marți, 29 august 2017

Lapte de cocos. Din nucă de Batu Cave

Offf, mă ceasule, mă! Avem salarii de calculat? Avem de înghesuit în 36 cu alți sardini care merg pe plantație? Aaaa, stai, nu. Suntem în New York. În New York-ul Asiei. Ia-mă ușor că spun tot! Aha, ieri ne-am jucat cu papagali colorați și gălăgioși la KL Bird Park, ne-am distrat încercând să prindem turnurile astea surori în poze, ne-am bucurat de un strop de istorie și de o bucățică de religie. Azi mai avem un pic de capitală. Halim zicea că o să ne placă ziua de azi mai tare. Că e mai colorată. Biiine, hai, m-ai convins! Nu mai amân alarma. Mă duc după o cafea la restaurantul hotelului. Să pot să mă trezesc. Și pe mine și pe Sonică.

Cobor în restaurant. M-am obișnuit deja cu liftul care face două secunde până la parter. Și cu piuitul cardului înainte de a pleca de pe loc. E normal, ne obișnuim repede cu binele. Las' că vezi tu acasă, în vreun bloc de 10 etaje unde lipsesc butoanele de la lift, iar rotița se așează manual. Adicătelea cu mâna. Îmm, poftim atitudine! Cârcoteli de la prima oră! Și pe nebăutelea de cafea. Certându-mă cu mine și pe mine, dau cu ochii de Halim. "Mă, nene, tu nu ai somn?" "Oh, yes, of course, dar am adus un grup de turiști și nu mai avea sens să plec." "La ce oră ai adus tu grupul? Că nu e nici 8." "La 6." "Oooo, de asta ești așa fresh." "Hai să îți povestesc ce facem azi!" "Hai, vorbește tu până apuc și eu să fac ochi!" Nu știu exact ce mi-a povestit. Că ba povestea în engleză, ba în franceză, ba se oprea și mă întreba pe mine de România. Mai bine că nu am reținut, așa m-am putut bucura de explicațiile în direct date întregului grup.

Prima oprire va fi în Royal Selangor. Mai pe limba lui Eminescu, Muzeul de aliaj de cositor și plumb. "Ce mai e și porcăria asta?" am fi poate tentați să întrebăm așa, la cald. Te duseși să vezi cazane la ei? Păi nu fac căldărarii noștri la țară la bunică-miu o grămada de obiecte din astea din aliaj? Și nici nu trebuie să dai bani ca să le vezi? Îmda, cam așa eram și eu tentată să gândesc. Până am ajuns acolo. Unde am fost întâmpinați de cea mai mare halbă din cositor. Cea mai mare din lume. Așa zice și Guiness Book, nu numai eu. Cam cât de mare? Înaltă cam de 2 metri așa, grăsuță cam de 1577 kg și cuprinzătoare de 2796 litri. Bere. Pe care o va păstra și rece. Blink, blink. Curiozitate stârnită. Intrăm în fabrică mai întâi. Mda, în calitate de fiică de profă de chimie, nu am înțeles nimic. Cum făcea un nene cu un mestecău într-un cazan o topitură ce semăna cu ciocolata caldă. Cum tăia o tăntică fâșiuțe fâșiuțe o bucată de aliaj până obținea niște firicele aproape invizibile. Cum lipeau ei  cu penseta bobițe de aliaj pe căni.



Omul de resurse umane îl trage pe Halim de mânecă. "Cum e cu angajații? Găsiți forță de muncă?" "Păi, oamenii intră și mai pleacă la pensie. Sunt extrem de bine plătiți și motivați. În plus, este orgoliul de a duce meseria din tată în fiu. De fapt, în toată Malaezia, rata șomajului este destul de redusă." Fabrica și-a deschis porțile în 1885 și se ocupă cu confecționarea de obiecte specifice ceremoniilor religioase: suporturi pentru lumânări, obiecte în care se ardea tămâia, suport pentru bețele pe care le ard chinezii pentru idolii lor. Odată cu venirea coloniilor britanice, producția s-a extins la, ghiciți ce, normal servicii de ceai.

Și scrumiere. În zilele noastre găsim toate drăcoveniile: lebede, păuni, accesorii pentru vin, rame foto și câte și mai câte. Obiectele mărcii Royal Selangor pot fi găsite printre altele în magazinele Harrods și, firesc, în magazinele proprii în număr de 40 împrăștiate prin toată lumea. Nu pot să vă spun prețurile...Prima dată am crezut că nu văd bine... Mno, am învățat să nu mă pronunț referitor la prețurile chestiilor care implică migala și muncă fizică. Numai că, oricât mi-ar fi plăcut mie să îi fac cadou unei prietene o bricheta, parcă 100 de RON mi s-a părut mult... Iar o halbă pentru tata era vreo 300 de RON. Lăsați... Sunt bune și pozele!




După atâta cositor, să mergem undeva unde să putem lua o gură de aer. Biiine, zice Halim mustăcind. Începe să ne pregătească din autocar. Următoarea oprire este numai pentru cei care aseară au mâncat vită. Fără cartofi. O să aveți de urcat un picuț. Cam 272 de trepte. Dar merită efortul. Bine. O să te credem pe cuvânt. Deși era o căldură de te leșina, pornim cu avânt de teamă să nu ne lăsăm bătuți de la primele 10 trepte. Aaa, Halim ne mai spune să nu urcăm cu mâncare și să avem grijă la aparatele foto. E plin ochi de maimuțe infractoare. Când să ne avântăm, dăm cu ochii de o statuie imensă. Părea tot ceva aliaj. Îmda, zice-se că e poleită cu aur. Și e înaltă. 42 de metri. Este statuia zeului Murugan. Nenea Murugan era tătucu' lor pe parte de război, biruință, înțelepciune și dragoste. Sau ăsta era mandatul domniei sale. Să lăsăm vorbăria și să ne punem pe urcat. Pe dealul ăsta calcaros (cu o vechime în muncă de 400 milioane de ani) care e plin de peșteri. După primele 10 trepte, bomboanele m&m își spun cuvântul. Mă opresc să îmi trag sufletul. În jurul meu, oameni de-ai locului și turiști cară găleți cu nisip. Hmmm, un ritual bag seamă. Apar și primele maimuțe. Ne analizează. Nu prezentăm interes, sunt sătule de fotografii.




Cu sufletul aproape ieșit ajung în Peștera Templu. Un acoperiș deschis permite razelor soarelui să pătrundă în interiorul lăcașului. Oamenii aduceau ofrande: lapte și flori. În peșteră statui multe reprezentând ceva idoli religioși. Se zice că în Malaezia rata criminalității este scazută. Fals. Am văzut cu ochii mei cum un nemernic mititel, uitându-se fix în ochii unei cucoane și parcă zâmbindu-i șugubăț i-a furat dintr-o mișcare scurtă și rapidă ceva biscuiți. Practic, i-a luat femeii pâinea de la gură cum s-ar zice. Ăștia de mici sunt afurisiți. Mai și zâmbea apoi la poză. Obișnuit probabil cu pozele din profil care i-ar fi fost făcute la orice secție de poliție. Dacă ar fi fost om. Maimuță fiind, se cățără pe stânci și ne lăsă cu ochii în soare. Pe stânci se dă un adevărat spectacol. Că maimuțele astea se fură și între ele, nu fură numai de la ăștia umani. Stăm și urmărim fuga, alergătura, zborul, strigătele lor de luptă.


Dincolo de maimuțele care locuiesc aici, Batu Caves este cunoscut ca fiind punctul principal al festivalului hindus anual Thaipusam. La sfârșitul lunii Ianuarie, în centrul orașului Kuala Lumpur, cu o seară înainte de festival, începe procesiunea. Cei 15 km până la peșteri sunt parcurși pe jos de credincioși care ajung la destinație în primele ore ale dimineții următoare. Majoritatea cară lapte pentru a-l oferi drept ofrandă. Laptele este prezent și la poalele Peșterei. Cel de cocos. Am încercat și noi. Nu seamănă cu ce știm noi din magazine. Și nici nu ni s-a părut așa răcoritor cum ni-l vânduse Halim care ne spunea că băutura asta îi ajută pe localnici să depășească zilele fierbinți. Acuma, prezentarea face toți banii. Direct din nuca de cocos. Cu gheață. Și pai.

Plecăm spre Kuala Lumpur cu gândul să prindem apusul în Turnul Menara, cel mai important turn de telecomunicații din țară și cea mai înaltă clădire (421 metri) din Asia de Sud Est. Parcă și vedeam soarele cald apunând peste girafele de beton din triunghiul de aur (centrul financiar din KL).
Un vis. Urmau sa iasă niște poze demne de ceva premiu Pulitzer. Îmda. Până s-a pus ploaia. Mocănește. Britănicește. Britanicii ăștia până și clima au implementat-o aci unde au stăpânit. Bine. Hai să facem o vizită scurtă în Plaza Low Yat. Mall-ul tech. Fără a fi vreo pricepută sau a căuta ceva anume, am petrecut aici 4 ore. Nici nu mi-a venit să cred. 4 ore? Ce naiba... Cam da. Primele două etaje sunt destinate aparatelor foto și telefoanelor mobile. Cu tot cu obiective aparatele foto. Prețurile mai jos ca la noi. Și, chiar dacă suntem la mall, se poate negocia. Următoarele trei etaje sunt pentru laptopuri, notebookuri, tablete. Modele pe care la noi nu le găsești te tentează din vitrine. Normal că am plecat acasă cu un mini laptop pentru care mi-am recuperat TVA-ul din aeroport. Parcă vreo 1000 RON m-a costat juniorul. Își face treaba. Dacă mi-ar fi zis cineva că voi petrece atâta amar de timp într-un mall, mai ales unul din ăsta pentru băieți, într-o călătorie la capătul lumii, i-aș fi râs în nas. Bine că nu mi-a zis...

Petrecem ultima seară rătăcind prin Bukit Bintang, cunoscut ca fiind cartierul cu cele mai în trend magazine. Și entertainment. Mâncăm o salată de creveți peste drum de hotel. Și ne retragem. Mai avem o bucățică de vacanță. Ultimii 100 de metri încep mâine. 


marți, 22 august 2017

Când se lasă seara fetele se-ntorc în sat

Încă simțind gustul supei cu tăieței și a legendelor cu Mama Dragon și copiii săi în minte, cât ai zice Asia Airlines aterizăm în satul ce ne va găzdui pentru următoarele câteva zile. În aeroportul mare cât o zi de post, ne așteaptă ghidul. Singurul căruia i-am reținut numele. Nu știu de ce... Halim. Așa îl botezase mama lui. Ne avertizează că drumul până la hotel va dura cam 50-60 de minute. Minute numa' bune să ne povestească un pic despre Malaezia. Și un pic mai mult despre Kuala Lumpur. Satul de care ziceam la început. Începe inevitabil cu turnurile gemene Petronas. Zice-se aproape cele mai înalte turnuri gemene din lume (88 etaje, 452 metri înălțime), turnulețele astea sunt casă pentru birourile mai multor multinaționale. Un fel de Pipera într-un singur loc, într-o singură clădire. Că da, turnurile sunt legate între ele printr-o pasarelă plasată la etajele 41 si 42. Ne mai povestește omul, cu mândrie în glas, că avem de-a face cu un oraș curat, că transporturile sunt fix ca la japonezi. De fapt, au și bătut palma cu Japonia să mai construiască nu știu ce trenuri de mare viteză. Malaezienii sunt foarte de treabă cu străinii. Atât de de treabă încât au un program ca să atragă străinii la ei în țară definitiv.

Tot trăncănind despre una despre alta, ajungem în orașul ăsta plin de girafe urbane. Cristoșelule mare! Niște metrouri suspendate, niște bloculețe de te doare gâtul dacă vrei să te uiți la acoperișul lor, o caldură din aia de te face să transpiri în 3 minute. Repede în hotel. Primesc o cameră la etajul 21. Ooooh! O să fac o veșnicie cu lift sau fără până în dormitor. Urc în lift, apăs butonelul de 21. Nimic. Mai apăs o dată, mă gândesc că din prea mare grijă am fost prea blândă în apăsare. Nimic. Măi să fie! Parcă aș fi în desenele animate cu Tom și Jerry. Cred că mi-am lăsat amprentele în toate felurile pe ăl buton. Până a intrat un nene, a piuit cardul de la cameră de un ceva dispozitiv din lift și a apăsat butonelul. În buna regulă învățată în țara mea de la mai marii conducători, am aplicat un minunat copy paste. A mers! Evriiiika! A mers! Până să zic eu astea două trei exclamații eram în cameră! Măi să fie iar! Ăștia aci nu or avea limită de viteză la lift?! Și cum, așa fără hopuri? Că la noi în mușuroi când pleacă liftul, stomacul îți urcă în gât. Na, mai face și el mișcare! Stomacu', de!

Nu mai știu exact cum am dormit. Că nu știu, ca să fiu sinceră, dacă am dormit. Știu că seara, după treaba cu liftul, m-am jucat ca un copil de câteva ori: sus, jos, piu. Jos, piu, sus. Sus, piu, jos. Și tot așa. Până au venit colegii de călătorie și am purces întru rătăcire spre a căuta ceva specific malaezian para comer. Ghidul nostru, Halim, ne dăduse indicații clare: la mall. "E aci, lângă voi un mall. Un giga mall. Unde puteți voi să mâncați cam tot ce vă poftește inimioara." Măăăh, Halim de treabă... însă nu cred ca  a înțeles exact cerințele noastre: nu la mall, la ceva d-al vostru. Mă rog. Pornirăm să căutăm ceva. La un moment dat orbecăiam în neștire în căutarea unui loc unde să ne hrănim. Nu spiritual. Opresc un cuplu de tinerei (oricum, aci toți par tinerei) și întreb pe oltenește: "mă, copii, voi când vreți să mâncați așa ca la bunica voastră acasă, unde mâncați?" "Aaaa, la mall!" WTF? Poate nu vorbesc ei oltenește. Îmi mai încerc norocul o dată, mânată în luptă de strigătele stomacului. "Și, în afară de mall?" "Aaah, you want traditional food!" Îmda, vina mea. Că am presupus că bunica lor e traditional. Ete, în lume, bunica e futuristic. Ascult atentă toate "și peste 35,5 metri faceți dreapta; pe urmă, după fix 3,57 metri, faceți o semi stângă; treceți pe lângă un sky tower și la 105,88 metri e un restaurant. Nu vă opriți acolo, Acolo e mall food. Mergeți pe lângă, pe o potecuță de 60 de cm. Și, fix după 2 minute și 46 de secunde, ajungeți la destinație." Încerc să redau cât mai exact grupului. Care decide: mall food it is! Aici, fix peste drum de hotelul nostru!

A doua zi primul lucru pe care i-l transmit lui Halim când dau cu ochii de el: mai pretenaș (vorba unui concitadin), tu ce înțelegi prin "ca la voi, în Malaezia"? Mcdonald's? Sau Dristor Kebab? Zice: "lasă că uite, la prânz, vă duc eu!" Mna, odată aranjată treaba cu mâncarea, putem să ne concentrăm la vizitat. Și, nu mai bine începem noi cu turnurile ca să ne luăm o grijă? Poate plouă sau vine sfârșitul lumii și nu mai apucăm să le vedem în toată splendoarea! Asta cu poate plouă nu e chiar corect formulată. Corect ar fi fost: înainte să plouă. Că oricum la ei plouă în fiecare zi. De asta nici nu au nevoie de mașini care să le spele asfaltul. Să revenim la turnuri. Cu greu am reușit să le cuprind într-o fotografie. Le-am văzut din toate unghiurile. Și dimineața, pe lumină, și seara, luminate. Semețe, așa. Par ușor cu nasu-n vânt. Au și de ce. La cât de pozate sunt. Nu că nu m-ar impresiona pe mine construcțiile astea gigant, însă în minte aveam numai Turnurile Gemene de la New York... Așa că am fost prima care a plecat de lângă minunația asta de beton. Trecem, rând pe rând, pe lângă cartierul chinezesc, cartierul indian și orașul vechi.

                                           


















Ne îndreptăm spre Templul Thean Hou. Cunoscut ca și Templul Zeiței Cerului. De ce o fi ales ghidul nostru fix templul ăsta? Păi, e unul dintre cele mai vechi și mai mari temple din Asia de Sud Est, și mai este și așezat pe un deal de unde orașul se vede în întregime. În templu avem și o pagodă budistă, iar întregul așezământ este o îmbinare de elemente budiste, taoiste și  confucianiste. În grădina templului sunt îngrijite plante medicinale, iar lângă templu este un arbore sacru Boddhi. Nu-i de mirare că este un loc extraordinar de căutat de localnicii chinezi din Kuala Lumpur pentru a-și oficializa căsătoriile. Numai cât timp am stat noi acolo am văzut vreo trei nunți. Și o grămadă de turiști plus localnici care ardeau bețe și aduceau ofrandă la picioarele statuetelor.



Tot pe un deal, cu o priveliște cuprinzătoare spre oraș, stă cocoțată și noua casă a Palatului Regal. Palatul nu poate fi vizitat, însă puzderie de lume vine să vadă unde locuiește Regele Malaeziei. Toți păreau impresionați de straiele celor care alcătuiau garda, de grădinile palatului, de turnurile care se vedeau în zare. Mie mi-au plăcut caii. Am făcut drept urmare două poze la cai și m-am declarat ignorantă într-ale istoriei și arhitecturii. Mai impresionată am fost de National Monument, o statuie din bronz, ridicată pentru cei care au murit în lupta pentru libertate împotriva japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Mi-a mai plăcut și Independence Square. Sau, mai bine zis, clădirea sultanului Abdul Samad. Se pare că îmi plac mie chestiile astea maure. Că îmi lasă impresia de beton croșetat. 



Tot așa, un fel de beton croșetat și o eu în mov din cap până în picioare a adus și vizita la Moscheea Națională. Simbol național al islamului, clădirea are un acoperiș cu 16 colțuri și o sală de rugăciune cu 48 de cupole. Forme abstracte, multă geometrie, versete din Coran, fierărie, acoperiș albastru, marmură albă, vizitatori desculți, multă liniște. Mie locul mi-a inspirit respect. Și admirație.





Însă cel mai mult în măgăoaia asta de oraș mi-a priit KL Bird Park. În jur de vreo 3000 de păsări din 200 de specii mi-au făcut ziua mai frumoasă. Papagali de toate culorile și toate mărimile, păuni cu cozile multicolore, pelicani curioși, flamingo liniștiți. Toți au stat frumos la poză. Pe aleile umbrite de pomi, căldura nu mai era parcă așa sufocantă. Iar trilurile păsărilor chiar ne-au ajutat să ne relaxăm după o zi destul de încărcată. Parcul este extrem de extins, pe vreo 20 de ha, în jurul unui lac artificial. Însă nu simți oboseala. Nici nu prea ai cum. Ești mereu cu ochii după vreo zburătoare înaripată. 







Peste drum de păsări, este parcul de orhidee și hibiscus. Toate națiile, toate culorile, unele înflorite, altele trecute, orhideele ni s-au înfățișat elegante ca întotdeauna. Teoretic, sunt 800 de specii și peste 6000 de plante. Nu am văzut atât de multe, nefiind probabil tocmai sezonul lor de vârf. Hibiscus este planta națională a Malaiezie. Și am văzut aici combinații de culori pe care prin alte părți nu le-am văzut.



Am decis să terminăm ziua în forță. Cu o friptură de vită ce n-avea nici în clin nici în mânecă vreo legătură cu Malaiezia. La un restaurant American. În mall. Well, a fost cea mai bună friptură ever. Și cea mai scumpă. Și, în plus, mâine dimineață când Halim va întreba dacă am fost la Mall, va fi și el fericit. Pare-mi-se, mall-urile sunt un fel de obiective turistice. Și poate omu' e evaluat în funcție de câte malluri văd turiștii lui. Da' ce zic eu poate? Sigur!

joi, 10 august 2017

Uite și eu bine, prin Deltă. Delta Mekongului


Ziua doi. Cu noaptea vietnameză în cap, adică fix când voi dormeați mai bine aci în Românica, în Saigon suna alarma unui Iphone. Hai că azi ne dăm în bărci. La propriu. Ahh, ce îmi place cu barca. Și, dacă mai e și rost de Deltă, sunt prima. Ce dacă nu am spray de țânțari d-ai lor? Las' că ne împrietenim.

Pe drum spre Deltă, autocarul ne poartă prin Chinatown district. Oooo, măiculiță olteancă! Câtă frunză câtă iarbă! Mici și iuți! Acuși sunt lângă autocar, acuși sunt la 50 de m. Districtul e tronat de Binh Tay Market sau Cholon Chinatown Market. O piață care ocupă o cladire de două etaje marcată de istorie și cultură. Îmda, și de mărfuri de toate gusturile care vin de peste tot din Vietnam. Un fel de Dragonul Roșu de la noi. Cred. Că nu am apucat să o vizităm deoarece de renovare. Ne-a dus ghidul într-o altă piață asemănătoare. O chestie imensă de unde ne-am luat pălării și alifii. Cum v-am spus deja. Pălariile nu avem unde le purta. Alifiile sper să își fi făcut efectul.
  
Hai spre Deltă, să nu pierdem vremea. Așa, Delta Mekongului. Domne, de unde ne lăsă autocarul, ne luă o bărcuță lată și lungă din lemn. Acoperită. La bordul dumneaei două tăntici îmbrăcate tradițional ne întâmpină cu o masă de fructe. Fructe care se găsesc aici, în Deltă: mini banane, Jackfruit, Dragonfruit, pepene roșu. Și un ceai. Aaa, că mă luai cu vorba și uitai. Înainte de a ne da fructele, am primit prosoape calde să ne răcorim.

 

În bărcuța asta de lemn, în afară de cele două tăntici, mai erau și doi domni. Unul era însărcinat să conducă mijlocul de transport, celălalt să ne ajute la mutarea în celelalte bărci. Iar canotci. Iar conduse de doamne micuțe pe canalele tulburi ale Mekongului. Mekongul e cel mai lung râu din Asia, străbate vreo 6 țări și este dătător de viață pentru vreo 18 milioane de suflete care populează delta formată la vărsarea domniei sale în Marea Chinei de Sud. Ce mai știe el să facă? Păi e casă pentru cea mai mare varietate de specii după Amazon. Are mlaștini cu mangrove, peisaje de vis și plantații de orez (doar nu ușor să fii al doilea exportator de orez după Thailanda), plantații de papaya și păduri de cocotieri. Aaaa, mai presus de toate, are piețele plutitoare.
 

