joi, 6 aprilie 2017

Orașul științelor

Eu știu că mie când mi se pune pata, nu e chip să o scot cu niciun Vanish. Două pete mi-au marcat începutul de an: Italia și anul călătoriilor. Cum adică Italia? Păi în trei luni de zile am văzut trei regiuni din Italia. Măăăăă, da’ mai las-o! Găsiși vreun italian p-acolo? Sau? De unde atâta pasiune pentru țara pastelor? Stătui și o rumegai. Băi, eu, ia să mă mai îndrept și spre alte țări! Că în ritmul ăsta harta primită de la colegi (o treabă de poate fi răzuită și colorează astfel locurile pe unde ți-ai plimbat tenișii/sandalele/bocancii) rămâne doar cu o pată de culoare pe o părticica din Italia. Pata 2. Ce mi-am propus eu pentru 2017? Să călătoresc. În fiecare lună undeva. De preferat unde nu am mai fost. Nu, nu am câștigat la loto. Nu, nu mi-am găsit magnatu’. Nu îmi mai iau cârpe. Și nici mâncare prea multă. Și nu mai ies nici la cico așa des. Deci pata 1 înlăturată, pata 2 colorată, bolduită, îngroșată.

Păi, bine. E februarie. Ianuarie a fost a Siciliei. Februarie? Inițial, trebuia să fie a lui Murgu. Până mi-a fost plantată în minte ideea nocivă. De când nu ai mai fost, matalutz, în Spania? Shhhh, liniște! Fără tentații! Spania a ieșit din mintea mea pentru a o lăsa sănătoasă. Pe minte. Pentru ca. Ultima vizită pe tărâmurile lui flamenco a fost acum vreo 6 ani. În Sevilla. Și Cordoba. Și Cadiz. Și, la întoarcere, am intrat în depresie. Am început să îmi caut job. Din București. Pentru oricare din mai sus numitele. Vreo 9 luni. Fără succes. Și am decis să fie un subiect tabu. Ca să nu mă pun pe jelit. Că uite eu, țară sâsâită, te vreau și tu nu. Am reușit să uit de această iubire. Timpul cumva a așternut rivanol peste răni. Credeam că s-au vindecat. Aiurea... A fost suficientă o zgândăreală ca inima să plece iar la galop și degetele să rezerve, înainte ca mintea să proceseze, bilete de avion. Cu destinația Valencia. Pe care mi-o doresc de ceva vreme. Dar a cărei vreme nu a fost până acum.

Mă pun pe căutat. Pe întrebat. Pe citit. Pe sfătuit. Controversată destinație. “Îmmm, ce să zic, nu e cine știe ce de capul ei! Nu prea ai multe de făcut.” “Mie mi-a plăcut tare. Mai mult decât Madridul. Are așa, un ceva al ei.” Bine. Lasă să văd eu. Știu ce vreau. Să bănănăi pe străzi. Într-un mod mai mult sau mai puțin organizat. Și să mă bucur de entuziasmul lor. Prefer ca, de data asta, să plec fără prea multe planuri. Că, de cele mai multe ori, socoteala de acasă și aia din târg nu sunt nici măcar surori. Darămaimite gemene. Și, șoc! În loc de apartament, mergem la hotel. Să nu mai alergam noi la supermercado și să ne trezim cu noaptea în cap să pregătim micul dejun. Și mai schimbăm ceva. Mergem pe tourist pass. Adică un fel de all inclusive în ale transportului. Cu ceva reduceri. Și ne așternem la drum.

Ajungem în Valencia după un zbor ce mi s-a părut lung și plictisitor. În aeroport, lucrurile merg ca unse. Găsim biroul de unde ne ridicăm passurile. Prima interacțiune în limba telenovelelor. Hai că nu ai uitat, pătrătel! Alegem să mergem în oraș, la hotelul unde ne sfătuise Booking să ne odihnim oasele, cu metroul. Țaca, paca, în 20 de minute de la aterizare eram pe peron la metrou. Extrem de bine legat orașul de aeroport. Tot extrem de bine și indicată stația de metrou. Și tot extrem de bine legate magistralele între ele. În 30 de minute eram în holul hotelului. 3 stele. Teoretic. Nu mai știu exact. Parcă am strâmbat un pic din nas când am văzut camera. Ne-a trecut repede. Nu prea stăm în cameră. Deci, putea la fel de bine să fie și un cort. Dăm o tură pe la vecinul, El Corte Ingles. Luăm de ronțăit. Și de băut, porsupuesto. Ne retragem relativ devreme. Avem planuri mari pentru mâine.

