Ciudati mai sunt si oamenii. Stiu, nu toti, dar majoritatea. Din aceasta majoritate, din spirit de turma sau nu, fac si eu, cu mandrie, parte. Dupa fiecare chestie mai importanta, naspa sau nu, caut motive, dezleg firu' in paispe, caut sa ma refugiez in ceva, sa-mi raspund la intrebarea "da' de ce tocmai mie, de ce tocmai eu". Si normal, raspunsurile le gasesti greu sau deloc.
In acest mirific an 2008, desi suntem abia la jumatate, am avut deja doua ocazii sa ma autostresez. Stiti cum e, un necaz nu vine niciodata singur. Asa ca, iata-ma, intrebandu-ma despre diverse chestii vitale: viata, moarte, nebunie. Negasind raspunsurile si nici puterea de la lua viata la misto dupa aceste intamplari (cam scarry, de obicei ridicandu-ma destul de repede din diversele trante prietenesti avute cu destinul) si, fiind si un pic ciudatica din fire (cred in superstitii, nu cred in coincidente), incepui sa caut ajutor. Si o luai sistematic: psiholog, astrolog, preot, nu neaparat in aceasta ordine. Despre psiholog si astrolog voi scrie altadata.
Acusi voi scrie despre popa-parintele. Ca de fiecare data cand imi e greu, am simtit, la inceputul acestui an, nevoia de a ma apropia de Dumnezeu. Si, desi nu fac parte dintre aceia care cred cu tarie ca pe Dumnezeu il gasesti mai ales in biserica, am inceput sa merg, cu o oarescare frecventa, la Casa Domnului (suna mai degraba a restaurant). In fine, acolo imi gaseam linistea. Acolo, la inceput, puteam sa plang cat vroiam eu, era si atmosfera de asa natura, pe langa depresiile mele, incat curgeau lacrimile siroaie, siroaie. Zic la inceput pentru ca, dupa ce te cunosc toate babele (a se citi doamne enoriase in varsta), devii subiect de barfa: cum ai venit imbracata, incaltata, coafata, ce culoare au unghiile de la maini, de la picioare, zici saru' mana lu' popa sau nu.
Anyway, dat fiind faptul ca am devenit atat de credincioasa (din pacate, eu nu prea cunosc mijlocul, la mine e la o extrema sau la cealalta), am hotarat sa il chem pe popa-parintele sa imi citeasca acasa, sa sperie posibilii dracusori, gandacei si alte lighioane existente sau inchipuite. Dupa injuraturile de rigoare, incasate de la colocatara (recte sisut), cum ca "esti dusa cu pluta, cum sa ajung eu acasa la 6, ce sa fac, sa zbor din Baneasa pana in Titan", dupa tentatia dracusorilor - de care vorbeam mai devreme - sa sun si sa il mint pe popa-parintele, amanand astfel posibila, mai bine zis probabila exorcizare, dupa aprovizionat cu lumanari, busuioc, carbune si alte alea, dupa gatit o noapte intreaga (multumesc Tosca), dupa imprumutat de bani ca sa il rasplatesc pe binefacatorul meu, vine si ziua cea mare.
Daca ar fi stiut omul cu cine o sa stea de vorba, cred ca suna el sa amane. Trecem peste faptul ca mi-a udat peretii mai mult decat ar fi fost cazul, ca s-a uitat el la pereti sa vada cum au fost zugraviti, adica treburi din astea lumesti care nu ar fi trebuit sa il afecteze pe el niciodata. L-am lasat sa bata campii despre cum a adus el enoriasi la biserica (vorba sora-mii "cam multa lauda pentru un popa-parintele"), despre cum a dat nu stiu cate miliarde pentru vitralii (miliarde donate de enoriasi, of course). Mi s-a umplut paharul relativ repede si l-am luat si eu la intrebari, incercand sa imi clarific anumite ganduri. Concluzia doare, desi el nu a acceptat-o ca fiind viabila: ortodocsii sunt mult mai inraiti decat catolicii (nu se poate ca un preot, dupa ce iti tine predica de cum trebuie sa fii, sa postesti, sa nu ai vicii si alte cele, sa vina si sa dea cu mucii in fasole, vorbind urat despre preotii catolici), biserica ortodoxa este mult mai exigenta decat celelalte biserici si uita esentialul (se concentreaza pe penitente, uita de "a ierta"; in loc sa ajute oamenii sa se apropie, mai rau ii invrajbeste; nu este tocmai un exemplu demn de urmat - aici se potriveste ca o manusa "fa ce zice popa, nu ce face popa"), enoriasii sunt exact asa cum au fost educati de preotii lor (in loc sa se concentreze pe ceea ce i-a facut sa mearga la biserica, transforma mersul la biserica intr-o mondenitate), rolul bisericii se vede doar in a strange fonduri de la pastoriti pentru interes propriu (gen renovat biserica, renovat casa parohiala, cumparat vitralii nu stiu de care), toate astea pentru a fi mai cu mot decat biserica cealalta. Nu vad nicaieri rolul caritabil al bisericii, care ar trebui sa fie prima care sa ajute oamenii nevoiasi. Nu vad la nicio biserica, cel putin din cartierul meu, mese facute - macar duminica - pentru cei fara adapost, nu vad strangeri de diverse pentru orfani (gen haine, jucarii). Nu am intalnit pana acum acel popa-parinte, care sa ma faca sa vreau sa revin in biserica pastorita de el, care sa nu judece, care sa povatuiasca. Lumea se intoarce catre biserica atunci cand ii e greu. La ce bun sa accentuam starea de rau a oamenilor, in loc sa incercam sa le aducem alinare? Oare Dumnezeu asa o fi vrand: omul merge, scuipa pacatele, popa zice "imhm, nu e grav, fa zece matanii, trei Tatal Nostru, si esti in regula", adica ceva de genul "daaa, ia trei aspirine, bea limonada mereu si te vindeci". Unde or fi preotii care fac slujbe, se roaga pentru sufletul omului si nu se uita la bani, nu stabilesc tarife (o inmormantare - 300 RON, ok si daca familia nu are banii; sau poate ca omul, inainte sa moara, face un calcul estimativ, vede daca are banul, si abia pe urma decide daca poate sa moara; si ar fi bine sa calculeze si taxele de dupa inmormantare - pomenile, de - asta daca nu vrea sa isi lase consoarta sau consortul sa isi vanda vreun organ ceva ca sa faca fata cheltuielilor).
Lasand revolta mea personala la o parte, Biserica are o putere fantastica in randul oamenilor; nu exista manipulare mai mare din partea unei alte institutii. Asa cum psihologii, psihiatrii se joaca cu mintea noastra, Biserica se joaca cu sufletele noastre. Pacat, pentru ca eu una nu cred ca Dumnezeu ar fi vrut asa.
Astept inca, pastrez inca speranta ca voi gasi un preot, in aceasta mare de popi, simpli functionari publici, care nu se dezic de tagma functionarimii. Pacat de cei tineri, care au plecat pe drumul asta din vocatie si din dorinta de a-si ajuta semenii si care nu stiu cate sanse au sa spele imagine popimii, cel putin in ochii mei (iarta-ma, Dane; iarta-ma, Gabi).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu