joi, 31 iulie 2008

"Career path" sau cat mai multi bani?

Dupa Revolutia din 1989, toata lumea a inceput sa vorbeasca despre cariera. Inainte lumea vorbea, din cate imi amintesc, despre CAR-uri. Cel mai important lucru era sa iti gasesti un serviciu. In momentul ala, era gata capitolul cariera. Acolo urma sa iti faci veacul pana la pensie, fara vreun stres de restructurare si fara pretentii de mai bine.

Nu am auzit niciodata, in vremea respectiva, vorbindu-se de "dat afara" sau "evaluare a performantelor" sau "CV-uri in diverse limbi". Cum trecu Revolutia si incepuram si noi sa mai scoatem capul din pamant, incepura pretentiile si pe partea profesionala. Multi, sfatuiti de cineva sau pur si simplu manati de intuitie, au plecat in strainatate. Acesti multi s-au intors, unii dintre ei, si au pus bazele diverselor multinationale de azi, au adus inapoi informatii si, odata cu informatiile, puterea de dezvoltare.

Pentru noi, cei care atunci eram copii, aceste schimbari au fost de bun augur. Noi am avut timp, cat de cat, sa ne adaptam. Stim ce inseamna un interviu, stim cu ce se mananca o scrisoare de intentie, stim ce inseamna asset-uri, brainstorming-uri si alte chestii englezite terminate in "uri". Noi migram (mai ceva ca popoarele migratoare) de la un job la altul cu usurinta, pe noi nu ne tine nimic pe loc. Suntem toti manati de dorinta de a castiga bani si putere. Nu stiu de ce am impresia ca si aici am inteles un pic prost democratia si libertatea de miscare. Oare cati se mai gandesc la performanta, prin prisma perfectionarii continue? Oare cati dintre absolventii zilelor noastre merg pe drumul pentru care s-au pregatit? Sa mergem si mai adanc: oare cati dintre tinerii liceeni isi aleg singuri drumul pe mai departe, cati dintre ei au maturitatea necesara unor astfel de decizii? Cati dintre parintii acestor liceeni au incredere in a-si lasa odoruruile sa aleaga?

In fine, sa revenim la oaia noastra. Se presupune ca fiecare dintre noi isi traseaza un drum imaginar, strict conturat, pe care il respecta si pe care il imbunatateste mereu. Dream on. La noi e inca haos, de la nivelul cel mai de sus pana la femeia care matura. Problema e ca ne invartim intr-un cerc nenorocit: sunt foarte putini angajatori care au politici si strategii de HR, interviurile sunt clasice, raspunsurile la intrebarile intervievatorului la fel de clasice. Atmosfera din orice companie e cam la fel, strategiile de retentie a personalului nu prea exista, evaluarile se fac din an in pasti (daca se fac), promovarile se fac pe ochisori frumosi si pe fustite scurtute, salariile se stabilesc ca la piata (se cheama negociere). De fapt, cam tot sistemul e ca la piata: cineva se vinde, cineva cumpara. Se presupune ca asa evoluam, insa tot vanzandu-ne celui care da mai mult si mai mult si mai mult, facem compromisuri in ceea ce priveste si calitatea muncii si calitatea posibilelor aptitudini pe care le-am putea dezvolta.

In toata aceasta hora, noi jucam. Ce facem insa cu cei care sunt ajunsi undeva spre o anumita varsta, care au o oarescare experienta si care au probleme in a se adapta noilor reguli ale horei. Cum ii schimbam pe ei, cum ii facem sa mearga dreapta unu stanga doi, din moment ce ei au fost invatati stanga unu dreapta doi? Aplicam legea junglei si, daca nu se pot adapta, o consideram problema lor? Ei nu stiu ce-i aia "career path", ei stiu ce inseamna sa fii statornic, loial, ei nu stiu ce-s alea posibilitati de promovare, ei stiu doar ce inseamna sa fii perfectionist, nu stiu ce-i ala dead line, dar stiu ca trebuie sa-si termine treaba inainte sa plece acasa. Nu stiu nici ce-i ala team building, dar ei ies cu colegii la o bere. Nu isi iau o ora pauza de masa, ei mananca pe apucate, din borcanasul adus la pachet. Ei nu asteapta firma special platita pentru ingrijirea plantelor, ei au birourile pline cu flori pe care le ingrijesc singuri. Uau, ei nu sunt roboti, ei au suflete; ce chestie, eu chiar cred ca oamenii cu suflet pun parte din sufletul lor si in munca. Asta in traducere ar insemna: nu fac treaba de mantuiala, au atitudine pro-activa.

Ne pierdem valorile, care fug cat le tin picioarele de tara lu' Papura Voda, ne pierdem oamenii cu experienta, dar asta nu inseamna ca ne promovam tinerii. Cei mai copti sunt prea copti si au prea multa experienta, cei tineri sunt prea tineri si nu au suficienta experienta. Si ne mai miram de procentele de fluctuatie si de lipsa fortei de munca.

miercuri, 30 iulie 2008

Saru' mana, parinte!

Ciudati mai sunt si oamenii. Stiu, nu toti, dar majoritatea. Din aceasta majoritate, din spirit de turma sau nu, fac si eu, cu mandrie, parte. Dupa fiecare chestie mai importanta, naspa sau nu, caut motive, dezleg firu' in paispe, caut sa ma refugiez in ceva, sa-mi raspund la intrebarea "da' de ce tocmai mie, de ce tocmai eu". Si normal, raspunsurile le gasesti greu sau deloc.

In acest mirific an 2008, desi suntem abia la jumatate, am avut deja doua ocazii sa ma autostresez. Stiti cum e, un necaz nu vine niciodata singur. Asa ca, iata-ma, intrebandu-ma despre diverse chestii vitale: viata, moarte, nebunie. Negasind raspunsurile si nici puterea de la lua viata la misto dupa aceste intamplari (cam scarry, de obicei ridicandu-ma destul de repede din diversele trante prietenesti avute cu destinul) si, fiind si un pic ciudatica din fire (cred in superstitii, nu cred in coincidente), incepui sa caut ajutor. Si o luai sistematic: psiholog, astrolog, preot, nu neaparat in aceasta ordine. Despre psiholog si astrolog voi scrie altadata.

Acusi voi scrie despre popa-parintele. Ca de fiecare data cand imi e greu, am simtit, la inceputul acestui an, nevoia de a ma apropia de Dumnezeu. Si, desi nu fac parte dintre aceia care cred cu tarie ca pe Dumnezeu il gasesti mai ales in biserica, am inceput sa merg, cu o oarescare frecventa, la Casa Domnului (suna mai degraba a restaurant). In fine, acolo imi gaseam linistea. Acolo, la inceput, puteam sa plang cat vroiam eu, era si atmosfera de asa natura, pe langa depresiile mele, incat curgeau lacrimile siroaie, siroaie. Zic la inceput pentru ca, dupa ce te cunosc toate babele (a se citi doamne enoriase in varsta), devii subiect de barfa: cum ai venit imbracata, incaltata, coafata, ce culoare au unghiile de la maini, de la picioare, zici saru' mana lu' popa sau nu.

Anyway, dat fiind faptul ca am devenit atat de credincioasa (din pacate, eu nu prea cunosc mijlocul, la mine e la o extrema sau la cealalta), am hotarat sa il chem pe popa-parintele sa imi citeasca acasa, sa sperie posibilii dracusori, gandacei si alte lighioane existente sau inchipuite. Dupa injuraturile de rigoare, incasate de la colocatara (recte sisut), cum ca "esti dusa cu pluta, cum sa ajung eu acasa la 6, ce sa fac, sa zbor din Baneasa pana in Titan", dupa tentatia dracusorilor - de care vorbeam mai devreme - sa sun si sa il mint pe popa-parintele, amanand astfel posibila, mai bine zis probabila exorcizare, dupa aprovizionat cu lumanari, busuioc, carbune si alte alea, dupa gatit o noapte intreaga (multumesc Tosca), dupa imprumutat de bani ca sa il rasplatesc pe binefacatorul meu, vine si ziua cea mare.

Daca ar fi stiut omul cu cine o sa stea de vorba, cred ca suna el sa amane. Trecem peste faptul ca mi-a udat peretii mai mult decat ar fi fost cazul, ca s-a uitat el la pereti sa vada cum au fost zugraviti, adica treburi din astea lumesti care nu ar fi trebuit sa il afecteze pe el niciodata. L-am lasat sa bata campii despre cum a adus el enoriasi la biserica (vorba sora-mii "cam multa lauda pentru un popa-parintele"), despre cum a dat nu stiu cate miliarde pentru vitralii (miliarde donate de enoriasi, of course). Mi s-a umplut paharul relativ repede si l-am luat si eu la intrebari, incercand sa imi clarific anumite ganduri. Concluzia doare, desi el nu a acceptat-o ca fiind viabila: ortodocsii sunt mult mai inraiti decat catolicii (nu se poate ca un preot, dupa ce iti tine predica de cum trebuie sa fii, sa postesti, sa nu ai vicii si alte cele, sa vina si sa dea cu mucii in fasole, vorbind urat despre preotii catolici), biserica ortodoxa este mult mai exigenta decat celelalte biserici si uita esentialul (se concentreaza pe penitente, uita de "a ierta"; in loc sa ajute oamenii sa se apropie, mai rau ii invrajbeste; nu este tocmai un exemplu demn de urmat - aici se potriveste ca o manusa "fa ce zice popa, nu ce face popa"), enoriasii sunt exact asa cum au fost educati de preotii lor (in loc sa se concentreze pe ceea ce i-a facut sa mearga la biserica, transforma mersul la biserica intr-o mondenitate), rolul bisericii se vede doar in a strange fonduri de la pastoriti pentru interes propriu (gen renovat biserica, renovat casa parohiala, cumparat vitralii nu stiu de care), toate astea pentru a fi mai cu mot decat biserica cealalta. Nu vad nicaieri rolul caritabil al bisericii, care ar trebui sa fie prima care sa ajute oamenii nevoiasi. Nu vad la nicio biserica, cel putin din cartierul meu, mese facute - macar duminica - pentru cei fara adapost, nu vad strangeri de diverse pentru orfani (gen haine, jucarii). Nu am intalnit pana acum acel popa-parinte, care sa ma faca sa vreau sa revin in biserica pastorita de el, care sa nu judece, care sa povatuiasca. Lumea se intoarce catre biserica atunci cand ii e greu. La ce bun sa accentuam starea de rau a oamenilor, in loc sa incercam sa le aducem alinare? Oare Dumnezeu asa o fi vrand: omul merge, scuipa pacatele, popa zice "imhm, nu e grav, fa zece matanii, trei Tatal Nostru, si esti in regula", adica ceva de genul "daaa, ia trei aspirine, bea limonada mereu si te vindeci". Unde or fi preotii care fac slujbe, se roaga pentru sufletul omului si nu se uita la bani, nu stabilesc tarife (o inmormantare - 300 RON, ok si daca familia nu are banii; sau poate ca omul, inainte sa moara, face un calcul estimativ, vede daca are banul, si abia pe urma decide daca poate sa moara; si ar fi bine sa calculeze si taxele de dupa inmormantare - pomenile, de - asta daca nu vrea sa isi lase consoarta sau consortul sa isi vanda vreun organ ceva ca sa faca fata cheltuielilor).

Lasand revolta mea personala la o parte, Biserica are o putere fantastica in randul oamenilor; nu exista manipulare mai mare din partea unei alte institutii. Asa cum psihologii, psihiatrii se joaca cu mintea noastra, Biserica se joaca cu sufletele noastre. Pacat, pentru ca eu una nu cred ca Dumnezeu ar fi vrut asa.

Astept inca, pastrez inca speranta ca voi gasi un preot, in aceasta mare de popi, simpli functionari publici, care nu se dezic de tagma functionarimii. Pacat de cei tineri, care au plecat pe drumul asta din vocatie si din dorinta de a-si ajuta semenii si care nu stiu cate sanse au sa spele imagine popimii, cel putin in ochii mei (iarta-ma, Dane; iarta-ma, Gabi).

marți, 29 iulie 2008

Miroase a vacanta

De vreo saptamana, la noi in firma toata lumea munceste. What the heck... S-o fi anuntat vreo prima in caz de reusite maxime? S-o fi auzit de vreo marire de salariu, in functie de performante sau o urma vreo evaluare? Oricum, interesant sa vezi asa o atmosfera de Sclava Isaura.

Incepusem chiar sa am remuscari ca toata lumea lucra din greu, numai eu scriu tampenii pe blog. Pana cand trecui si imi aruncai privirea, din greseala, pe cateva desktopuri. Aaaaaaa, asa se explica. Toata lumea cauta rezervari la avioane, hoteluri, pensiuni, oferte de ultima ora si alte cele.

Nu mai e ca pe vremea lu' Ceasca. Plecam cu bilete luate de ai mei prin sindicat; era stiut, o saptamana la mare, una la munte, in hoteluri unde musteau diverse treburi, unde ne vizitau diverse animalute, mai mult sau mai putin scarboase. Drumul la mare incepea undeva pe la 3 noaptea, ca sa ajungem la prima ora sa prindem juma de zi de plaja pana la cazare. Adormeam in jur de 12 si ne trezeam la doua. Eram frante, dar gata de lupta: cu colacul luat din Obor, cu costumele facute de mama (ea ne facea toata vestimentatia pentru concedii), cu palarii, medicamente (mereu se imbolnavea una din noi), cu catel, cu purcel plecam cu Dacia lu' tata. Imi placea tare sa mergem noaptea cu masina si imi promiteam in fiecare an ca nu o sa adorm. Aiurea, cred ca nici nu ieseam de pe strada si sforaiam deja. Unde la mare? La inceput, la 2 Mai unde dormeam cu mama, cu sora-mea, cu vara-mea si cu matusi-mea in aceeasi camera. Tata cu unchi-miu in cort. Dar era frumos, frate. Noi am facut plaja in locuri neamenajate, de eram doar noi cu noi si inca vreo cativa nudisti (nu o sa uit cum ne explica mama diferentele de sex). Mancam peste prajit cu musdei, ne facea mama coronite din diverse flori. Aaaa, si imi mai aduc aminte ca ajungeam greu la 2 Mai, din cauza de vamesi care ziceau ca vrem sa fugim. Unde, fraaate, la bulgari???

Un pic mai tarziu, cand prinsera ai mei o tara de cheag, urma Neptunul normal, ca doar tata era si el inginer sef. Neptunul era un fel de Mamaia. Scumpute toate, daca le gaseai. Din perioada aia imi amintesc doar ca trebuia sa ne trezim cu noaptea in cap ca sa prindem umbrela, sa nu ne prajim.

Am mai avut perioada 23 August. Ceee fain! Stateam in comuna, dimineata la prima ora, plecam cu toti muncitorii cu autobuzul spre Venus sau Olimp. Era frumos tare, la pranz ne retrageam de pe plaja si ne adaposteam la umbra unor salcii. Aaaa, si ca suveniruri, adunam scoici. Aveam acasa, la un moment dat, o punga de scoici, care mai de care mai ciudata.

Dupa saptamana la mare, urma cea la munte. Ciudat, dar de la munte nu prea imi aduc aminte, desi eu muntele il iubesc, nu marea. Stiu doar de o vacanta pe la Tismana, de o excursie pe la niste chei, dar nu mai stiu exact care.

Acuma nu mai e asa. Acuma, cu cinci luni inainte faci rezervare la avion, ca sa fie mai ieftin. Rezervi si hotelul, ca sa nu te trezesti ca n-ai unde dormi. Aaaa, si normal, numai looserii mai merg in tara. Daca nu mergi macar la turci, nu prezinti interes. Si daca se poate sa fie all inclusive, ca sa mananci ca porcu', ca doar d-aia te duci in concediu. Asta tot de la Ceasca ni se trage, ca faceam foamea. Si hotelu', hotelu' trebe sa fie cat mai pe plaja, daca se poate sa sari de pe balcon direct in mare, ca sa nu ne obosim piciorusele, ca doar suntem in concediu. Si trebe sa aiba baldachin de inchiriat, ca nu mai merge cearsaful. Si inca un must have e piscina. Ce daca ai mare, ocean sau alte garle la doi pasi de hotel, importanta e piscina si, daca se poate, acoperita.

Ma puse ala cu coarne sa zic ca eu merg in Barcelona. Cuuuuum? Ce concediu e ala? Fara zacut pe plaja? Fara baie in mare? Fara ultraviolete? Da, frate, fara. Mie imi place sa ma plimb. Mi-am propus ca in fiecare an sa vad un loc nou, macar cu atat sa ma aleg din salariul pentru care trudesc cu drag si spor. Macar cand 'oi muri, sa fiu inconjurata de poze si sa am amintiri garla. Ma duc in lume sa mai vad si alte mentalitati, si alte civilizatii, poate si ceva cultura. Macar aici sunt in trend. As fi continuat cu tara, asa cum ziceam intr-o postare anterioara, insa am ramas fara partener de batut la pas Romanica. Fara el n-are farmec, asa ca, strainatate, here i come! Incep cu Spania si voi sari Franta, tot din motive de suferinte inutile.

Acuma inchei, ca toti colegii mi-o luara inainte si terminara de rezervat Wizz-ul. Poate nu mai sunt locuri, ca plec pe jos!

luni, 28 iulie 2008

Bucovina

Asa cum spuneam intr-o postare anterioara, al doilea taram de vis, pe care il recomand din tot sufletul, este Bucovina.

Am plecat in Bucovina, fara un plan prea bine stabilit, doar cu vorbe bune puse de cineva care vroia sa ne deschida ochii asupra tarisoarei noastre. Am inceput noi cu Suceava, la doamna Sofronie. Gazda noastra, o femeie minunata, cu o poveste de viata impresionanta. Am stat de vorba o dupa-amiaza intreaga si, daca ar fi fost dupa mine, am mai fi stat mult si bine. Dumneaei ne-a facut programul cam pentru o saptamana, program intensiv de vizitat imprejurimi, manastiri si cetati. Tot la doamna Sofronie, am mancat pentru prima data in viata ciorba radauteana, un fel de ciorba de burta, dar fara burta (cu carne de pui in loc de burta).

Incepuram pelerinajul cu Manastirea Dragomirna, de langa Suceava. O manastire nu foarte mare, insa foarte frumoasa, care indemna la meditatie. Multe flori, multa liniste, multi turisti. In aceeasi zi am vazut Humor, Putna, Bogdana si Voronet. Humor-ul a fost fainut, destul de intim. Putna...la Putna a fost chiar nasol, multa lume, mult kitsch. Nu prea semana a manastire, semana mai degraba a balci. La Bogdana am ajuns in toiul slujbei, asa ca prea multe nu am vazut. La Voronet eram deja prea obositi ca sa mai facem pe mofturosii. Cu toate astea, am cautat acel mult prea vestit albastru. Mai era pe ici pe colo.

Si tot pe sistemul "curs intensiv de vizitat manastiri", a urmat inca o zi de pelerinaj, in care am cuprins Neamt, Agapia, Agapia Veche, Voronet, Sf Ioan. Fiecare cu particularitatile ei. Cea mai frumoasa, de departe, Agapia Veche, la care se ajunge dupa vreo jumatate de ora de urcat pe munte. A fost locul pe care l-am simtit intr-adevar ca pe o manastire. Oamenii de acolo isi duceau viata lor, o viata mult deosebita de cea pe care o aveau fratii lor de la Agapia. Cand am trecut de pragul manastirii, am simtit ca am intrat in intimitatea unei familii. Nimic nu deranja linistea desavarsita. Parca ne era teama sa si pasim ca sa nu deranjam ceva.

Ultima nostra oprire, ceva mai lunga, a fost Sucevita, unde ne-am si cazat pentru cateva nopti. A fost o saptamana de vis, o evadare in natura, o calmare totala a nevrozelor. Toate excursiile, facute pe dealurile dimprejurul Sucevitei, imi incarca si acum bateriile. Imi amintesc cu placere de cate ori am poposit pe malul Sucevitei si ne-am jucat ca niste copii, aruncand cu pietre in rau. Acolo am mancat cei mai multi papanasi din viata mea (nu mai trebuia sa spunem ce vrem pentru desert, caci se stia), acolo am vazut cele mai frumoase stele, acolo am dormit in cea mai frumoasa camera de pensiune, acolo am fost tratati intr-un mare fel.

Aici am intalnit alti oameni minunati: doamna Sofronie, un cuplu ciudatel care ne-a tot plimbat cu masina din judet in judet, am cunoscut-o pe doamna Lina, care a fost o gazda exceptionala in Sucevita. Si cand ma gandesc ca am trecut peste Suceava de zeci de ori in acea vacanta, si cand ma gandesc ca noi stateam pe malul Sucevitei si ni se parea asa mic. Nu pot sa imi imaginez cum arata toate locurile acelea, in care noi am fost asa fericiti si care ne-au dat din puterea si frumusetea lor pentru a ne incarca bateriile, acum acoperite de ape si noroi.

Si iarasi imi pare rau pentru cei care nu au apucat sa vada macar cate am vazut noi atunci. Si iar mi se face pielea de gaina, gandindu-ma la cat de frumos a fost si cat de crunt aratau imaginile la televizor.

Vechile iubiri - doar simple amintiri?

Primele intalniri, emotii (desi iti repeti mereu in gand: si ce daca nu ma place, e problema lui, eu doar il folosesc ca sa mai ies din casa), primul sarut, prima noapte, prima vacanta impreuna. Dupa ceva timp, incepi sa te obisnuiesti cu tabieturile lui, cu mirosul lui, incepi sa inveti ce ii place si ce nu, ce prefera sa faca in timpul liber, pe ce parte a patului doarme, ce pasta de dinti foloseste.

Ce se intampla insa in momentul in care noi devine eu si tu, in momentul in care nu te mai uiti cu nerabdare in metrou ca sa il vezi si sa ii faci o surpriza, ba, din contra, te uiti cu teama ca s-ar putea sa il vezi. Cum ar veni, ce ar trebui sa se intample atunci cand fiecare merge pe drumul lui, atunci cand primesti sau dai cadou o minunata pereche de papuci (la figurat)?

Cum reinveti sa dormi singur intr-un pat dublu, iar cand schimbi lenjeria schimbi si perna, care oricum nu e folosita de nimeni? Ce faci cu dulapul in care nu poti sa intri sa faci curat? Ce faci cu periuta de dinti, cu afteshave-ul, cu tricourile, cu pijamalele, cu papucii? Ce faci cu mirosul care te omoara si care exista, indiferent cat Ariel folosesti? Ce faci cu serile de Duminica, atunci cand ar trebui sa fii in bratele lui, uitandu-te la cine stie ce porcarie de film, pe care oricum l-ai mai vazut de nenumarate ori? Ce faci cu zilele in care afara ploua, iar tu ar trebui sa fii in parc cu el mana in mana, plimbandu-va, cand toti oamenii normali sunt in casa? Ce faci cu toate pozele pe care le aveti impreuna si in care vezi doi oameni care se iubesc? Ce faci cu ai tai care te intreaba el ce mai face? Ce faci cu ai lui care iti spun ca ai ramas in sufletul lor? Ce faci cu dansurile (coregrafiile) pe care le-ai invatat cu el? Ce faci cand vezi ca toti fac planuri de vacanta, iar tu, ca niciodata, anul asta chiar ai avea timp de planificat si bani de cheltuit, insa nu il mai ai pe el? Ce faci cu toate rautatile pe care nu mai ai cui le spune? Ce faci cu toata dragostea pe care o strangi zi de zi? Ce faci cu noptile, cand nu mai simti acele brate in jurul tau si nici respiratia lui pe obrazul tau (decat in vis)? Ce faci cu diminetile cand ceasul suna mai tarziu, deci ar fi mai mult timp de lenevit in pat, in bratele lui? Ce faci cand dimineata nu te bati cu nimeni pe baie? Ce faci cand parcurgi acelasi drum singur si somnoros, drum pe care anul trecut in vremea asta il petreceai mana in mana cu el, numarand zilele pana la un binemeritat concediu? Ce faci cu pescarusii care te trezesc din visare la o realitate in care el nu mai e? Ce faci cand il cauti in noapte pentru a-l lua in brate si dai de patul gol? Ce faci cand ti-e frig si nu te incalzeste decat patura? Ce faci cand nu stai bine si nu e nimeni acolo care sa te intrebe "stai bine"? Ce faci cand nu ti-e bine si nu e el acolo pentru a-ti face ceai cu miere? Ce faci cand mancarea iti iese exceptionala si nu e nimeni care sa zica "am mancat si mai buna"? Ce faci cand nu e nimeni care sa iti spuna, dupa ce in prealabil v-ati facut planuri amandoi, "duminica sa nu iti faci planuri"? Ce faci cu Tudor Gheorghe care doineste dintr-un playlist, fara sa isi dea seama cate amintiri iti readuce in minte? Ce faci cu Julio Iglesias, care anul trecut in concertul de la Bucuresti a avut onoarea de a ma avea in public datorita tot lui? Ce faci cu vinul pe care bunicul ti-l pune separat, pentru flacau? Cum faci sa nu mai sari din pat oridecateori suna interfonul? Cum depasesti ticul, deja, de a te uita de enspe mii de ori la telefon in speranta ca poate totusi? Cum treci peste "masa la ai mei, masa la ai tai"? Cum treci peste "ti-am adus flori pentru ca nu te simteai bine"?

Ce faci cu toate amintirile? Cum resetezi memoriile - si cea olfactiva, si cea vizuala - ca sa nu iti mai trezeasca tot felul de trairi? Cum treci peste raul fizic pe care il simti vazandu-l cu actuala? Cum depasesti statutul de fosta? Cum treci peste durere, astfel incat sa poti fi fericita pentru ca el e bine?

Stiu cum treci peste toate: iti amintesti chestiile nasoale. Ia sa vad....come on, trebuie sa fi fost si chestii nasoale. Sigur au fost, dar de ce nu mi le pot aminti acum, cand am atata nevoie?

