Ha Noi. Sau orașul lu' scuter.

Îmi pusesem în cap la începutul lui 2014 ca în fiecare an să am o vacanță mare. Mare și frumoasă. Dar mare, nu așa 5 ziulici. Și să fie undeva mirific, unde nici cu gândul nu gândești. Undeva unde la pensie nu aș mai avea curaj, bani, chef, putere să mă duc. Îmda. Primul an a fost India. 2015 a fost, în cele din urmă și cu aprigi rugăciuni către Divinitate, anul Marocului. În 2016 a fost liniște. Și mult galop în spinarea lui Murgu. Acuși, era clar că 2017 trebuie să aibă vedeta lui. Inițial, au fost Brazilia, Iran, Peru și Argentina. În lista scurtă. A câștigat Vietnamul. Pe care l-aș fi vrut în pereche cu Cambodgia. Dar, cum m-a avertizat Neti încă de la începutul anului, 2017 este un an care îmi testează mult planul b. Și iaca așa, Vienamul s-a înfrățit cu Malaezia întru satisfacerea nevoilor mele de cunoaștere de locuri și oameni. 

17 martie. Cu noaptea-n cap. Ca într-o zi lucrătoare. Același drum ca în fiecare zi de iobag care pleacă la lucrul câmpului piperisto-corporatrist. Numai că...de data asta în taxi, cu o valiză de 20 kg, pălărie și ochelari de soare. Și, normal, cu de-abia așteptul în stomac. Cunoaștem repejor colegii de călătorie și trecem de check-in-ul la Qatar. Domne, ce înseamnă să zbori și tu ca omul, nu ca săracul... Nu am stat mult la coadă, nu ne-am țigănit la bagaje, nu ne-am împins unii pe alții. Decent, ce să mai la deal la vale! De drag ce mi-a fost, am zburat o zi și-o noapte. Mai ceva ca Zmeul pe care îl tot aștepta Fătul Frumos. Acuși, nu pot să zic că nu am amorțit. Dar parcă a trecut timpul repejor. Mai un film, mai un somn, mai o gură căscată când am văzut interiorul și scaunele înșirate ca la cinema din Boeing-ul 777-300 care ne-a purtat în noapte, peste munți și văi. După două escale și 24 de ore, am aterizat în Ha Noi, Viet Nam.

Prima impresie: miroase a India. Fără să apuc să văd prea multe, îmi reveniră în minte imagini de la aterizarea în New Delhi. Poate aerul, poate umiditatea, poate oamenii ăia slăbături. Nu știu ce o fi fost, însă ajunsei în doi timpi și trei mișcări pe la Salman Khan prin țărișoară. Andreea, revino-ți! Aici suntem în patria lui Orez Împărat. Lucru ușor vizibil încă de la ieșirea din aeroport. De-a stânga și de-a dreapta drumului, câmpuri cu bob lung, bob rotund, bob scurt. Apărură, odată cu carbohidrații, și pălăriile care răsăreau din marea de verde. Țuguiate, ca o înghețată cu moț. Sub ele, făpturi in miniatură dau din mâini întru îngrijirea plantei naționale. Ghidul ne povestește despre poduri, istorii și oameni. La fiecare două vorbe este rostit numele lui Ho Chi Minh. Omul este atât de prezent în viata orașului încât cu greu îmi pot imagina că ar putea ceva, orice, să își lase mai pregnant amprenta asupra hanoienilor. Îmda. Ca de obicei, mă grăbesc cu concluziile.

Intrăm în așezarea propriu zisă. Să te ții, vere! Motoscutere valuri valuri se îndreaptă amenințător spre oriunde. Oooo, mamă, măiculița mea! Iar plecai fără să las cu limbă de moarte datoriile cuiva. Întreb oarecum timid, de sub scaunul autocarului: "fiți amabil, nenea ghidul, aici, în țărișoara dvs, există reguli de circulație? Și, de n-o fi cu bănat, domnul nostru-ar vrea să înțeleagă la ce vâstă se poate obține permisul de scuterist". "Aaaa, la 18 ani. Dar avem o problemă, într-adevăr cu scuterele. Suntem cam 3 milioane de suflete și avem înregistrate cam 12 milioane de scutere. Avem și reguli de circulație. Pe hârtie. O să vedeți, domniile voastre, că unul dintre cele mai interesante lucruri de făcut în Hanoi este traversatul străzii. Și, că tot aduserăm vorba, nu vă încredeți în traversarea pe la semafor. Este la fel de interesant, indiferent ce culoarea semaforului. Dar, vă las să descoperiți..." Cristoșelule, cu ce te supărai eu pe tine de apărură punctele ălea de suspensie care nu prevesteau nimic bun?

În prima seară, fără pregătiri prea multe, fuserăm aruncați în viața cotidian-nocturnă a orezarilor. Ce să faci, ne răpusese foamea. Și dorința de a da jos șosetele și a ne etala sandalele. Chiaună de somn, cu gândul la mâncare și cu ochii după te miri ce familie înghesuită toată totuță pe un scuteraș de juma de persoană, cât pe ce să mor în anonimat, călcată de o bicicletă. M-au trezit vorbele biciclistului. Nu am înțeles nimic, m-am rezumat la a-i arăta că mă spăl cu Lacalut de două ori pe zi cum mă învață pe mine televizorul și la a-i striga întruna "Iartă-mă" de aș fi făcut-o pe tanti cu emisiunea extrem de mulțumită de prestația mea. Ne-a luat 10 minute să traversăm o străduță cu o bandă pe sens. Promițător, ce să mai...

După ce am ajuns pe trotuarul cu restaurantul, una dintre fete grăiește mai mult în barbă-i: "nu cred ca e ăsta restaurantul pe care îl căutăm. Al nostru trebuie să fie pe partea cealaltă, după intersecția asta cu enșpe mii de benzi". Ne-am uitat unii la alții si toți la scuterele care ne priveau amenințător și am decis ca suntem gata sa încercăm o cârciumă de-a lor, neapetisantă pentru turiști, însă așezată fix aci unde ajunseserăm noi. Uite așa am mâncat noi toți, 15 flămânzi, un fel principal și o bere. Nota de plată pentru tot grupul: 20 de dolari. E bine. Acasă atât ne-ar fi costat de căciulă.

Prima zi de Hanoi ne întâmpină cu ploaie. Mocănească. Nu cât sa ne facă ciuciulete, cât să ne strice pozele. Și să nu ne lase să ne trezim. Așa adormiți vedem Templul Literaturii sau prima universitate vietnameză. Construit în 1070, era accesibil doar copiilor de la palat sau elevilor de la buni în sus din celelalte clase sociale. Adicătelea, pentru soră-mea, eu clar rămâneam la șters geamuri. Ce mi-a plăcut mie aci, în afară de arhitectura clar tradițională vietnameză? Faptul că numele absolvenților stă scris pe un fel de broscuțe țestoase ca mărturie a faptului că au terminat cu brio școala. M-am plimbat mai mult prin curțile ansamblului format din cinci părți despărțite prin pivoți, porți, porticuri. M-am bucurat de lacurile înconjurate de arbori bătrâiori, de aleile pavate cu dale de teracotă, de istoriile care sunt respirate prin fiecare por al așezămîntului. Când te gândești că în timpul dominației franceze locul a devenit Scoala Franceză din Extremul Orient iar după 1945 a devenit spital. Bine că a intervenit Unesco care a recreat originalul și ni l-a făcut cadou nouă, turiștilor habarniști de istorie, însă însetați de cunoaștere a vremurilor de mult apuse.

Parcă citindu-mi gândurile, autocarul se oprește la Muzeul de Etnografie. Un fel de Muzeul Satului al nostru. Mă pornesc pe citit. 54 de naționalități. Tot atâtea case urma să vedem. Tot felul de instrumente folosite în cultivarea, creșterea, prelucrarea orezului. Și o cafenea unde, în spatele gardului viu, se desfășura un spectacol de teatru de păpuși pe apă. E o căldură umedă afară. Care ne tot îndeamnă să intrăm în căsuțe mai mult pentru adăpost decât neapărat mânate de curiozitate. Îmi place. Parcă aștept cumva să iasă vreun Ho bunicuț și să mă ia la zor că am intrat încălțată. În unele locuințe parcă se aude zumzetul celor strânși în jurul mesei la o supă Pho. În altele se aude sporovăiala slăbăturilor feminine care împletesc pălării din paie. Off, măi Andreio, tare mai ești fascinată de viața la țară. Indiferent de țară.

Cum ceasul bătea amenințător de prânz, ne pornim cu mic cu mare să vedem cu ce ne potolim foamea. Ghidul ne duce într-un loc unde putem încerca chestii tradiționale. Ne înghesuim cu corporatriștii lor la cozi. Într-un fel de grădină hală, tapițată pe margini cu tarabe de unde îți poți lua cam ce poftești. De la supă din asta de-a lor cu mulți tăieței până la pui rotisat pe țepușă. Eu, deschisă la nou ca întotdeauna, ma hotărăsc la un fel de chips mai mare așa cum mâncasem prin India. Doamnele din grup, încântate de cum povesteam eu că ne-a învățat Mario să savurăm chestia aia din cartof, comandă și ele. Era și cam greu, ce-i drept, să comanzi altceva, doar din poze fără să știi exact ce naiba bagi în gură. Ce să mai la deal la vale, așteptam cartoful ăla transformat în clătită ca pe Dumnezeu.

Încep să vină comenzile. Pentru toți colegii de masă. Pentru toți colegii de restaurant. Pentru toți colegii de Vietnam. Clătita noastră se lăsa așteptată. Foamea ne cotropea cum ne cotropeau turcii pe vremuri. "Eee, da' și când o veni", grăia cu glas tare o doamnă din grup. Sună mai mult a autoîncurajare. Ce să mai tura vura, când ăilalți terminară desertul, ne aduseră și nouă clătita. Să mai zic că nici în clin nici în mânecă măcar cu ce îmi aminteam eu din India?

Se așează tanti ospătărița cu răbdare lângă noi. Inițial am crezut că din cauză că ne văzuse rătăciți definitiv. Nț, nț, nț. Așa făcea cu toți turiștii. Probabil s-au plictisit și ei să vadă cum clătituța chips era mâncată oricum, numai cum trebuie nu. Așa că începe demonstrația: o bucățică de clătită care era făcută din orez nicidecum din cartof, multă iarbă, un crevete abia scos din găoace, toate împăturite ca o sarma, sarmaua înmuiată într-un ceva sos și apoi ia de gustă. Eu am mâncat ce a împaturit tanti ospătărița. Mi-am dat seama care e șpilu' cu mâncarea aci: trebuie să muncești la ea, poate poate te plictisești și uite așa rămâi subțirel. Se uită tanti la noi, ne zice ceva, trag concluzia că a zis pe limba ei ceva de genul Quod Erat Demonstrandum. Ca o adevărată lady, spun grupșorului cu care am împărțit minunăția: eu m-am cam săturat, încerc și să mai dau jos câteva kile, luați dvs cu încredere! Îmda, nu știu câte înjurături mi-am luat, însă m-am consolat mereu cu gândul că numai datorită mie au încercat ceva specific vietnamez.

După așa un prânz copios, ghidul nostru ne anunță că a venit momentul pentru mișcare. Mișcarea altora. Vom descoperi orașul vechi duși în rișcă. Până și aici avem discuții: unii colegi cocălători nu se dau în vânt să fie trași de o slăbătură vietnameză după ea. Am depășit faza asta în India. Și eu aveam mustrări de conștiință că voi chinui un omuleț de 40 de kile cu tot cu bicicletă. Până mi-am dat seama că asta e modalitatea prin care ei fac bani să trăiască. În plus, se mențin și în formă: ce sală, ce dietă?! Așa că, fără mustrări de conștiință referitoare la punga de m&m basculată pe furiș după prânz în autocar, mă las dusă prin centrul vechi. Ahhh, ce senzație de vis! Toate scuterele alea milioane care erau un spectacol văzute din autocar, se îndreaptă acum frenetic fix către rișca în care sunt. La prima intersecție, dau dovadă de un curaj nebun: deschid ochii în sfârșit. Oooo, mamicuța mea olteancă! Și am zis să fac naiba testamentul ca să nu se bată ăștia de acasă în a-mi plăti ratele la bănci... Scutere, mașini, biciclete, pietoni. Mii și mii. Nu știu cum se face, însă nu se ciocnesc. E ca un haos dirijat totuși de undeva. Ăsta mic al meu pune frână. Adică pune piciorul jos. Se agită să se strecoare. Nu are răbdare să aștepte la semafor. De vis, ce să mai!

Ce se poate vedea în centrul vechi din Hanoi? Normal, cu condiția să ții ochii deschiși. Păi: tarabe cu pui atârnând întru cumpărare, oale, cratițe, haine, instrumente de cântat, florării, vitrine cu chipsuri din orez, magazine cu alifii (cu venin de șarpe, cu nu știu ce chestii de tigru, cu extract de nu știu ce), măști pictate, fructe de toate națiile, legume naționale, cărnuri însoțite de muște, pălării, pălăriuțe, adidași neapărat Nike, magazine Apple, la fiecare colț de stradă câte o cafenea d-asta de-a lor în care stai pe scăunelele lu' nepo de la grădi și bei. Ceva. Orice. Mai sunt tarabe unde se gătește. În direct.

 Altele unde se spală oalele și cratițele. Tot în direct. Mi se pare că se leagă toate. Coexistă. Fără scandaluri. Îmi place tare senzația. Și orașul. Ăsta vechi. Da, domne, asta căutam! Pentru asta am bătut atâta amar de drum! Îmi vine să mă dau jos din spinarea prietenului meu schilopatic de vietnamez și să mă așez la o citirică împreună cu ei, ai locului. Nu pot. Însă, prietenul mai sus numit devine asistentul meu. Văzând că sunt exasperată să fac poze la toate și la tot ce ține de autenticitatea locului, mă strigă din juma în juma de secundă să îmi arate: ba o tanti care duce cobilițe cu legume, ba un bărbier care își face meseria pe un trotuar lângă o tarabă cu pui fripți, ba un vânzător de bilete la loto (așa cred eu că era, nu sunt chiar sigură de ce vindea el acolo pe limba lui).

                                                                                

Am fost răpită brutal din realitatea asta a lor ca să fiu dusă în altă realitate. Hai să vedem căsuța unde își odihnește veșnicia nenea Ho Chi Minh! Dooooamne fereește, ce balamuc de lume! Cum să vă explic eu ca să vă faceți o idee? Știți cum era pe vremea lu' Ceașcă la băgatul portocalelor? Biiine, pentru generația asta mai nouă, când ține Smiley concert? Eeee, cam atâta lume, câtă frunză câtă iarbă. Ce să faci, nene, o poză? Poate dacă vrei să ai amintiri cu trei sferturi din populația mâncătoare de orez. Vedem așa, pe deasupra mulțimii pozânde, un colțișor de mausoleum. Ghidul ne povestește că nenea Ho Chi Minh nici nu și-a dorit să fie îngropat aci, dumnealui și-a dorit să fie ars, iar cenușa să îi fie împrăștiată prin toată țara. Dar, te pui cu voința poporului? Nu pot să vă povestesc prea multe despre clădire că m-a lăsat cam rece. Doar poate faptul că e făcută din granit (de asta m-o fi lăsat rece...) și că grădinile care îl înconjoară sunt pline de bonsai și plante donate de peste tot din Vietnam. În rest, cozi. Cozi imense.

 

Nenea Ho Chi Minh mi se pare că a fost iubit și datorită felului modest de a fi. Sau așa am tras eu concluzia după ce i-am vazut și locuința. Omu' avea și palat (normal, arhitectură franțuzită) unde să își odihnească oasele noaptea și să își pună creierul la treabă ziua, însă dumnealui prefera să trăiască, unii zic că pentru siguranță, într-o căsuță pe malul apei. Fără figuri. Simplă. Din lemn. În schimb, garajul impresionant. Cu tot cu mașinile președintelui.

Ca să încheiem cum se cuvine vizita în Hanoi, am mers la un teatru de păpuși pe apă. Mă pregătisem sufletește. Să nu fiu o incultă și să mă ia somnu' pe acolo. Să respect totuși cultura oamenilor. Mno, a fost mai interesant decât mă așteptam. Măcar prin prisma oamenilor care stau în apă ca să mânuiască păpușile. O tanti ne spunea pe limba domniei sale ce urmează să vedem. Mda, bine. Un nene și o tanti cântau la ceva instrumente ca să ne introducă în atmosferă și să înțelegem din muzică tot ce nu înțelesesem din spusele lu' tanti unu. Nu a fost rău. Nu a durat nici o veșnicie, așadar am supraviețuit exemplar.

Puse una peste alta, Hanoi este de văzut. De simțit. De trăit. M-aș mai întoarce? Fără să stau pe gânduri! Și mi-aș oferi luxul de a mă pierde pe străzile orașului vechi, printre scutere și mașini și pietoni. Și m-aș băga în seamă cu localnici și turiști la un pahar de ceva pe scăunelele alea puse pe trotuar, în fața casei.