Paella valenciană

Pățite din Sicilia când am lăsat pe ultima sută de metri ceea ce ne interesa cel mai mult să vedem și nu am mai reușit să ajungem, ne-am hotărât să suflăm și în iaurt. Și ce dacă e duminică și probabil toată borăcimea brunețică și sâsâită e la Bioparc? Mergem și noi. Să știm o treabă. Dacă mâine plouă? Sau în noaptea asta e vreun cutremur și murim? Să nu fi văzut și noi leul? Bine. Așa facem. După la fel de bunul și mult lăudatul deja mic dejun, după cafeaua cu spumă de două degete, după echiparea corespunzătoare cu baterii pentru Sonică, plecăm către Bioparc. Pe jos. Că pe hartă părea la o aruncătură de băț. Pe străzi, pustiu. Oamenii dorm. Se pare că se pornesc destul de greu. Mai ales duminica.

O luăm pe bulevardul principal. Cotim după un indicator, deși harta ne sfătuia altceva. Mergem. Printre blocuri obișnuite. De valencieni obișnuiți. Trecem pe lângă trei patru cerșetori. Români, cum altfel? Ne pierdem la un moment dat. Cu firea. Că dădusem de niște locuri cu multe buruieni. Și, deși scria că este sediul Poliției ceva, intrăm în panică. Păi bine, mă, iar pierdem vreme? Întreb un domn ieșit să plimbe vreo 5 căței. Nu cred că erau toți ai domniei sale. Cred că era un job. Îmi spune că suntem pe unde trebuie și că în 2 minute ajungem. Nu a fost nevoie de mai multe îndrumări. Deja se vedeau grupurile de copii... Cu tot cu părinții din dotare. Unii și cu bunicii. Coada la bilete arată ca un balaur cu trei capete. Nu avem încotro. Chiar dacă avem bilete on line, tot trebuie să cunoaștem dragonul.

După vreo 10 minute de socializare vizuală cu un puști care îmi zâmbește seducător de la su madre din brațe, după o încurcătură cu doamna de la casa care îmi dă harta parcului, însă uită de biletul propriu zis, intrăm. Ne-am propus să nu ne grăbim. Este o zi de primăvară târzie, dacă e să ne luăm după soare. Parcul este dispus pe zone. Începem cu Madagascar unde stau frumos la poză păsări (Flamingo roz) și animale colorate (lemuri, fossa). În timp ce ne tot plimbăm printre “mira, papa” auzim și o voce suavă în boxe care ne anunță că azi se împlinesc 9 ani de când există Bioparcul. Și, deci, pe aleea principală niște zâne pictează copii mai mari și mai mici, au loc câteva spectacole cu cimpanzei, mica savană poartă haine de petrecere. Puteam să încercăm să evităm fix zonele mai sus amintite de tanti de la megafon, însă exact asta căutam: agitația copiilor, fericirea lor când vedeau animalele. Așa că ne continuam plimbarea și fotografiatul.

Ajungem în pădurea ecuatorială. Ne molipsim cu bucuria sinceră și curată a puradeilor și avem un zâmbet tâmp pe chip în fața urangutanului, maimuțelor, porcului spinos. Avem parte și de o zi obișnuită. Și spectaculoasă. În sânul familiei de gorile. Juniorul familiei năzdrăvan și șugubăț atrage toate obiectivele aparatelor foto. Ne dăm cu greu plecate spre elefanți. Într-o pădure de baobabi, vreo 8 elefanți își defilează trompele prin fața spectatorimii exigente.

“Mira, papa, mira! Elefantul bea apă cu trompa. Eu pot să beau cu nasul?” Părinții găsesc fel și fel de tertipuri ca să îi facă pe prichindei să meargă mai departe. “Haideți să vedem leul! Astăzi este treaz. Și sunt și cele 4 leoaice cu el!” Țup și noi, copiii camuflați sub aspectul ăsta de adulți responsabili, să vedem leul și leoaicele. 

Alt spectacol. Domnia sa, regele, știe că e în centrul atenției. Lasă puțin din orgoliul lui de mascul și îi dă un pupic fugar leoaicei lui.




Ne arată pe urmă că el chiar are o dantură perfectă, semn că se spală pe dinți așa cum trebuie. Se mai uită urât la o altă leoaică și le ceartă pe celelalte cu un răget de mi-a ridicat părul pe spinare. Și se pune la somn. Prea multă activitate. O doamnă în spatele meu îi explică copiliței din dotare: “vezi, mami, domnul leu doarme, iar leoaicele sunt toate gata de vânătoare. Așa e și în viață: bărbații sunt mai leneși un pic...”

În vecinătatea culcușului regelui răsare un cap. Măăăă, cine s-a urcat pe scară de i se vede capul? Că totuși culcușul leului e cocoțat și despărțit de restul habitatelor prin niște treburi. Îmda, duduița girafă. Sunt vreo șase. Luuuungi cât o zi de post. Frumoase, de îți vine să le pupi fix în bot.

Ce mai vedem? O animăluță zebro-căprioaro-girafă. Adică okapi. Și zebre. Și rinoceri. Și crocodili. Și pe Bagheera. Și leopardul.

Suntem aici de 6 ore. Nu ne vine să plecăm. Mă uit la ce au reușit oamenii să facă aici. O Africă în miniatură. Nu prea sunt adepta animalelor în captivitate. Însă mi se pare că aici s-a făcut răul cel mai mic. Normal că tot închise sunt. Însă mi s-a părut că există un pic mai multă grijă pentru ele decât în alte grădini zoologice. Inclusiv referitor la stresul pe care vizitatorii ar putea să li-l creeze. De fapt, mi s-a părut și aici ca și la Oceanografic că se urmărește conștientizarea oamenilor asupra respectului și atenției care trebuie acordate animalelor. Și subiecții principali sunt cei mici. Mici de tot. De acolo începe totul. Nu încetez să mă minunez de oamenii ăștia în miniatură care sigur vor face diferența în viitor. Sunt veseli, fericiți și responsabili. Mă gândesc la nepo ale mele.