Maramures - despre Rai

Tot weekendul a fost dominat de imaginile groaznice care ne-au fost prezentate pe la televizor, imagini cu Maramuresul si Suceava sub ape. Lasand la o parte ca, de felul meu, sunt o fire sensibiloasa (a se citi: plang repede la filme, ma impresioneza repede batranii, samd), tot ceea ce s-a intamplat acolo m-a miscat in mod deosebit. Urmeaza sa va spun si de ce.

Am avut, pana la aceasta minunata varsta, parte de doua concedii minunate, mai mult decat minunate (desi pentru acest adjectiv nu exista grade de comparatie). Fac parte din acea categorie de oameni care prefera vacantele in tara (sunt sigura ca sunt atatea locuri pe la noi care merita vazute), inainte de a se apuca sa bata strainatatea. Datorita acestui fapt, datorita unei doamne care ne-a trimis mereu la sigur si datorita unei foste iubiri care mi-a propus sa descoperim mai intai Romania, am vizitat Maramuresul si Bucovina.

Maramuresul...ce vacanta am avut acolo, cat a putut fi de frumos si de relaxant. A fost o vacanta in care nu ne-am deplasat decat cu autopicioarele, singura galagie o faceau pasii nostri. Dar sa o luam cu inceputul: calatoria.

Am plecat din Gara de Nord cu trenul (exista un tren direct Bucuresti-Poienile Izei, care pleaca undeva la ora 6 dupa masa din Bucuresti si ajunge la 4 dimineata in Poieni). Imi amintesc cum si eu si el ne chinuiam sa nu adormim, sa nu carecumva sa uitam sa coboram. Eram atat de fericiti ca plecam, incat nu aveam stare. Nu stiam ce ne asteapta, stiam insa ce ne doream sa ne astepte. Odata ajunsi in Poieni, am fost culesi de o masina, intrucat pana la destinatia finala mai aveam vreo cateva zeci de kilometri. Cum a putut domnul acela sa conduca prin serpentine si pe un intuneric intunecat, intr-o dacie amarata, nu cred ca am intalnit vreun sofer mai bun. Ajungem la Domnita, care se trezise sa ne astepte pe noi cu cafea si alte cele. De cum am ajuns, am simtit ca sunt altfel de oameni decat muntenii, oltenii si alte natii. Ne-a trasat gazda noastra un itinerariu de vacanta (ea vorbea, noi dormeam) si ne-a lasat sa ne retragem.

Prima zi a fost de voie. Am mers la biserica din sat. Acolo am avut primul soc. Tooooata lumea era imbracata in costum popular. Nu pot descrie ce se simtea privind acea mare de oameni (de la cei micuti care abia mergeau in picioare pana la cei mai in varsta care abia mai puteau merge pe picioare) cu camasi albe brodate, cu fuste viu colorate, cu opincile de rigoare.

Au urmat zile de calatorii perpedes. Am vazut astfel Botiza, Glod-ul, Birsana, Sapanta, Sighetu Marmatiei, Valea Vaserului. Primele trei le-am facut la picior (by the way, nu intrebati niciodata un localnic cat e de mare un sat, pentru ca ei au alte unitati de masura).

Imi aduc aminte cu placere de drumul la Glod, de incercarile noastre de a gasi un minunat izvor de apa minerala, de cum ne-am pierdut unul de celalat pe dealurile Glod-ului.

Botiza ni s-a parut mai aproape in comparatie cu Glod-ul si am avut noroc ca ne-am intalnit cu alti turisti cazati tot la Domnita care ne-au adoptat, salvandu-ne astfel picioarele. Tot in Botiza, ne-a prins si ploaia, si vreo doi francezi cu care s-au conversat unii dintre noi, si cheful de achizitionat suveniruri.

Spre Birsana am plecat tot pe jos, manati de dorinta de aventura, dar si din lipsa de mijloc de transport. Alta excursie minunata, numai noi, paraiasul (care paraie si calmeaza nevroza), capitele de fan, zeci de nuante de verde si un minunat ciobanesc mioritic, care mai sa nu ne lase sa atingem scopul final al excursiei, manastirea. Depre manastire, numai lucruri la superlativ: foarte multa liniste, foarte multe flori, foarte curat era totul. Drumul inapoi spre Poieni a fost o alta aventura. Autobuzul nu a mai urcat pana sus, ne-a lasat la jumatea drumului. Aveam doua sanse: ori cum venisem, adica pe jos, ori autostopul. Am mers ce am mers pe jos, pana nu ne-au mai tinut picioarele si pana cand i s-a facut mila unui sofer de pe o basculanta si ne-a cules. Asa ca ne-am plimbat si cu basculanta.

La Sighet am plecat (din cauza de distanta) cu microbuzul. Iar din Sighet tot cu microbuzul spre Sapanta. Normal ca cele mai frumoase amintiri le am tot din bantuiala pe jos prin Sighet si prin Sapanta. Frumos cimitirul, achizitionat suveniruri. Mai frumos decat cimitirul, mi s-a parut drumul spre Manastirea de la Sapanta si manastirea in sine. Fain rau. La intoarcerea in Sighet, am fost culesi de pe marginea drumului de un maramuresan, care ne-a povestit cate-n luna si in stele despre viata pe care o au ei, despre cum toti pleaca in afara, castiga ceva banuti si se intorc acasa cu gandul de a demara ceva propriu. Minunat omul, simplu si intelept, de un bun simt fara margini si de o politete rara. Odata ajunsi in Sighet, ne-am dus croiti sa vizitam Memorialul Durerii. Fara cuvinte si fara comentarii. Nu stiu de ce m-a impresionat asa tare; poate pentru ca in tot ceea ce am vazut acolo am regasit povestile bunicilor. Am ramas in memorial in jur de trei ore si am plecat doar din cauza faptului ca trebuia sa prindem autobuzul ca, daca nu, cred ca ne dadeau afara la ora inchiderii.

In ultima zi a vacantei noastre, am mers pe Valea Vaserului, cu mocanita. Alte aventuri, cu mocanita care sare de pe sine, cu turisti speriati, cu mecanici enervant de calmi, care trecusera prin situatia respectiva de nenumarate ori si pentru care surpriza ar fi fost sa nu se intample nimic pe traseu. Nu pot descrie peisajele, nu pot descrie maretia naturii, nu pot descrie cum e sa faci 40 de km in 4 ore, intr-un tren pitoresc.

Toate locurile pe care le-am vizitat si pe care am incercat sa le descriu mai sus, le-am revazut acum la televizor, sub ape. Si am plans gandindu-ma la Domnita, la toti oamenii aceia care sunt harnici, curati si simpli, oameni pe care in alte parti ale tarii nu i-am mai intalnit. Si am plans gandindu-ma la toti cei care nu au apucat sa vada tot ce am vazut noi. Si daca as putea face ceva, as da timpul inapoi si l-as opri in vara lui 2006.

vineri, 25 iulie 2008

Iubiri

M-am hotarat sa scriu despre iubirile din jurul meu pentru ca ma surprind mereu oamenii cu modul fiecaruia de a iubi si de a se lasa iubit. Presimt ca va fi o postare care va necesita kilograme serioase de lamai.

Auzim mai mereu chestii de genul: iubirea se transforma cu anii in respect. Sunt doar pe jumatate de acord: iubirea se transforma cu anii, e normal, dar ramane tot iubire. Nu putem confunda iubirea cu respectul. E adevarat ca nu exista una fara cealalta, insa sunt lucruri totalmente diferite.

Sa vedem ce povesti de iubire observa Andreea in jur.

Vad oameni care impart viata, merg impreuna peste tot, isi impart sarcinile din viata de zi cu zi, se mai tin inca de mana. Insa, nu se mai saruta cum o faceau candva si nici nu mai impart patul pentru altceva decat pentru somn. Trist, nu pentru ca nu s-ar putea si asa, numai ca parca lipseste sarea si piperul. Se poate sa nu iti doresti acele brate in jurul tau sau acele buze iubindu-ti buzele?

Eeei, dar sunt si oameni care au ajuns impreuna pentru ca au fost atrasi unul de celalalt strict la nivel de ambalaj. Dupa ce au trecut ei de ambalaj, au zis sa se si cunoasca. Aici intervin problemele: nu pot comunica, nu pot invata sa respecte acea linie subtire, care delimiteaza felul de a fi al fiecaruia dintre noi. Asteapta prea mult unul de la celalalt si uita sa se asculte. Se aud, insa nu se asculta; se vad, insa nu se privesc; se percep, insa nu se simt; se iubesc, insa se distrug.

