De ce ne e frica?

Ohooo, ne e frica de orice: de iubire, de oameni, de singuratate, de ridicol, de suferinta, de moarte. Ne e frica sa traim. Oare de ce?

Pai ne e frica de iubire pentru ca nu stim sa iubim, pentru ca sunt foarte putini cei care stiu sa faca diferenta intre iubire si dependenta sau obsesie, pentru ca suntem captivi intre educatia ceausista pe care am primit-o de la ai nostri si o democratie pe care nu am fost suficient de pregatiti sa o traim. Citeam intr-una din zile ca sunt din ce in ce mai multi oameni singuri. Toti se intreaba de ce? Oare pentru ca nu mai stim sa mai convietuim, poate pentru ca totul se rezuma la competitie: cu ceilalti la job, cu fratii sau surorile, cu vecinii, cu noi insine.

Ne e frica de oameni pentru ca peste tot in jur vedem numai tragedii, cu asta suntem intoxicati. Uitam sa mai vedem chestiile cu adevarat importante si lucrurile frumoase pe care viata ni le scoate in cale.

Ne e frica de singuratate pentru ca nu stim sa ne umplem timpul, pentru ca nu mai stim sa traim noi cu noi, pentru ca ne plictisim noi cu noi.

Ne e frica de ridicol, fapt care ne va ingradi posibilitatile, care ne va limita.

Ne e frica de moarte si nici macar nu recunoastem. Ne e frica sa nu ajungem in acel moment si sa ne dam seama ca nu am terminat tot ce incepusem sau ca nici macar nu am inceput tot ceea ce ne-am dorit.

Si pana la urma, alergam si alergam si alergam. Cum? Plini de temeri, fara sa ne mai putem bucura de faptul ca afara e soare, ca doi oameni se tin de mana si se plimba prin parc, de faptul ca putem vedea toate astea. Alergam mereu spre ceva si uitam intotdeauna ca, de fapt, fuga e cea placuta, nu neaparat finish-ul.

Viata e uneori nedreapta, alteori e chiar imposibila, insa merita traita.