"Hai la ardei iute, neamule!"nu se va auzi dintr-o piață obișnuită, se va auzi de pe suprafața unei bărci care este așezată frumos în piață, sub formă de tarabă. Asta dacă se va auzi, pentru că majoritatea își anunță marfa expunând-o pe un băț înalt, astfel încât să se vadă de la distanță ce vinde omul nostru. Ca orice piață care se respectă, și piața plutitoare va avea un loc unde se mănâncă. Cum ar fi la noi, taraba cu mici. Eee, aci, "micii" lor sunt făcuți pe barcă și reprezintă supă de noodles. Așadar, barca reprezintă de fapt casa. Locul unde stau, unde dorm, unde se spală, unde gătesc, unde își desfășoară business-ul. Pe insulele deltei, uscatul aduce beneficii amenințând tradiția: scuterele se mișcă mai repede, produsele pot fi aduse în magazine fără a mai fi nevoie de piețele plutitoare. Lumea se schimbă. Și își pierde din farmec.
 
Ne oprim pe una din insule ca să vedem care e treaba cu orezul. De ce este numită zona și "castronul cu orez al Vietnamului". Îmda, vedem cum valorifică tot, absolut tot din bobul de orez. Păi nu mi-am luat eu de acolo cele mai bune caramele ever de o să plătesc la stomatolog un an ca să repare măselele de la atâta mestecat? Și nu am vrut eu să îi iau lu' tata o sticlă de rachiu de orez, noroc că m-a oprit un coleg cunoscător cu o replică de neîntors "o să îți dea taică-tu cu zama asta în cap"? Nu și-au luat fetele foițe de orez numai bune pentru pachețele de primăvară? Și floricelele de orez? Un fel de popcorn mai sănătos! Și orezul ăla expandat de îl consumă toate duduile aflate la regim? Și tăiețeii ăștia de sigur i-ar fi plăcut lu' nepo? Și hârtia din orez? Uitai să zic că rachiu e făcut ca la noi, ăștia de știți, la cazan în curte. Tot la capitolul băuturi, curajoșii gustară ceva licoare (vinul de cobră) în care își dormise somnul de veci un șarpe. Împreună cu pretenarul lui, un scorpion. Cică licoarea asta ține loc de Viagra. Nu mă mir că nu m-a tentat. Decât să le pozez. Aci, în curtea asta, toată lumea muncește. De la ăia mici de 2-3 ani până la tataie de 80. Și nu li se pare ciudat. E normal. Majoritatea fac comerț. Și mulți fac agricultură. Că îi ajută zona și clima. Și nevoia. Și felul de a fi. Muncitori.





                                  

Hai că atâta vorbirăm de orez, că ne lovi foamea. Mâncarăm într-o grădină. Pe malul unui canal. La umbra unui bananier. Ceva pește prins și pregătit de ei. Că doar nu de noi. Și ceva fructe de mare. Bun totul. Bună și cola băută aci, în mijlocul lui nicăieri. Și berea. Suspectez că tot ceva orez fusese amestecat și p-aci. La plecare, drept sprijin pentru economia locului, cumpărăm de la o doamnă pălării din bambus. Cu care ne vom căra prin toate aeroporturile până la întoarcerea acasă ca nu cumva să le turtim.

Încălecăm pe barcă și ne pornim spre locul de unde vom lua autocarul. Mă gândesc: oamenii ăștia știu să facă turism. Sunt sigură că, mai adânc în Deltă, locurile sunt și mai sălbatice! Și oamenii și mai dedicați vieții lor de zi cu zi! Delta în sine nu îți oferă păsărimea pe care ți-o oferă Delta Dunării. Și nu îți prea vine să pui mâna în apa tulbure. Pe de altă parte, se vorbește cum că, în 20 de ani, din cauza inundațiilor provocate de mareele înalte, Can Tho, principalul oraș al Deltei va fi acoperit de apă. Adică, fix ca în Cinque Terre: vrei să apuci să vezi? Grăbește-te!



Ultima seară în Saigon. Mâncăm la înălțime. Și ne plimbăm. Ne dăm răgazul de a ne pierde printre localnici. Vedem vânzători ambulanți de detoate. De la mâncare până la papuci. Și ai lor fug de poliție. Mulți tineri pe străzi. Se plimbă. Saigon-ul mi s-a părut mai European așa. Că doar de asta îi și zice lumea Parisul Oriental. În Saigon se bea cafea. Multă. Cu gheață ca să se răcorească. Mâncarea e dulcică. Parcă ai mânca mereu desert. Și se dau cu scuterul. Întrebarea la ei este nu "te dai cu scuterul?", ci "ce scuter ai?". Obțin permisul tot la 18 ani ca și noi. Mă rog, nici nu stiu de ce le trebuie permis la ce haos e pe străzi: pe principiul "scapă cine poate". Aaa, că tot adusei vorba: nu am văzut niciun accident în săptămâna pe care am petrecut-o în Vietnam. În schimb am văzut mai multe măști ca în spitalele noastre. Ghidul zicea că: 1. pentru că nu vor să se bronzeze, vor să își păstreze tenul alb și 2. pentru că e poluare. Saigonul este un oraș curat. Sau așa mi-a lăsat mie impresia. O fi din cauză că meseria de măturător este una extrem de iubită și respectată. Și bine plătită. Deci căutată.




Am să mă întorc în Vietnam. Simt că nu am pătruns acolo unde trebuia. Călătoria de anul ăsta a fost doar așa... un aperitiv care îmi stârnește pofta.

miercuri, 9 august 2017

Ho Chi Minh. Orașul. Adicătelea, Saigon

Zi și seară se luptau pentru supremație când avionul ne-a lăsat pe pistă. Urmează două zile în orașul care nu prea vrea să își recunoască numele de Ho Chi Minh și preferă să rămână Saigon. Sau așa mi-a lăsat mie impresia din spusele ghidului nostru. Dar, să lăsăm povestea să curgă.

În holul aeroportului ne întâlnim cu omulețul ăsta studiat pe la Singapore. Se cam vede. Engleza lui sună în sfârșit a engleză. Nici nu ne întâlnim bine că se pune pe povestit. Până să ajungem la hotel, în districtul 1, știm deja de ocupația franceză, de "sprijinul" americanilor, de implicarea lui Ho Chi Minh în obținerea și declararea independenței Vietnamului de Sud. Știm deja că sunt în jur de opt milioane de locuitori și că ne aflăm în hub-ul financiar al Vietnamului. Nu e nevoie să ne spună nimeni care e mijlocul de transport preferat. Este aceeași harababură pe șosele. Oameni, scutere, mașini, biciclete. Toate pe străzi, toate în același timp. În plus, fiind atât de mulți, nu există timpi morți în trafic. La ei e mereu plin pe șosele. Mereu.


  
























Prima seară s-a încheiat destul de repede. Cu un grup de turiști obosiți, care au căutat un restaurant cât mai aproape de hotel și care la ora zece dormeau. Pentru că...


Dimineața începe la ora 8. Cu micul dejun la înălțime. Mâncăm pe repede înainte. Cafeaua să trăiască. Că ne ajută mai mult decât spălatul pe față. Deja la 9 suntem în autocar, plecăm spre Palatul Reunificării sau Casa Alba a Vietnamului de Sud. Aci, la poartă, stă tancul care a aparținut armatei Vietnamului de Nord. Zice-se fix același care a fost folosit pentru cucerirea palatului în 1975. Pe dinăuntru, se păstrează camera de comandă a războiului cu hărți pe pereți. În camerele de la subsol mai există încă materialele de propagandă. În 1975, în timp ce tancul comuniștilor nord-vietnamezi intra în curtea palatului, personalul, în frunte cu generalul Thieu, fugea cu un elicopter de pe acoperișul palatului. Sună cunoscut? Și tot în 1975, înainte de a fi cucerit, palatul este vizat de un pilot al Forțelor Aeriene Vietnameze, spion al comuniștilor, pentru a fi bombardat. Nu au fost daune, însă acesta a fost un pas important către terminarea războiului din Vietnam.

Că tot mă impresionaseră clădirile astea ca o poartă, aflu că ele sunt pagode. Sunt mai peste tot prin Saigon. Mergem și noi într-una din ele. Aha, loc de închinare, multă tămâie și un fel de bețișoare, spiralate într-o formă de con, țin loc de lumânări. Curtea este descoperită, lumina inundă locul. Lume multă înăuntru, lume care meditează. Nici nu rămânem prea mult înăuntru. Mi se pare că deranjam cumva spiritul locului cu setea noastră de cunoaștere. Și pe cei cufundați în gândurile și în rugaciunile lor.





 
După pauza de prânz care a însemnat o nouă testare a mâncărurilor de acolo de la ei, am avut o vizită cam scurtă, dacă e să mă întrebați pe mine, la Muzeul Rămășițelor Războiului. Aici am trăit cumva senzația pe care am simțit-o la Memorialul Durerii de la Sighetul Marmației. Fusesem avertizați că vom vedea atrocități și multe nenorociri. De parcă războiul poate aduce altceva decât durere și distrugere.