Mai vad oameni care, ajunsi la apusul vietii, se iubesc in felul lor. Ei au trecut de faza plimbari prin parc de mana. Ei se iubesc ajutandu-se la propriu, sprijinandu-se unul pe celalalt la propriu, dat fiind faptul ca nu ii mai ajuta picioarele. Si vad, dincolo de iubire, faptul ca se dedica complet unul celuilalt. Si ca oricat ar insista cei din afara, ei raman impreuna, desi, cel putin unuia dintre ei, i-ar fi mai bine singur. Iar in momentul in care unul dintre ei renunta la lupta si merge spre eternitate, celalalt se consoleaza si isi asteapta randul pentru a intregi din nou echipa.

Si tot mai vad. Oameni care uita ca iubirea nu e egoista, ca iubirea nu inseamna nici pe departe nici dependenta, nici obsesie. Uita ca toti oamenii trebuie respectati si ca toti oamenii au dreptul la decizii proprii, la vieti conduse dupa bunul lor plac. E ca intr-o hora: daca stii sa joci intra in hora, daca nu , mai bine nu-i incurca pe cei care stiu.

Am iubit mult, prea mult, nu am stiut sa respect spatiul celuilalt. Insa imi place sa cred ca le-am respectat deciziile, chiar daca asta a insemnat sa mor eu putin cate putin, sau chiar daca in urechile unora asta suna a lasitate. Imi doresc ca toti oamenii sa iubeasca si sa se daruiasca in totalitate celui drag, chiar daca pretul ar putea fi sedinte de psihoterapie sau suferinta.

Ne cunoastem din vedere

Este oare cineva, parte din turma care ia cu asalt statiile de metrou sau de RATB in fiecare dimineata, care sa nu aiba cunostinte din vedere?

Ce treaba si cu rutina asta: in fiecare dimineata din saptamana lucratoare suna ceasul la aceeasi ora (6.30), il opresc si ma intorc pe partea cealalta. Ma trezesc abia dupa ce ne povesteste Busu despre vremea din Europa. Fuga la dus, fuga calcat toale, fuga imbracat. Daca nu am auzit inca "traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul", e clar, am timp sa iau si vreo cateva inghitituri din micul dejun. Ok, urmeaza horoscopul lui Neti si, dupa ce a zis de berbec, tisti pe usa, nu de alta, dar, daca pierd sirul de "doi de 102, un 79, un 70" care exact asa vin, in sir indian, e clar ca voi astepta 10 minute protapita in statie. Buun, ajung la metrou. De aici incepe distractia. Metrourile vin repede, dar stau intre statii si cate 7 minute. Uau, ce bine ca la Georgian ajung din doua in doua minute, dar oricum pana in Timpuri Noi fac tot 30 de minute.

In metrou, incepi sa recunosti: fata, care ieri vorbea cu tati (sa ii aduca sandalele celelalte, de pe dulap, nu nu in stanga, in dreapta dupa valiza aia gri, ca astea se rupsera si nu poate sa mai mearga), astazi e tot in mov, numai ca a fost neinspirata punandu-si margele mov pe camasa mov (nici nu sunt eu cine stie ce priceputa in ale modei si nici nu am studii de specialitate: doar ca ma gandeam pacat de margelute ca erau frumoase, dar prea se confundau cu minunata camasa). Doamna care ieri purta un frumusel compleu (zic eu ca era Guara), azi e in blugi. E clar, ieri a avut vreo intalnire sau vreo negociere de salariu. In fiecare dimineata si la aceeasi usa urca un domn cu un copilas in brate. Dulcel puradelul, care normal ca se trezeste inaintea lu' tatane-su si il ia la intrebari (de ce merge metroul pe sub pamant, ce e cu toate firele alea, de ce nenea ala baga mana in nas, el are voie, de ce are fata aia fire in urechi, e ca in desenele animate pe care le vede el), iar tatane-su raspunde in mod automat (ca doar raspunde in fiecare dimineata).

Iesi de la metrou si ii lasi pe toti in urma, cu tot cu problemele lor. Urmeaza 10 minute de mers pe jos pana la job. La prima intersectie te intalnesti cu domnisoara creata, un pic plinuta, dar mereu imbracata office, trebuie sa lucreze pe la vreo multi, sau in orice caz prin centru. Mai mergi ce mai mergi, treci pe langa domnisoara care are mereu fuste crete, de piranda. Imhm, si azi e tot asa imbracata, dar e ok, pare ca se simte bine. Pare ceva mai bronzata, ahaaa, asa se explica de ce saptamana trecuta nu am vazut-o deloc. Si eu care credeam ca am plecat eu mai tarziu de acasa. Am parcurs deja jumatate din distanta. Ajung la firma de termopane. Of course, masinile lor sunt pe trotuar, eu nu-s deloc slabuta, asa ca e o adevarata provocare sa te strecori. Ca de obicei, in acest punct ma intalnesc cu un grup de muncitori. In mov - sunt in tendinte. Nu injura, nu se uita urat, nu fluiera (biiine, nici nu ar avea la cine), ca doar deja ne stim, ne intalnim de atata vreme. Ajung, intr-un final. Inainte sa intru in firma, ma intalnesc cu baiatul cu ochelari de soare. E mereu imbracat in pantaloni trei sferturi si intr-un tricou cu Metallica si mereu isi poarta parul prins in coada. De fiecare data cand ajungem unul langa altul, el se uita in pamant, eu privesc inainte. Ne intalnim mereu in acelasi punct, mai putin ieri dimineata. E clar, cu o seara inainte a fost la concert la Metallica si ieri dimineata a mers la job mai tarziu.

Nu ne cunoastem, nu ne stim nici numele, nici ocupatiile. Dar stim cum ne place sa ne imbracam, stim cand urmeaza ceva important in viata fiecaruia (tot dupa schimbarile de toale sau de look), stim ora la care incepem munca si, uneori, chiar si ora la care terminam, pentru ca ne intalnim si la plecare. Ne dam seama uneori si de problemele pe care le are fiecare dintre noi (cand apare vreo haina neagra). Nu putem spune ca suntem prieteni, dar nici nu suntem straini, doar ne cunoastem din vedere, suntem prietenii de metrou.

joi, 24 iulie 2008

Coincidenta sau destin?

Ma trezesc eu ca o floricica in aceasta dimineata cu gandul la toate cate le am de facut, printre acestea toate numarandu-se si o vizita la minunatul client caruia ii prestez calculul salarial luna de luna. Clientul nu-i asa complicat din punctul de vedere al salarizarii, insa e destul de complicat din cauza GM-ului. GM-ul este un neamt. Uau, cu asta spusei totul. Omul e un super profesionist, dar de cele mai multe ori exagereaza. Nu e un tip cu care sa lucrezi usor, dar te obisnuiesti.

Anyway, dincolo de teama de a merge la office-ul lor deoarece de manager antipatic, exista teama de intalnire cu o anumita persoana care isi desfasoara activitatea in zona. Si cum de ce ti-e frica, d-aia nu scapi, chestia asta se intampla cam mereu. S-ar putea sa fie puterea mintii, s-ar putea sa fie o simpla coincidenta sau sa fie, pur si simplu, destin.

Nu cred in coincidente, cred ca toate lucrurile se intampla cu un anume scop, chiar daca uneori ne e greu sa il vedem. Cred insa in puterea mintii. Fara a avea pretentia de a fi cine stie ce "ghicitoare", "clarvazatoare" sau alte asemenea, cred in energii pozitive care, gestionate pentru indeplinirea unui anumit scop, duc la realizarea acestuia. Mai cred, de asemenea, intr-o energie superioara care ghideaza vieti, sentimente, ganduri.

Cred ca oamenii au dreptul sa se refugieze in ceea ce vor ei. E vorba, pana la urma, de liberul arbitru. Fiecare are dreptul de a alege un drum, fara a fi judecat sau blamat. Unii se refugiaza in diverse vicii, altii se refugiaza intr-un Dumnezeu pe care nu-l pot explica sau descrie, intr-un Dumnezeu care este pana la urma suma tuturor lucrurilor bune din fiecare dintre noi. E foarte usor ca, in cazul unui esec, sa gandim ca a fost mana destinului, dar oare nu ne trasam singuri destinul?

Asa ca, intalnirile pe care teoretic nu ni le dorim, se intampla tot ca urmare a gandurilor noastre, a dorintelor de la nivel subconstient. Asa cum ar spune cineva: ai grija ce-ti doresti pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, se va indeplini.

marți, 22 iulie 2008

Unde esti copilarie?

La venerabila varsta de 27 de ani, mai am inca momente cand imi doresc sa ma intorc inapoi in timp, in vremuri si locuri in care "fiind baiet paduri cutreieram" (in fine, nici baiet nu am fost si nici paduri nu am cutreierat). Daca e sa intrebam un psiholog, ne va raspunde in mod sigur ca e vorba de evadarea din realitate intr-un spatiu si timp de confort psihic. Nu stiu ce e sau cum se numeste, dar in urmatoarele randuri imi voi permite sa evadez in linistea acelor ani.

Ma lasara ai mei, la onorabila etate de 2 saptamani (dupa spusele lor, ca dupa amintirile mele...), la bunici, ca deh, pe vremea lu' ceasca cele mai bune bone erau bunicii. E adevarat ca nu stiau bietii nici limbi straine , nu ne duceau nici la sah, inot sau alte sporturi (mai mult sau mai putin inteligente), dar nu mai putin adevarat e ca nu era nici after school in comuna noastra, asa ca...la bunici. Eram eu; pe urma sora-mea care, din spirit de papagal sau turma, se hotari sa vina si ea si pe lume si, inevitabil, si la bunici.

Si uite asa incepu distractia: in timp ce altii luau lectii de pian (cunoscatorii cunoaste), eu mergeam la camp cu bunicii. So what, nu stiu sa cant la pian, dar stiu sa sap, sa stropesc si sa carnesc o vie (cu ce m-o ajuta nu stiu, ca in cv la hobby-uri n-as prea trece-o), stiu ce inseamna sa prasesti porumbul, floarea soarelui, sfecla si alte leguminoase. Eeee, ca sa fie mai usor cu transportul si, in acelasi timp, cu mancarea (in vremurile acelea de rastriste era mai greu cu mancarea, pana si painea era pe cartela) pentru puradei, s-a luat decizia mai mult fortata de a fi achizitionata o reprezentanta a bovinelor.

Asa ca ma dezvoltai in aer liber, printre gaini, vacute , iezi si alte vietuitoare. Eu am stiut dintotdeauna ca laptele il da vacuta (nu il da cutia), ca puii ies din oua clocite in prealabil de mama closca (nu sunt adusi de barza), ca faina vine din graul macinat in saci (nu vine de la nenea de la carrefour in punga), ca rosiile trebuiesc copilite si cresc in gradina bunicului (nu vin in trailer de la turci).

Am trait in vremea cand programul la televizor era de doua ore, dar nu ne pasa ca oricum nu ne uitam, in vremea in care bunicu' venea cu cizmele pline de boabe sau de grau, iar bunica se intorcea de la colectiv cu drugile de porumbi de jur imprejurul mijlocului. Nu o faceau din lacomie, o faceau din saracie, din dorinta de a avea ce pune pe masa. Am vazut pe furis, fara sa stie bunicii, cum noaptea spre 12, cand era intunericul intunecat bine, taiau vitelul impreuna cu doctorul veterinar care pleca, normal, cu jumatate din prada, si impreuna cu unul dintre vecini (director de scoala pe vremea aceea) care pleca doar cu un sfert din animalul sacrificat ca, deh, era director si nu ducea lipsa de lapte, carne, branza, oua.

Singurele noastre probleme erau sa nu ne uitam dormiti ca sa avem cat mai mult timp pentru joaca, sa fim cuminti ca sa vina Mos Craciun, sa pazim bine vacuta ca sa nu intre in porumb sau in lucerna, sa nu ne spargem capetele cazand din ciresul din fata casei sau din caisul din spatele casei. Eram copii si cel mai mare vis era sa ajungem si noi candva sa ii dam flori lu' tovarasu' si lu' tovarasa. Nu intelegeam de ce bunicu' pleca mereu cand ii povesteam chestia asta. Acum intelegem.

Sunt fericita posesoare a doua perechi de bunici, fiecare special in felul lui si pe fiecare ii pastrez in minte si in suflet intr-un anume fel: bunicii unde am crescut sunt o poveste. Doi oameni care au fost prea saraci pentru a se lua din interes, asa ca s-au luat din dragoste. Bunicu' a ajuns la venerabila varsta de 86 de ani. Stiu ca nimeni nu va crede, dar este cel mai intelept si cel mai in toate mintile dintre noi toti. Razboiul si-a lasat amprente asupra lui, dar este un om care a imbatranit frumos. Toate povestile lui de pe front, toate problemele care lui i se par majore, toata pofta lui de viata ne condimenteaza viata. Bunica, o femeie ("pai tu stii ce fomeie a fost asta la viata ei"- citat din vorbele bunicului) strong, barbata. Au plecat amandoi de la o camaruta din chirpici si si-au facut o gospodarie cocheta si frumoasa, pe care nu o intretine nimeni altcineva decat bunicul.

Cealalta pereche de bunici nu si-a lasat asa mult amprenta asupra noastra (a mea si a sora-mii), insa am invatat sa ii apreciez pentru cum s-au purtat in anumite circumstante. Din pacate, pe bunicul din partea mamei l-am pierdut, insa stiu ca este undeva acolo sus si stiu ca are grija de noi toti. Nu pot vorbi prea mult depre ei, nu i-am cunoscut foarte bine, insa sunt parte din viata mea.

Sunt trista cand ma gandesc ca, daca voi avea vreodata copii, nu vor creste in atmosfera de basm in care am crescut noi: sarbatorile erau fascinante. Pastele era mereu prilej de pantofi si rochite noi, de mozolit cu vopsea de oua, de mers la biserica sa luam paste. Craciunul era cu zapada (si ce zapada), cu sanius, cu boabe de porumb fierte, cu viori facute de bunicul din coceni (cunoscatorii stie), cu frigarui facute in masina, cu foc facut in sobe, cu capra si cu colinde, cu carne de porc afumata, cu Mos Craciun care venea sub perna. Anul Nou nu venea cu Revelionul, ca nu stiam ce-i aia si cu ce se mananca, insa venea cu datul la grinda (pentru cunoscatori, din nou), care avea loc la sora tatei si se lasa cu turte facute din cozonac, cu friptane si mese din nou. Boboteaza venea cu apa mare, cu botezatul tuturor animalelor din curte. Nu stiam ce inseamna 1 Martie, 8 Martie, Valentine's Day, Halloween. Noi stiam ce inseamna Sf. Petru si Pavel, Sf. Maria Mare si Mica, Sf. Andrei, Sf. Ilie, Sf. Nicolae pentru ca atunci bunica facea si impartea colacei si pentru ca noi eram cele care mergeam cu cosul frumos imbracat (de servete tesute de bunica, de fete de masa cusute de ea iarna) la impartit.

Noi nu stiam ce inseamna oua kinder, McDonalds, birthday party. Noi mancam la zile mari cozonaci (si asta daca aveam noroc de era faina buna, ca daca nu, nu cresteau) si coliva cu nuca si scortisoara. Nu faceam dus cu apa calda in fiecare seara, noi ne spalam cu apa din jgheab (si asta doar cand nu era bunicu' atent ca, daca ne vedea, era vai de pielea noastra ca murdaream apa si nu mai bea vacuta). Nu ne spalam cu Head and Shoulders si nici cu sapun lichid. Ne spalam cu sapun facut de bunica din grasimea porcului si soda. Iar in loc de balsam, foloseam otet. Nu eram nici emo si nu aveam nevoie nici de psihologi. Ne-am ajutat singuri, atat cat am stiut (de asta poate multi avem probleme nowadays).

Nu stiam ce-i aia after school si nici gradi, noi mergeam la gradinita, dusi pe bicicleta de cate un bunic. Imagine this: un bunic, o bicicleta si 4 copii. Si reusea sa ne urce pe toti si sa ne duca. Noi am fost decreteii, soimii patriei si, ulterior, pionierii. Dar am fost fericiti. Si nu era nimic mai important decat discursul pe care trebuia sa il tin minte in calitate de sef de grupa. Nu invatam poezii nici in engleza nici in franceza, invatam desculti in ceea ce se chema curtea gradinitei despre animalute si flori.

Noi am fost generatia care a jucat Frunza si Flori, fete, filme sau baieti. Noi am fost cei care saream elastecul pana ne venea rau, pana la subtiori (din nou, cunoscatorii stie), jucam Ratele si vanatorii si Castelul. Nu stiam ce-s alea dvd-uri, noi vedeam desenele animate la video, cu casete aduse de ai nostri de la rusi. Nu stiam de Batman, noi stiam de Sandy Bell, nu stiam de roboti, noi stiam de Fred si Barney.

Pe noi ne-a prins Revolutia in 89 total nepregatiti, visatori, fara sa stim sa intelegem democratia si occidentul, pe ai nostri i-a prins cu bani de puteai sa iti iei un apartament, iar intr-un interval de cateva luni nu au mai putut sa isi ia decat un televizor.

Noi suntem cei care am scapat de treapta I, dar si cei care au dat bacul la 7 materii, cei care am trecut prin examene de capacitate. Noi nu stiam ce inseamna concurs de dosare, la noi erau frate de la 5 in sus pe loc la admiterea la facultate.

Si ma gandesc, dupa atata scris si atatea amintiri: UNDE ESTI COPILARIIIIE?

Despre olteni

Sunt multe pareri despre olteni. Sunt si multe bancuri. Unele mai reusite, altele mai putin reusite (si nu zic asa doar pentru ca am oaresce radacini "de praz"). Se zice ca oltenii au coate ascutite, ca arunca vaca din avion pentru a face lapte praf si sunt cei care conduc fara niciun fel de regula (o sa observati asta daca ajungeti vreodata in Craiova).

Eu vad altfel oltenii. S-ar putea sa fiu subiectiva, intrucat "in jurul meu unde privesc, vad numai concitadini de-ai lui Amza". Toata viata mi-a fost presarata cu reprezentanti ai acestei minunate zone geografice. Oltenii mei sunt sinceri, prea sinceri poate, sunt plini de umor si nu se ascund pe dupa visin nici in privinta provenientei, nici a principiilor cu care au plecat de acasa.

Desi in Bucuresti de ceva vreme, majoritatea au adoptat Bucurestiul si nu invers. Asa ca, in toate cartierele mai mult sau mai putin rezidentiale, se mananca lubenita, se bea zaibar, se coace porumb (nu pe carbuni, in cuptor, dar tot e bun), se foloseste perfectul simplu din belsug si prazul este la mare cautare.

Am fost acum cateva zile la o nunta in inima judetului Olt, la Slatina. Stiti cum sunt nuntile la olteni? Incep, ca aperitiv, cu o hora luuuunga de te dor picioarele, stanga unu dreapta doi. Urmeaza, pe rand, ungurica, brasoveanca (cu titlu de imprumut), hora dogarului. Si ca sa se termine apoteotic sau, mai bine zis, cireasa de pe tort, sarba. Dintre toti cei 500 de invitati (ca la olteni lumea e dornica de petreceri, asa ca se prezinta in numar demn de celebritati) nu stiu daca am vazut vreo 20 care nu s-au ridicat deloc de la masa. Toti ceilalti au tocit flecuri la pantofi, au dat jos kilograme bune si s-au dezhidratat serios de la atata topaiala.

Dar pana sa ajunga la topaiala, oltenii sunt pur si simplu obsedati de munca la camp. „Pe drumul de costise”, spune poetul, este casa vinului: incepand cu domeniile regale de la Segarcea, trecand prin Dragasani, la Agricola Stirbey si ajungand la centrul viticol Banu Maracine. Aci se face zaibarul, dar nu numai. Sa enumeram: Sauvignon Blanc, Merlot si Cabernet Sauvignon Cramposia, Feteasca Alba si Tamaioasa Romaneasca, Negru de Dragasani si Novac.

Dincolo de toti prietenii care ma leaga de Oltenia, se afla radacinile mele de demn urmas al lui Nea Marin. Acolo am bunicii (nu pe toti pentru ca am mai pierdut din ei), acolo am verisoare, unchi, matusi, nepoate, veri din veri si un intreg neam. Acolo am cele mai frumoase si mai gingase amintiri, acolo am copilaria, acolo am invatat tabla inmultirii intr-una din vacante pe cand eram, cu bunicii, la vie la carnit (cunoscatorii cunoaste), acolo mancam scoici cu usturoi, fara sa imi dau seama ce delicatesa cumpara (cu banita - cunoscatorii stie despre ce vorbesc) si pregatea bunica, acolo imi sarea vaca in carca pentru ca trebuia data la taur, acolo incalecam porcul de Craciun, acolo veneau tiganii (erau si pe atunci) cu capra (care era urata foc si de care ne speriam ingrozitor), acolo mergeam cu sorcova fara sa stie bunicu (ca era cam capcaun si nu prea ne lasa), acolo am crescut.

Imi iubesc oltenii, iubesc Oltenia cu tot ce inseamna ea pentru mine si iubesc drumul Bucuresti - Segarcea, pe care il facem de 27 de ani (si sa speram ca pentru inca multi ani).

luni, 21 iulie 2008

O seara la Burebista

S-a incheiat cu brio (sau asa cred eu) si ziua lu' sefa. Cadourile s-au dovedit a fi funny, nu stiu cat de utile sau cat i-au placut, dar au fost funny. S-a lasat chiar si cu lacrimi. Asa sunt unii, mai sensibilosi.

Restaurantul......o minune de ospatar, o pereche de ochi verzi (sau asa ii vedeam eu dupa sticla de Muscat Otonel) si chiar initiativa. Niiice, mai rar intalnesti situatii de genul: pentru desert va pregatisem o surpriza. Bineinteles ca la aceasta stare a contribuit sarbatorita care radia de frumusete (se potriveau frumusel sacoul din in de la Guara cu fustita de in de la Dika, coafura realizata la casuta cu look-ul acela proaspat de copilita). In rest, mancarea bunicica, dar cam "piperata", cam mult zgomot dat fiind faptul ca este destul de aproape de sosea (m-as fi asteptat la o terasa mai retrasa, intre mai multe flori, genul celei de la Universitate). Muzica, in schimb, a fost ok, desi si pe aici carcotasii ar avea ceva de comentat: cred ca am ascultat acelasi cd cu Corina Chiriac de cel putin trei ori in seara respectiva, pana ne-au bagat oamenii stiri ca, deh, era ora 22.30 si noi nu aveam nici un gand sa eliberam "ringul".

Mary, cea cu care am alergat ca disperatele dupa diverse, a fost cam moale, mai avea un pic si adormea, de ma si vedeam cu ea in carca. Concluzia: daca vrei vreodata sa te imbeti, nu o lua pe ea cu tine, ca te lasa sa te imbeti singur.

Sarbatorita minunata (cat de cat), dincolo de carcoteli de genul "ti-am spus sa nu iti mai iei haine cu imprimeuri florale", "uita-te ce paine, cand o fi facuta" si alte fitosenii, cum ar zice sora-mea. O persoana in care gasesti super misto legate inocenta, copilaria, suferinta, bucuria de a o lua mereu de la capat, oboseala noilor inceputuri, maturitatea omului care a trecut prin multe si totusi se uita la tine in cel mai firesc mod si te intreaba "tu crezi ca pot sa fac treaba asta?", simplitatea "hibridului" crescut de parinti neintoxicati de "democratie" - cu principii mai mult decat sanatoase, rafinamentul femeii ajunse la deplina maturitate, la "coacere".

Eu, la inaltime ca intotdeauna, am baut doua pahare de vin pe nerasuflate si inca doua mai pe rasuflate. Ca de obicei, am monopolizat discutia, nelasand pe nimeni sa se exprime (au plecat ambele prietene de masa cu dureri de cap).

Nota de plata si ea la inaltime. Mi-am promis ca nu mai ies niciodata nicaieri cu sefa pentru ca ea plateste mereu, ma simt ca o intretinuta, insa nu m-am tinut pana acum de cuvant.

Ok, concluzia dupa ziua lu' sefa: cadouri mai mult sau mai putin inspirate, mancarica, beuturica, surprize (mai placute sau mai putin placute - ne-a vizitat si o imensitate de gandacel), o Mary obosita, o Andreea muuult prea vorbareata, o sefa infloritoare, o nota de plata mai mult decat piperata, un sot suparat, melancolia zilelor de demult, cand eram o echipa, admiratie si sincera tandrete din partea noastra pentru cea care ne-a schimbat si inca ne schimba ca oameni si ca profesionisti.

miercuri, 16 iulie 2008

La multi ani!

Nu se intampla des (asta-i o minciunica nevinovata), dar se intampla: de Craciun, de zile onomastice si nu numai, de ziua salariului, samd. Una din pasiunile mele: sa dau cadouri. Trist pentru bietii oameni sufocati de diverse porcarele pe care nu si le-au dorit niciodata (sorry, sisut), trist pentru portofelul meu, care, la nici cateva ore de prietenie stransa cu banutii din salariu, ramane din nou singur si parasit pentru alte 30 de zile crunte, trist pentru bietele picioruse care bat magazinele in lung si in lat pana la un moment dat, cand refuza sa mai raspunda.

Trecand peste toate aceste tristeti, ramane vesnica si eterna problema: ce cumperi, de unde cumperi si, mai ales, cat cumperi. Well, pentru oamenii apropiati si saraci (no hard feelings, guys:)) este, de obicei, mai simplu. Adevarata problema apare atunci cand vrei sa daruiesti ceva(frumos, ieftin si care sa impresioneze) unei persoane care are tot ce isi doreste.

Si uite asa, intr-o minunata zi de vara, pacalesc cu greeeu o prietena sa batem magazinele in cautarea cadoului ideal pentru cineva special sufletului nostru. Asteptari mari, remuneratie mica, prietena mea intr-una din acele zile cand inspiratia se ascunde, nici cheful nu se simte tocmai bine. Ok, Andreea, trebuie sa ne adunam si sa iesim bine.

"- Hai sa luam o bijuterie!
- Iaaar bijuterie???
- Biine, nu mai luam bijuterie, dar era asa simplu...
- Bai, ne trebuie ceva asaaaaa "lilianic" (de la numele surprinsei noastre).
- Imhm... vreo idee?
- Nu inca, macar daca imi spuneai din timp, ma mai gandeam si acasa."

Urmeaza dezbateri de genul "luam geanta, nu luam geanta ca n-avem noi nas de o geanta ca lumea; luam parfum, nu luam parfum ca e prea personal"; plecam cu coada-ntre picioare de la un stand cu bijuterii unde, foarte amabila si acrisoara - asa ca sa nu ni se aplece de atata amabilitate, doamna vanzatoare ne prezentase foarte serioasa o pereche de cercei (perle + diamante - aproape invizibile) la minunatul pret de 1500 RON (cred ca era promotie).

Dupa atatea chinuri si atatea ganduri (incepuse sa ne ia cu calduri, timpul trecea, idei nu aveam), ajungem la librarie. Uau, de aici sigur luam ceva. Da, corect, si ar fi fost si dragut daca nu am fi ajuns la concluzia ca in ziua de azi cultura (fie ea si "subtirica") costa. Am fost un pic dezamagita de atitudinea celor din librarie, care in alte ocazii s-au aratat dispusi a ma ajuta si chiar a raspunde glumelor mele, proaste ce-i drept, cu simtul umorului. In fine, sa zicem ca am incropit noi un cadouas si amuzant si romantic si folositor si rezistent la trecerea vremii (sa speram ca de aceeasi parere va fi si Sefa).

Urmeaza partea a doua: sa facem rezervare, undeva in orasul asta mare, ca sa iesim si noi, asa ca fetele. Nu ne dezmintim nici la capitolul rezervare, asa ca incepe dezbaterea: unde am mai fost sau intr-un loc nou, specific romanesc sau din alte culturi gastronomice, mai in centru sau mai la periferie, mai nou sau mai vechi, mai mare sau mai mic, mai ieftin sau mai de fitze? Bineinteles ca, fiind doua femei (ce s-ar fi intamplat oare daca eram mai multe), nu ne punem de acord: hai la indian, dar e cam departe de casa; hai la "la mama" ca stim la ce sa ne asteptam, dar e cam boring; hai la chinezesc ca Sefei ii place, dar nu raspunde nimeni la telefoanele afisate pe net.

Stabilim si restaurantul, mai avem florile si gata. Bravo, Mary, well done!!!

Si toate astea pentru Sefa, ca e stresata si devine si mai inteleapta zilele astea.

LA MULTI ANI, SEFA!!!!!


PS: Chiar daca nu va place ce v-am luat, ganditi-va ca sunteti actrita si jucati rolul de "surprised on a pleasant way"!!!!!!!!

luni, 14 iulie 2008

In loc de prezentare

Fiind eu atat de entuziasmata de ideea de a scrie bazaconii, pe care sa le citesc ulterior si de care sa ma minunez, am uitat sa ma descriu. Ciudata partea asta cu descrierea; ma simt ca la piata: cititi-o pe Blogorica pentru ca e mai rosie, e crescuta in gradina, are ambalajul mai viu colorat, nu cade greu la stomac, se digera usor.

In fine....daca asa e regula, sa ne adaptam (ca si asa zic toti ca sunt o inadaptata) si sa jucam, daca tot intraram in hora. Sa imi fac reclama: sunt o persoana desteapta, frumoasa, bogata si devreme acasa. Aaaa, si modesta ca uitasem. Aiurea...sunt o persoana obisnuita, cu bune si cu rele, cu sclipiri de geniu, dar si cu momente in care mintea imi doarme, cu clipe de fericire suprema, dar si cu ganduri negre (din fericire scurte), cu intrebari despre viata si nu numai, cu dorinta si cu teama de a se apropia de oameni, cu momente de luciditate crunte, dar si cu vise din viitor sau trecut. Imi place sa cred ca tot ceea ce am trait pana acum si-a lasat amprenta asupra mea intr-un mod constructiv, ca mai am multe de invatat si multe de daruit celor din jurul meu.

Stiu ca suna cam dulce, dar iubesc oamenii, iubesc sa iubesc (chiar daca asta inseamna de multe ori sa mi-o cam iau peste nas), imi iubesc munca (desi nu sunt sigura ca mi-am gasit drumul in viata), imi iubesc familia (desi uneori imi vine sa fug cat mai departe de ei), imi iubesc chiar si vecinii, care mereu stau la panda sa vada cand, cu cine si in ce fel plec sau ma intorc acasa. Sunt cam iubareata....aduceti lamaile :)

In calitate de oaie neagra a familiei, inca din copilarie, si din dorinta de a capata mai multa atentie din partea alor mei, am facut toate dracoveniile posibile si imposibile: spart capul sora-mii, parlit sprancenele in incercarea de a aprinde o tigara, ramas corigenta pe toamna la o materie unde invatam sa coasem nasturi (nu-mi mai amintesc exact titulatura materiei). Ca si consecinte: sora-mea e mai mult decat cea mai buna prietena a mea, e omul care e cel mai aproape de sufletul meu si care ma cunoaste cel mai bine (pup sisut), tutunul nu s-a mai apropiat de mine din acel moment, cand normal ca am fost prinsa (era si greu) , iar la capitolul nasturi...prefer sa schimb bluza decat sa ii cos un nasture rupt (sa trec chestia asta la defecte sau la calitati ?!).

Tanara absolventa a unui "minunat" colegiu national, dupa enspe mii de ani de meditatii, dar si dupa un an in care mi-am schimbat optiunile de cel putin 4 ori, ma hotarasc sa devin un mare om de PR, drept urmare dau examen la Comunicare si Relatii publice, de unde pic cu brio (nu chiar cu brio, dar oricum nu mai are importanta, ca tot picat se cheama). Asa ca ma inscriu la Facultatea de Drept, ca tot imi ziceau mie toti ca as fi un avocat excelent. Vise, taica, vise. Pana sa termin Drept-ul, manata si de frustrarile de a nu fi studenta la stat, ma inscriu si la Litere, ca sa le fac o surpriza alor mei. A fost faina perioada, de la facultatea de stat nu stiu cate am invatat, dar macar le-am luat banii, sub forma de bursa. Am terminat facultatea, insa nu am devenit nici avocat, nici jurist, nici vreun diplomat rigid, nici profesor. Am inceput sa fac Resurse Umane (pentru asta trebuie sa multumesc cuiva, insa o voi face intr-o alta postare).

Cam asta ar fi in mare Andreea. Oricum, imi mentin parerea, mereu exprimata, ca omul e mai mult decat ambalaj si ca nu poate fi cunoscut din cateva randuri. Cei ce vor avea rabdare si curiozitatea sa citeasca ce imi debiteaza mie creierasul, ma vor cunoaste step by step.

De ce ne e frica?

Ohooo, ne e frica de orice: de iubire, de oameni, de singuratate, de ridicol, de suferinta, de moarte. Ne e frica sa traim. Oare de ce?

Pai ne e frica de iubire pentru ca nu stim sa iubim, pentru ca sunt foarte putini cei care stiu sa faca diferenta intre iubire si dependenta sau obsesie, pentru ca suntem captivi intre educatia ceausista pe care am primit-o de la ai nostri si o democratie pe care nu am fost suficient de pregatiti sa o traim. Citeam intr-una din zile ca sunt din ce in ce mai multi oameni singuri. Toti se intreaba de ce? Oare pentru ca nu mai stim sa mai convietuim, poate pentru ca totul se rezuma la competitie: cu ceilalti la job, cu fratii sau surorile, cu vecinii, cu noi insine.

Ne e frica de oameni pentru ca peste tot in jur vedem numai tragedii, cu asta suntem intoxicati. Uitam sa mai vedem chestiile cu adevarat importante si lucrurile frumoase pe care viata ni le scoate in cale.

Ne e frica de singuratate pentru ca nu stim sa ne umplem timpul, pentru ca nu mai stim sa traim noi cu noi, pentru ca ne plictisim noi cu noi.

Ne e frica de ridicol, fapt care ne va ingradi posibilitatile, care ne va limita.

Ne e frica de moarte si nici macar nu recunoastem. Ne e frica sa nu ajungem in acel moment si sa ne dam seama ca nu am terminat tot ce incepusem sau ca nici macar nu am inceput tot ceea ce ne-am dorit.

Si pana la urma, alergam si alergam si alergam. Cum? Plini de temeri, fara sa ne mai putem bucura de faptul ca afara e soare, ca doi oameni se tin de mana si se plimba prin parc, de faptul ca putem vedea toate astea. Alergam mereu spre ceva si uitam intotdeauna ca, de fapt, fuga e cea placuta, nu neaparat finish-ul.

Viata e uneori nedreapta, alteori e chiar imposibila, insa merita traita.