Tot weekendul a fost dominat de imaginile groaznice care ne-au fost prezentate pe la televizor, imagini cu Maramuresul si Suceava sub ape. Lasand la o parte ca, de felul meu, sunt o fire sensibiloasa (a se citi: plang repede la filme, ma impresioneza repede batranii, samd), tot ceea ce s-a intamplat acolo m-a miscat in mod deosebit. Urmeaza sa va spun si de ce.
Am avut, pana la aceasta minunata varsta, parte de doua concedii minunate, mai mult decat minunate (desi pentru acest adjectiv nu exista grade de comparatie). Fac parte din acea categorie de oameni care prefera vacantele in tara (sunt sigura ca sunt atatea locuri pe la noi care merita vazute), inainte de a se apuca sa bata strainatatea. Datorita acestui fapt, datorita unei doamne care ne-a trimis mereu la sigur si datorita unei foste iubiri care mi-a propus sa descoperim mai intai Romania, am vizitat Maramuresul si Bucovina.
Maramuresul...ce vacanta am avut acolo, cat a putut fi de frumos si de relaxant. A fost o vacanta in care nu ne-am deplasat decat cu autopicioarele, singura galagie o faceau pasii nostri. Dar sa o luam cu inceputul: calatoria.
Am plecat din Gara de Nord cu trenul (exista un tren direct Bucuresti-Poienile Izei, care pleaca undeva la ora 6 dupa masa din Bucuresti si ajunge la 4 dimineata in Poieni). Imi amintesc cum si eu si el ne chinuiam sa nu adormim, sa nu carecumva sa uitam sa coboram. Eram atat de fericiti ca plecam, incat nu aveam stare. Nu stiam ce ne asteapta, stiam insa ce ne doream sa ne astepte. Odata ajunsi in Poieni, am fost culesi de o masina, intrucat pana la destinatia finala mai aveam vreo cateva zeci de kilometri. Cum a putut domnul acela sa conduca prin serpentine si pe un intuneric intunecat, intr-o dacie amarata, nu cred ca am intalnit vreun sofer mai bun. Ajungem la Domnita, care se trezise sa ne astepte pe noi cu cafea si alte cele. De cum am ajuns, am simtit ca sunt altfel de oameni decat muntenii, oltenii si alte natii. Ne-a trasat gazda noastra un itinerariu de vacanta (ea vorbea, noi dormeam) si ne-a lasat sa ne retragem.
Prima zi a fost de voie. Am mers la biserica din sat. Acolo am avut primul soc. Tooooata lumea era imbracata in costum popular. Nu pot descrie ce se simtea privind acea mare de oameni (de la cei micuti care abia mergeau in picioare pana la cei mai in varsta care abia mai puteau merge pe picioare) cu camasi albe brodate, cu fuste viu colorate, cu opincile de rigoare.
Au urmat zile de calatorii perpedes. Am vazut astfel Botiza, Glod-ul, Birsana, Sapanta, Sighetu Marmatiei, Valea Vaserului. Primele trei le-am facut la picior (by the way, nu intrebati niciodata un localnic cat e de mare un sat, pentru ca ei au alte unitati de masura).
Imi aduc aminte cu placere de drumul la Glod, de incercarile noastre de a gasi un minunat izvor de apa minerala, de cum ne-am pierdut unul de celalat pe dealurile Glod-ului.
Botiza ni s-a parut mai aproape in comparatie cu Glod-ul si am avut noroc ca ne-am intalnit cu alti turisti cazati tot la Domnita care ne-au adoptat, salvandu-ne astfel picioarele. Tot in Botiza, ne-a prins si ploaia, si vreo doi francezi cu care s-au conversat unii dintre noi, si cheful de achizitionat suveniruri.
Spre Birsana am plecat tot pe jos, manati de dorinta de aventura, dar si din lipsa de mijloc de transport. Alta excursie minunata, numai noi, paraiasul (care paraie si calmeaza nevroza), capitele de fan, zeci de nuante de verde si un minunat ciobanesc mioritic, care mai sa nu ne lase sa atingem scopul final al excursiei, manastirea. Depre manastire, numai lucruri la superlativ: foarte multa liniste, foarte multe flori, foarte curat era totul. Drumul inapoi spre Poieni a fost o alta aventura. Autobuzul nu a mai urcat pana sus, ne-a lasat la jumatea drumului. Aveam doua sanse: ori cum venisem, adica pe jos, ori autostopul. Am mers ce am mers pe jos, pana nu ne-au mai tinut picioarele si pana cand i s-a facut mila unui sofer de pe o basculanta si ne-a cules. Asa ca ne-am plimbat si cu basculanta.
La Sighet am plecat (din cauza de distanta) cu microbuzul. Iar din Sighet tot cu microbuzul spre Sapanta. Normal ca cele mai frumoase amintiri le am tot din bantuiala pe jos prin Sighet si prin Sapanta. Frumos cimitirul, achizitionat suveniruri. Mai frumos decat cimitirul, mi s-a parut drumul spre Manastirea de la Sapanta si manastirea in sine. Fain rau. La intoarcerea in Sighet, am fost culesi de pe marginea drumului de un maramuresan, care ne-a povestit cate-n luna si in stele despre viata pe care o au ei, despre cum toti pleaca in afara, castiga ceva banuti si se intorc acasa cu gandul de a demara ceva propriu. Minunat omul, simplu si intelept, de un bun simt fara margini si de o politete rara. Odata ajunsi in Sighet, ne-am dus croiti sa vizitam Memorialul Durerii. Fara cuvinte si fara comentarii. Nu stiu de ce m-a impresionat asa tare; poate pentru ca in tot ceea ce am vazut acolo am regasit povestile bunicilor. Am ramas in memorial in jur de trei ore si am plecat doar din cauza faptului ca trebuia sa prindem autobuzul ca, daca nu, cred ca ne dadeau afara la ora inchiderii.
In ultima zi a vacantei noastre, am mers pe Valea Vaserului, cu mocanita. Alte aventuri, cu mocanita care sare de pe sine, cu turisti speriati, cu mecanici enervant de calmi, care trecusera prin situatia respectiva de nenumarate ori si pentru care surpriza ar fi fost sa nu se intample nimic pe traseu. Nu pot descrie peisajele, nu pot descrie maretia naturii, nu pot descrie cum e sa faci 40 de km in 4 ore, intr-un tren pitoresc.
Toate locurile pe care le-am vizitat si pe care am incercat sa le descriu mai sus, le-am revazut acum la televizor, sub ape. Si am plans gandindu-ma la Domnita, la toti oamenii aceia care sunt harnici, curati si simpli, oameni pe care in alte parti ale tarii nu i-am mai intalnit. Si am plans gandindu-ma la toti cei care nu au apucat sa vada tot ce am vazut noi. Si daca as putea face ceva, as da timpul inapoi si l-as opri in vara lui 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu