Ho Chi Minh. Orașul. Adicătelea, Saigon

Zi și seară se luptau pentru supremație când avionul ne-a lăsat pe pistă. Urmează două zile în orașul care nu prea vrea să își recunoască numele de Ho Chi Minh și preferă să rămână Saigon. Sau așa mi-a lăsat mie impresia din spusele ghidului nostru. Dar, să lăsăm povestea să curgă.

În holul aeroportului ne întâlnim cu omulețul ăsta studiat pe la Singapore. Se cam vede. Engleza lui sună în sfârșit a engleză. Nici nu ne întâlnim bine că se pune pe povestit. Până să ajungem la hotel, în districtul 1, știm deja de ocupația franceză, de "sprijinul" americanilor, de implicarea lui Ho Chi Minh în obținerea și declararea independenței Vietnamului de Sud. Știm deja că sunt în jur de opt milioane de locuitori și că ne aflăm în hub-ul financiar al Vietnamului. Nu e nevoie să ne spună nimeni care e mijlocul de transport preferat. Este aceeași harababură pe șosele. Oameni, scutere, mașini, biciclete. Toate pe străzi, toate în același timp. În plus, fiind atât de mulți, nu există timpi morți în trafic. La ei e mereu plin pe șosele. Mereu.

  

Prima seară s-a încheiat destul de repede. Cu un grup de turiști obosiți, care au căutat un restaurant cât mai aproape de hotel și care la ora zece dormeau. Pentru că...

Dimineața începe la ora 8. Cu micul dejun la înălțime. Mâncăm pe repede înainte. Cafeaua să trăiască. Că ne ajută mai mult decât spălatul pe față. Deja la 9 suntem în autocar, plecăm spre Palatul Reunificării sau Casa Alba a Vietnamului de Sud. Aci, la poartă, stă tancul care a aparținut armatei Vietnamului de Nord. Zice-se fix același care a fost folosit pentru cucerirea palatului în 1975. Pe dinăuntru, se păstrează camera de comandă a războiului cu hărți pe pereți. În camerele de la subsol mai există încă materialele de propagandă. În 1975, în timp ce tancul comuniștilor nord-vietnamezi intra în curtea palatului, personalul, în frunte cu generalul Thieu, fugea cu un elicopter de pe acoperișul palatului. Sună cunoscut? Și tot în 1975, înainte de a fi cucerit, palatul este vizat de un pilot al Forțelor Aeriene Vietnameze, spion al comuniștilor, pentru a fi bombardat. Nu au fost daune, însă acesta a fost un pas important către terminarea războiului din Vietnam.

Că tot mă impresionaseră clădirile astea ca o poartă, aflu că ele sunt pagode. Sunt mai peste tot prin Saigon. Mergem și noi într-una din ele. Aha, loc de închinare, multă tămâie și un fel de bețișoare, spiralate într-o formă de con, țin loc de lumânări. Curtea este descoperită, lumina inundă locul. Lume multă înăuntru, lume care meditează. Nici nu rămânem prea mult înăuntru. Mi se pare că deranjam cumva spiritul locului cu setea noastră de cunoaștere. Și pe cei cufundați în gândurile și în rugaciunile lor.

 

După pauza de prânz care a însemnat o nouă testare a mâncărurilor de acolo de la ei, am avut o vizită cam scurtă, dacă e să mă întrebați pe mine, la Muzeul Rămășițelor Războiului. Aici am trăit cumva senzația pe care am simțit-o la Memorialul Durerii de la Sighetul Marmației. Fusesem avertizați că vom vedea atrocități și multe nenorociri. De parcă războiul poate aduce altceva decât durere și distrugere.

Expoziții întregi de fotografii rămân cumva dovezi a ceea ce au trăit oamenii în timpul războiului: cuștile tigrilor (guvernul Sud Vietnamez își ținea deținuții politici în cuști nu mai mari decât o mașină în care înghesuia și 14 suflete), Agent Orange (un fel de Cernobîl regizat însă și folosit cu bună știință pentru distrugerea de vieți omenești), distrugerea totală și renașterea locurilor. În confruntarea cu Statele Unite au murit 200000 de oameni, zeci de mii de hectare de pământ au fost devastate, majoritatea podurilor distruse, 28 de orașe din 30 au fost afectate dintre care 12 distruse complet, 70000 de copii au rămas orfani, 500000 de copii s-au născut cu handicap din cauza războiului chimic, 5 milioane de oameni au fost expuși zilnic între 1961 si 1971 atacurilor cu substanțe chimice. În mintea mea cea creață, poate complet imatură, încă nu pot să înțeleg niște lucruri, niște fapte, niște comportamente, niște istorie. Cât de mânat în luptă să fii de gustul banului, al puterii, cât de tare să îți dorești să monopolizezi și să conduci lumea, cât de bine să fii spălat pe creier, cât de mult să fi suferit tu însuți și să îți dorești răzbunarea ca să uiți că ești om, să uiți naiba să te pui în papucii celuilalt că roata încă mai e rotundă și nu se știe când îți vine rândul? De ce naiba ne-a dat Dumnezeu sau Budha sau Allah sau cine ne-o fi dat vorba? Să mor dacă înțeleg. Sau dacă vreau să înțeleg.

Am plecat destul de răvășită de aici. Nu m-au interest armele expuse pe afară, nu m-a interesat arsenalul de luptă, nici avioanele. Și nici Notre Dame Cathedral. O fi interesant că e ultima dovadă a trecerii catolicismului prin Vietnam, că e construită din cărămidă roșie adusă tocmai din Marsillia, s-o vrea a fi o oază de liniște într-un oraș atât de agitat. Dar mie mi se pare, sincer, ca nuca-n perete. Se prea poate ca momentul în care am ajuns să o văd să nu fi fost unul tocmai bun. Și să fi fost încă sub șocul Muzeului.
 

Tot la capitolul "am bifat" am văzut în treacăt și sediul poștei. O clădire făcută în stil colonial francez de către nenea care a construit și turnul mult prea celebru din inima Parisului și pe doamna cu flacăra din New York. Turnul Eiffel. Doamna Statuia Libertății. Nenea Gustave Eiffel. Poșta funcționează încă, de aci aș fi putut să trimit acasă vederi care ajungeau probabil azi. Nu m-am putu hotărî la model. Și nici cui să îi trimit și pe cine să sar. Că mămuca din dotare vrea magneți, nu poze prin poștă.


Ne-am pierdut însă preț de câteva zeci de minute printr-o piață de-a lor. Interesantă experiență. Un fel de Dragonul Roșu de la noi. Numai că parcă nu așa organizat. Vânzătorii făceau si un fel de marketing strigat. Ceva de genul "nu dați banii pe prostii, luați la bunici alifii". Că de asta ne-am și dus de fapt: să luăm alifiile alea cu venin de șarpe. Nu, nu intenționam să ucidem babacii. Dar prea toată lumea le lăuda: te doare capul, te mînjești și îți trece; te dor șalele de la bătrânețe, te ungi și gata. Gata șalele că bătrânețea se vindecă la Ana Aslan. Și uite așa luarăm noi angro. Nu mă întrebați, nu știu dacă și-au făcut efectul. Cert e că asta e o idee de start up. Alifii vietnameze. Ce mai era prin piață? Păi na, ca în orice piață: carne de șarpe, pălării de orezar, covoare, țoale, vin de scorpion, fructe de mare, fructe de pomi, lume multă și o căldură de vreo 45-50 de grade.   

După atâta shoppinguială, ne lovi foamea în plin. O luarăm spre un restaurant faimos. Ceva Lemon ceva. Eu, în incultura caracteristică-mi, nu știam brandul. Mie oricum îmi plac micii de la Obor, așa că nu sunt tocmai un etalon de umblată prin locuri fine. Nici de umblată prin locuri fine. Mâncare bună, muzică bună, glume bune. Aaa, toate bune mai puțin că nu am avut rezervare. Am umblat din restaurant în restaurant ca să ne întoarcem tot la ăsta și să ne milogim de ospătar: haai, pretty please, uite dacă unești masa asta cu ailaltă, doi stăm pe câte-o bucă, avem loc. Lasă-ne și pe noi! A cedat omu', nu te pui cu nebunii de români. Și uite așa nu ne culcarăm noi cu burta goală. Și avuserăm energie să dormim, că altfel... Nu ne-am mai fi bucurat atât cât trebuie de etapa următoare a Vietnamului.