Cu greu plecăm din Bioparc. Ne îndreptăm spre plajă. Să vedem acolo cum e. E plin. Da, da, în februarie. Unii sunt întinși și sorb cu porii pielii fiecare rază de soare. Unii joacă volei. Alții fac surf.

Unii fac dragoste. Alooo, vorbeam de Marea Mediterană si râul Turia. În cântec de valuri și raze de soare apunând, râul fluviu pătrunde pasional marea.

Câțiva aleargă pe malul mării. Parcă e 1 mai la noi. Fără mici sfârâinzi și fără bere. Plaja largă, un nisip fiiin și albicios. Pe faleză, palmieri cât vezi cu ochii...

Și locuri unde să te răsfeți cu o paella. Și nu numai. Alegem și noi să intrăm pentru cină într-un locșor ce ne îmbie cu sangria. În seara asta vom încerca paella valenciană. Ușor reținută la ideea de amestec de fasole și orez, pui și iepure, paella și sangria, mă chinui. Închid ochii să nu îl mai văd pe Bugs Bunny în farfurie și înghit. Băăăă, ești nebun? Ce-i asta? Parcă e chiar mai bună decât fructele. Alea de mare.

Și sangria asta? Cum alunecă ea așa ca un copil pe un tobogan la Therme? Curcubeu pe cerul gurii... Cum să încheiem ultima seară în Valencia mai bine?!

Hai că ajungem și în ultima zi. Destinată strict plimbării prin oraș. Și unui micuț shoppinguț. Plecăm pe Avenida de Guillem. Vedem biserici. Și Colegiul de Artă. Și pe Mango outlet. Aici ne hotărâm să vizităm și pe interior. Îmda, la ei reducerile sunt pe bune reduceri. Și, puteți să mă faceți paranoia, eu chiar cred că este alta calitatea hainelor. Decât ce e la noi în magazine. După vreo juma’ de oră de plimbat printre geci și gecuțe, rochii și pantaloni, decidem să ne bucurăm de soare și să vedem mai departe cum e cu centrul vechi. Înainte să ne dăm luxul de a ne rătăci, vedem Gara și Plaza de Toros. Am rămas puțin mută. Eu care vorbesc întruna. Cum, domne, asta care pare un muzeu e gară? Sora mai spălată a Gării noastre de Nord? Pe bune? Cu fața asta de bijuterie? Și arena asta neoclasică? Superbitatea asta de ne ia ochii și mie și lui Sonică? Îmhm, Arena Coridelor.

Auzi, știi ce, hai undeva unde să îmi revin, să semene un pic cu ce avem și noi acasă unde ne întoarcem în câteva ore. Hai la piață! Pe bune, acolo nu are cum să fie altfel decât la Oborul nostru. Mercado Central. Ce piață, vere? O expoziție de jamones, sangrii, fructe, brânzeturi. Și o arhitectură pe interior tot ca la muzeu.

Simt cum mă adâncesc în depresie. Îmi revin un pic în bazarul din fața pieței. Un fel de Aleea Castanilor de la noi. E ok. Oricum, pot să jur că jumate din cei ce vindeau acolo erau românași de-ai noștri. Ne continuăm cele 30 de minute de mișcare recomandate de televizorul din țară. Vedem și Universitatea. Și colegiul patriarhal. La un moment dat ne rătăcim pe bune. Cotim, virăm, ca într-un labirint. Ajungem la Torres de Serrano. Nu, nu suntem gata să ieșim încă. Ne întoarcem spre Plaza de la Reina și Plaza de la Virgen. În mijlocul centrului vechi, în piața asta construită în întregime din marmură, ne așezăm să mâncăm. În muzica unui acordeon mânuit, cum altfel, de un român. Ne odihnim picioarele și încercăm să ne rupem de Valencia pentru a ne putea întoarce în țărișoara noastră. Ne deranjează din gândurile noastre o cerșetoare. Ghici-mici: româncă. Ooof oooff, măi măi. Măcar țiganii cântă la acordeon...

Pornim spre hotel să ne luăm bagajele. Nu pot evita să afișez moaca de “nu vreau acasă”. Ne așezăm în Grădinile Turia pe iarbă. In fața noastră câțiva elevi sunt la ora de educație fizică. Da, da, în parc.

În stânga, doi tineri cântă primăvara. Cu chitara. Și cu ceva vorbe sâsâite.

Ne dăm răgazul de a ne bucura de ultima gură de aer valencian. Și lăsăm soarele să ne pătrundă. Moment de reflecție: mâncarea excelentă, prețurile nu exagerate, mult verde (grădina asta care dă aer orașului mi se pare un vis). Sunt o grămadă de lucruri pe care le poți face, multe locuri în aer liber. Mi-a rămas Grădina Botanică, Parcul Natural Albufera, Cartierul El Carmen, plimbarea cu bicicleta, Grădinile Viveros. Mai am chestii de văzut în Valencia. Care este un oraș tocmai bun de descoperit cu amândouă nepo. L-am simțit aaaașa, prietenos cu copiii. Mi-a plăcut mai mult decât Madridul. Spaniolii ăștia sunt într-un fel. Nu au nicio greață. Își dau răgazul să trăiască. Își cresc copiii fără urlete. Îi respectă și îi ascultă. Cred că e limpede pentru toată lumea că am început să îmi caut iar job p-acolo. Și că Spania a revenit în forță pe lista mea de călătorii. Iar o parte din suflet și minte a rămas acolo, în Grădinile Turia.