Expoziții întregi de fotografii rămân cumva dovezi a ceea ce au trăit oamenii în timpul războiului: cuștile tigrilor (guvernul Sud Vietnamez își ținea deținuții politici în cuști nu mai mari decât o mașină în care înghesuia și 14 suflete), Agent Orange (un fel de Cernobîl regizat însă și folosit cu bună știință pentru distrugerea de vieți omenești), distrugerea totală și renașterea locurilor. În confruntarea cu Statele Unite au murit 200000 de oameni, zeci de mii de hectare de pământ au fost devastate, majoritatea podurilor distruse, 28 de orașe din 30 au fost afectate dintre care 12 distruse complet, 70000 de copii au rămas orfani, 500000 de copii s-au născut cu handicap din cauza războiului chimic, 5 milioane de oameni au fost expuși zilnic între 1961 si 1971 atacurilor cu substanțe chimice. În mintea mea cea creață, poate complet imatură, încă nu pot să înțeleg niște lucruri, niște fapte, niște comportamente, niște istorie. Cât de mânat în luptă să fii de gustul banului, al puterii, cât de tare să îți dorești să monopolizezi și să conduci lumea, cât de bine să fii spălat pe creier, cât de mult să fi suferit tu însuți și să îți dorești răzbunarea ca să uiți că ești om, să uiți naiba să te pui în papucii celuilalt că roata încă mai e rotundă și nu se știe când îți vine rândul? De ce naiba ne-a dat Dumnezeu sau Budha sau Allah sau cine ne-o fi dat vorba? Să mor dacă înțeleg. Sau dacă vreau să înțeleg.

Am plecat destul de răvășită de aici. Nu m-au interest armele expuse pe afară, nu m-a interesat arsenalul de luptă, nici avioanele. Și nici Notre Dame Cathedral. O fi interesant că e ultima dovadă a trecerii catolicismului prin Vietnam, că e construită din cărămidă roșie adusă tocmai din Marsillia, s-o vrea a fi o oază de liniște într-un oraș atât de agitat. Dar mie mi se pare, sincer, ca nuca-n perete. Se prea poate ca momentul în care am ajuns să o văd să nu fi fost unul tocmai bun. Și să fi fost încă sub șocul Muzeului.
 
Tot la capitolul "am bifat" am văzut în treacăt și sediul poștei. O clădire făcută în stil colonial francez de către nenea care a construit și turnul mult prea celebru din inima Parisului și pe doamna cu flacăra din New York. Turnul Eiffel. Doamna Statuia Libertății. Nenea Gustave Eiffel. Poșta funcționează încă, de aci aș fi putut să trimit acasă vederi care ajungeau probabil azi. Nu m-am putu hotărî la model. Și nici cui să îi trimit și pe cine să sar. Că mămuca din dotare vrea magneți, nu poze prin poștă.


Ne-am pierdut însă preț de câteva zeci de minute printr-o piață de-a lor. Interesantă experiență. Un fel de Dragonul Roșu de la noi. Numai că parcă nu așa organizat. Vânzătorii făceau si un fel de marketing strigat. Ceva de genul "nu dați banii pe prostii, luați la bunici alifii". Că de asta ne-am și dus de fapt: să luăm alifiile alea cu venin de șarpe. Nu, nu intenționam să ucidem babacii. Dar prea toată lumea le lăuda: te doare capul, te mînjești și îți trece; te dor șalele de la bătrânețe, te ungi și gata. Gata șalele că bătrânețea se vindecă la Ana Aslan. Și uite așa luarăm noi angro. Nu mă întrebați, nu știu dacă și-au făcut efectul. Cert e că asta e o idee de start up. Alifii vietnameze. Ce mai era prin piață? Păi na, ca în orice piață: carne de șarpe, pălării de orezar, covoare, țoale, vin de scorpion, fructe de mare, fructe de pomi, lume multă și o căldură de vreo 45-50 de grade.   



După atâta shoppinguială, ne lovi foamea în plin. O luarăm spre un restaurant faimos. Ceva Lemon ceva. Eu, în incultura caracteristică-mi, nu știam brandul. Mie oricum îmi plac micii de la Obor, așa că nu sunt tocmai un etalon de umblată prin locuri fine. Nici de umblată prin locuri fine. Mâncare bună, muzică bună, glume bune. Aaa, toate bune mai puțin că nu am avut rezervare. Am umblat din restaurant în restaurant ca să ne întoarcem tot la ăsta și să ne milogim de ospătar: haai, pretty please, uite dacă unești masa asta cu ailaltă, doi stăm pe câte-o bucă, avem loc. Lasă-ne și pe noi! A cedat omu', nu te pui cu nebunii de români. Și uite așa nu ne culcarăm noi cu burta goală. Și avuserăm energie să dormim, că altfel... Nu ne-am mai fi bucurat atât cât trebuie de etapa următoare a Vietnamului.