În sfârșit! Păi de când așteptam eu! De când mi-a povestit cineva că și-a întâlnit marea dragoste pe un vas de croazieră. Îmvaaai, ce romantic! Ce tare! Îmda, nu mai luăm în calcul că era divorțată de marea dragoste...În fine! Ce mai contează?! Important e că uite, în cele din urmă, la bătrânețile-mi aflate la debut, am plecat și eu într-o croazieră din asta de vezi prin filme. Că doar nu degeaba pierdeam o seară pe săptămână cu Love Boat acuși ceva ani. Și nu degeaba am văzut Titanicul de peste 10 ori. Știam tot. Mă pregătisem minuțios. Să simt, vorba lui Rose, "mirosul de vopsea proaspătă". Eeee, cam așa plecai eu la drum spre Halong Bay sau, locul unde dragonii coboară în mare.
După vreo 4 ore de mers cu autocarul (extraordinar de interesant să pleci din Hanoi la ora 7.30 când pleacă toți ăștia mici mâncători de orez către lucru. Acolo, tată, să vezi ambuteiaje. Ce vorbești... Păi, Dimitrie Pompeiu e mic copil! Să vezi jde miile, da' ce zic eu aci mii, milioane de scutere stând frumos și așteptând...) ajungem în port să ne îmbarcăm pe vas. Aci, în port, zeci de vase de croazieră așteptau visătoare d-astea ca mine! Doooamne, îmi lipseau pantofii cu toc și umbrela de dantelă! În rest, simțămintele erau prezente. Parcă și păsările cântau mai cu abitir. Ceva așaaa, de vis. Mă rog, până am dat cu ochii de vas. Nu prea semăna cu Titanicul. Nici cu fratele lu' Titanic. Nici cu ruda săracă, din provincie, a lu' Titanic. O chestie micuță, parcă ușor învechită de ape și timpuri. "Lasă, uite, e cu istorie cum îți place ție" se auzea Cristina în minte-mi. "Îți dai seama câte povești știe bărcuța asta? La câte o fi fost ea martor tăcut? Nu ca Titanicul ăla care habar n-avea ce, cum și în ce fel!" Hai să urcăm! Să vedem ce ascunde doamna Victory Star!
Domne, după ce urcarăm și băurăm șampania de bun venit, ne duseră la cabină. Aaaa, păi zi, frate, așa! Se schimbă treaba. O cămăruță cochetă, cu așternuturi albe ca spuma mării. Și cu o privelișteeee! Doooamne, păi priveliștea făcea toți banii! Cu o măsuță pe punte. Numai bună să îți bei cafeaua pe dumneaei. Sau să te relaxezi seara în intimitate-ți. Nici nu terminai eu de ooo-lit că bărcuța se puse în mișcare. Încet, bătrânește, ca o doamnă trecută de o anumită vârstă dar extrem de înțeleaptă. Uaaa, ce senzație tare! Să stai așa în pat și să te legene marea. Când să mă fure un șmecher de pui de somn, se aude o voce subțirică în difuzoare. Ne roagă să mergem la restaurantul de pe puntea principală ca să ne bucurăm de prânz. Ca niște soldăței mai mult înfometați decât ascultători, ne supunem. Și chiar că ne bucurăm de prânz. O simfonie de creveți, o minunată supă cremă de dovleac, alte minunății de locuitori ai Mării Chinei. Ce să mai, o masă copioasă. Și nu, nu a urmat o siestă pe măsură. Că timpul era scurt și trebuia valorificat la maxim.
Așa se face că, încorsetați în veste de salvare obligatorii, pornim cu barca spre un mic ponton. Aci ne așteaptă niște doamne micuțe și înfipte. Ne ajută să urcăm într-un fel de canotcă mai mare așa. Fiecare bărcuță din asta, plină cu cinci suflete este vâslită de femei îmbrăcate în port tradițional. Independente aș fi zis eu la prima impresie, extrem de harnice și în formă (fără să meargă la sală săptămânal) așa cum am conchis la finalul traseului. Barca se strecoară printre munți care se înalță din apă către satul Vung Vieng Fishing Village. Sau asemănător, vorba agențiilor de turism. Sătucu ăsta, cum să vă explic eu vouă, parcă e un purice care merge lângă un elefant. Alcătuit din câteva case așezate pe apă, își duce existența aci, pe imensitatea asta de apă, între imensitățile astea de munți. Casele...cu tot ce trebuie: aragaz, frigider, masă, prispă, cățel, găini. Tot ce trebuie într-o gospodărie. Aaa, și în curtea casei, normal, flori. Și pești.
Cum ar zice un coleg, aspirant al statutului de prieten, omul de resurse umane iese la iveală. O întreb pe tăntica noastră care vâslea: "dumneavoastră cum vă câștigați existența aci? Care sunt provocările din carieră care vă motivează? Unde vă vedeți peste cinci ani?" Întrebări din astea de Bestjobs. Domne, femeia este extrem de deschisă și îmi transmite într-o engleză stâlcită că soțul pescuiește, copilul are grijă de animale iar domnia sa vâslește. Și uite așa, they live a happy life. Nu știe dacă vrea să schimbe ceva, deci, peste cinci ani nu vrea să ia locul șefului. Îmda, plictisitor de simplu și sincer în corporația lor aci.
Tot vâslind și povestind, ajungem la o mică poartă. Făcută de mare în munte. Ne apropiem ca să facem poze cu sorele care își spală razele în apele liniștite. Pentru o clipă mă gândesc că așa arată Raiul. Măcar asta de pe pământ. Liniște. Și pești care sar. În jurul nostru munții pătrund marea. Nu pare o relație forțată. E de comun acord. Ne lăsăm purtați de peisaj. Și de barcă. "Look, look" mă trezește din visare și filosofare tanti cu vâsla. "Aici este o fermă de perle. Și cu asta ne mai ocupăm noi aici în zonă". Aha, cumul de funcții. Îmi place de oamenii ăștia. Se adaptează locului. Și par fericiți. Mă despart de tanti de la vâsle, făcându-i câteva poze. Știe să pozeze. Normal, pentru câți turiști o fi pozat la viața ei... Ne mulțumim reciproc și fiecare își vede de treabă. Și de drum. Și de corporație.
Pe noi ne mai așteaptă o surpriză. O baie în Marea Chinei. Și câteva raze de soare pe o plajă cu nisip alb, Ban Chan Beach. Unii alergăm după apus numai bun de tras în poze. Alții vorbesc despre mâncare, stomacul dă deja semne de nevoi lumești. Pornim înapoi spre vas. Are loc o demonstrație culinară. Publicul încurajează frenetic bucătarii. Și pe cei profesioniști și pe cei amatori. Eu suspectez că toată lumea avea interes ca show-ul să se termine cât mai repede și să ne gâdilăm papilele gustative cu ceva locuitori de mări și oceane. Îmda, clar, gătesc bine oamenii. Sau au grijă să ne înfometeze bine înainte de mese. Cu burțile pline, ne mai bucurăm de câteva minute de povești spuse în cadrul grupului, de imaginea mării luminată de vapoare noaptea și dăm stingerea. Mâine dimineață avem Tai Chi session. La 6.
Ora 5.30. "Hai, Andreea, hai că dormi acasă! În concediu nu se doarme! Se consumă fiecare clipă la maxim!" Cu ochii cârpiți de somn, urc pe puntea principală în căutare de răsărit. Pentru sesiunea de Tai Chi sunt doi amărâți de turiști avizi de mișcare și vreo alți cinci avizi de spectatorism. Mai suntem vreo doi, trei rătăciți cu aparate foto, dezamăgiți că avem ceva nori. Lasă, măcar vedem care e treaba cu Tai Chi. Adică ne alăturăm celor cinci, nu celor trei. Ca un cadou mai degrabă smuls decât făcut, avem parte de două minute de răsărit. E bun, soarele se trezește. Tragem câteva cadre. Lumea începe să se trezească parcă odată cu soarele. Sau poate pentru că se apropie ora de masă. Unii mai avem planificată o ieșire în dimineața asta. Spre Thien Canh Son Cave. Suntem avertizați că e de urcat. Și că trebuie să ai ceva condiție fizică. La atâtea avertismente mă așteptam să fie un fel de Moldoveanu în miniatură. Îmda, a fost un fel de "nu merg scările rulante de la Unirea, hai să urcăm pe jos!" Pe mine nu prea mă dau pe spate peșterile (incultă, ce să facem), însă aici mi-a plăcut. Natura a sculptat. Parcă un lotus, parcă un elefant, lustre din stalactite, statui de piatră. Nu e mare, însă este extrem de interesantă. Din punctul de vedere al necunoscătorului de geologie.
Minicroaziera noastră se apropie de sfârșit. Victory's Star ne duce înapoi către țărm. Managerul de croazieră ne povestește despre legenda lui Halong Bay. Așa, povești. Păi nu îmi plac mie poveștile?! Se spune că demult, taaare demult, pe vremea când țara abia se forma, Vietnamul avea viață grea cu invadatorii care veneau din Nord pe mare. Pentru a veni în ajutorul vietnamezilor, mama Dragon și copiii ei au fost trimiși pe pământ. Astfel, în timp ce inamicii atacau ținutul, Mama Dragon și fiii săi au apărut ca din senin și au incendiat scuipând flăcări și smaralde. Smaraldele s-au împrăștiat în jurul câmpului de luptă de pe mare și au format un zid invincibil care a scufundat vasele inamicilor, învinși astfel. După mii de ani, zidul de smarald s-a transformat în insule de diferite dimensiuni și forme. Odată terminată lupta, mama Dragon și fiii săi au rămas pe pământ, au luat înfățișare omenească și au ajutat oamenii să revendice și să extindă țara. În cinstea Mamei Dragon, golful în care ea a coborât pe pământ poartă denumirea de Ha Long, iar golful unde au coborât copiii ei, Bai Tu Long care înseamnă "mulțumim copiilor Dragonului".
Dincolo de legendă, vreo 1600 de oameni trăiesc în cele patru sate pescărești care alcătuiesc unul dintre cele mai frumoase golfuri din lume. Ținutul a fost luat de Unesco sub aripa-i protectoare în 1994. Și bine a făcut Unesco pentru că Ha Long Bay face parte din distinsa reuniune a celor 7 noi minuni ale lumii. Toate astea îmi trec prin minte în timp ce țărmul și autocarul se văd deja. Avem un drum lung înapoi spre Hanoi. Și mâine...mâine avem de trăit o altă poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu