalt deal din alea 7, Altenburg este locul de unde se poate vedea cel mai bine orașul ăsta doi într-unul: partea eclesiastică a prințului episcop și partea laică a cetățenilor, separate de râul Regnitz. Iese o rază de soare. Suficient cât să ne încălzească puțin nasul. Și să scoată nuntașii la poze. Numai că nu se limitează la pozele lor. Își bagă nasul și în pozele noastre. Biiine, lasă, mă, lasă, că plecăm.

Ne întoarcem pe podurile care traversează Reignitz-ul. Ne dăm răgazul de a mai privi o dată vapoarele care plimbă turiști. Și primăria veche care se lasă legănată de ape. Intram în centrul vechi pentru o înghețată și o baie de mulțime. Că doar toți turiștii au ieșit din ascunzători, acuși că soarele pripește iar. Mai facem o poză cartierului care a dus la numele de Veneția Germană dat Bambergului. Case în apă cu bărci trase regulamentar la poartă. Aaaa, pardon, la ponton. O doamnă mănâncă pe terasă. Fără să o deranjeze sutele de turiști care îi imortalizează cina. Mai la stânga, un pescăruș își căuta cina. Viața curge normal. Doar că sunt mai mulți spectatori. O luăm agale spre târgul de vin și o lăsăm pe doamna cu cine și cu pescărușul dumneaei. Avem și noi parte de cina noastră cu cârnați fripți și vin. Pe marginea unei mese, singura porțiune scăpată de lacrimile ploii de mai devreme. Se apropie o fătucă. Mă și gândeam: stai să vezi că nu stăm bine aci! Mă întreabă întro germano-englezo-spaniolă dacă pot să îi dau pelerina mea. Că trebuie să facă poze unei mirese și nu au găsit pelerină albă. Și, uite, mi-o dă pe asta roșie a ei! Păi cum să nu? Stăm noi în calea reușitei unui trash the dress ca la carte? Nu, normal ca nu.

Fără pelerină, însă cu burta ghiftuită, lăsăm Bambergul în urmă. Avem cazare la vreo 30 de kilometri, într-un sătuc uitat de lume. Ne bucurăm pe drum de un apus de poveste, văzut în retrovizoarea mașinii. Și de aburi care se ridică din pădurile străjuite de eoliene. Nu, nu putem opri să facem poze. Că suntem în Nemția, unde nu oprești când ți se năzare lu' mătăluț. Lasă, facem poze la pensiune. Și vedem și încotro pornim mâine. Pensiunea ne așteptă cu o petrecere și cu nemți petrecăreți. Că taie și ei moțul copiilor. Deci, până pe la vreo 11, am avut companie la planificat călătoria pe mai departe. În nemțește că altceva domniile lor nu prea sprehanesc. De toată noaptea am visat numai sehr gut și m-au durut mâinile de numa' numa'. Bine că a trecut repede. Noaptea, de!

Pornim cu avânt înainte spre Kestert, locul unde, în schimbul a juma' de salariu, ne vom odihni oasele după ce vom vizita Cochem. Că nouă pe hartă ne pare destul de aproape. Și Booking zice la fel. Gabriela nu are însă aceeași părere, însă părerea ei aveam să o aflăm muuult mai târziu. Prea târziu, de fapt! Și pornim. Urcăm munți. Suntem doar noi pe șosea. Mă gândesc cam cu juma' de minte așa: dacă facem pană aci...ce naiba facem? Că nu se aude nici măcar cucul cântând. Lasă, că nu om avea noi fix ăst ghinion! Și mai coborâm niște munți. Mai verificăm o dată să ne asigurăm că am trecut adresa corect. E bine, domne, nu te panica! Suntem pe drumul cel bun! Îngust și pustiu, însă bun! Hai că ajungem într-un sat. De fapt, înainte să vedem satul, am văzut Rin-ul. Adicătelea, fix vedeta pentru care alesesem noi să dormim în nicăierea. Că am zis că clinchetul apei o să ne calmeze nevrozele. Ajungem repejor și la pensiune. Da, era chiar pe malul gârlei. Ce încântare, ce o să mai stăm noi aci, pe terasă, la o vorbă și un șuierat de vapor.

Toată încântarea se duse fix pe apa Rin-ului când Gabriela ne anunță cam prea veselă că până la Cochem avem vreo 150 Km. Wtf? Păi Bookingul zicea că avem cazare ici, la 20 de kilometrii. Țeapă! Bookingul da distanțele măsurate în linie dreapta, așa cum te și avertizează dacă ai ochi să vezi. Dacă ești gură cască, ia și traversează niște munți, mergi pe niște autostrăzi și alocă vreo două ore drumului. Ce a fost la gura mea proaspăt rujată nu se poate reproduce pe post. Am uitat instant de toate cele care mă făceau să îmi doresc să ajung în minunatul oraș trecut prin mai toate ghidurile drept o desfătare pentru căutători de castele și atmosferă faină. Acu', ce să mai la deal la vale! O făcurăm, o făcurăm! Hai să vedem care e treaba cu așezarea asta de pe Valea Mosel. Hai că după o învârteala de vreo 3 ore așa (ce să vezi, se mai și lucrează pe drum, am mai ratat și o ieșire de pe autostradă, a mai sucombat și Gabriela), intrăm în Predeal. Că, pe cuvânt, seamănă leit cu Predealul nostru.