A venit mâine. Pe la un 8 facem ochi. Hai! Deși e sâmbătă, deși toată lumea ne-a zis să evităm a merge în weekend în locurile unde merg copiii, astăzi avem în plan Oceanografic, Muzeul Stiintelor, Hemisferic, Palatul de Arte. Coborâm la micul dejun. Surprinzător. De bogat. Ai de unde alege cu ce să umpli stomacul. Cafeaua, excelentă. Așa mi s-a suflat din culise. Ne pornim. Pe un cer albastru curat. Și un soare care mângâie blând. 20 de grade. La 10 dimineața. O luăm prin grădinile Turia. Era și păcat, dacă tot treceau prin fața hotelului nostru. Grădinile animate. Biciclete, role, alergători, plimbăreți, localnici, turiști, tineri, moșuleți. Tufele sunt deja în floare. Pot să jur că am văzut și vreo doi trei fluturi. Primăvară, e iarăși primăvară, vorba lu’ nenea Tudor Gheorghe. Sau e doar Spania.

Ieșim din grădini pe Pont de les Arts. Căutăm stația de autobuz. Nu avem nevoie de hartă. Nici de indicațiile localnicilor. Ne luăm după cârdurile de copii. În stație, tabela ne arată că în 10 minute ne ajunge și mijlocul de locomoție. Programul este respectat ceas. Poate citesc asta și vatmanii de pe 36. Ne strecurăm printre posesorii glasurilor jucăușe și vesele ale spaniolașilor. Hotărâm să coborâm mai repede decât ne planificasem. E păcat de soarele ăsta să rămână cu dorința de a mângâia și a nu avea pe cine. Sonică iese și el la lumină. Începe să înghită imagini pe care mi le va dărui mai apoi sub formă de amintiri.

În fața noastră Umbracle. O arhitectură interesantă. Și nu îmi dă senzația de rece, fără suflet pe care mi-o dau de obicei construcțiile atât de mari. Albastrul cerului prin scările ce formează acoperișul, mirosul de verde, palmierii printre dalele de beton. Toate își au cumva locul. Și sensul. 


Ne continuăm plimbarea. Agora. Locul unde s-au gândit să găzduiască diverse evenimente. Sora de la oraș a Sălii Polivalente. Sau a lui Romexpo. Tot structură metalică, ca și Umbracle. Ne limităm la a ne clăti privirea cu imaginea ei pe afară. Nu avem timpul să intrăm. Cel mai mare acvariu din Europa ne așteaptă în vreo 2 km. Lângă Agora, de fapt pare a fi lipit de Agora, L’Assut de l’Or Bridge. Podul harpă. Clădiri cu arhitectură futuristă. Altfel. Interesante. Atractive.

Intrăm în Oceanografic. Animalele sunt împărțite în mai multe clădiri. Clădirile la rândul lor găzduiesc mai multe acvarii. Spre exemplu, Mediterranean are 9 acvarii, fiecare găzduind specii diferite de pești și nevertebrate.
Țestoasele își duc traiul în Aldabra Tortoises. Crocodilii au locul lor, rechinii au locul lor, balenele au locul lor. Pe delfini i-am văzut într-un mini spectacol, la Delfinariu.
Oamenii ăștia pun foarte mult accent pe educația copiilor în ceea ce privește îngrijirea și respectarea animalelor. Și cum trebuie să acționeze dacă găsesc un animal în pericol. Nu lipsesc pinguinii, leii de mare, casa fluturilor. 
Bineînțeles, punctul de atracție al acvariului îl reprezintă tunelul în care te plimbi pe sub rechini și pisici de mare. Oceanograficul este un oraș în sine. Cu restaurante, magazine și baruri. Noi am stat juma de zi și tot nu ne-am săturat. Ne-am dat plecate doar pentru că eram presate de timp.


După o binemeritată înghețată și o pauză de 10 minute acordată picioarelor din dotare, suntem gata pentru Muzeul Științelor. Pe afară, fix aceeași arhitectură impresionantă. Înăuntru, o hală imensă în care poți întelege fizică, chimie, matematică experimentând. Un loc unde se joacă și copii și părinți și bunici. Și unii chiar înțeleg mai bine cum e cu oglinzile, cu forța gravitațională, cu ritmul cardiac. Trei etaje în care nu se repetă niciun joc. Domne, ce să zic. Jos pălăria pentru inventivitate și creativitate. Dacă aveam și noi așa ceva când eram copii, nu cred că mai copiam după Misu la fizică. Acuși, adult plictisitor fiind, nu prea am apreciat oprirea. Adică nu prea m-am înghesuit cu copiii să mă joc. Nu cred că mai e nevoie să spun că era plin ochi.

Declarăm închisă sesiunea de învățare și mergem la film. La Hemisferic. Doamna de la casa de bilete ne recomandă să nu intrăm totuși la filmulețul cu testoase. E plin ochi de juniori. Mejor, veniți dvs pe la un 6. Să vedeți ceva pentru oameni mari. Ceva cu America. E bine. Avem timp să dăm o fugă să înghițim ceva. La un restaurant cocoțat la etajul 11. Al lui Corte Ingles. Ne aruncăm la o paella. Cum altfel? Cu fructe de mare Mediterană. Se vede așa fain orașul științelor de aici, de sus, încât uităm de film. Lasă, IMAX avem și noi. Mai bine mai așteptăm să facem câteva fotografii noaptea. Ce a ieșit este ușor spectaculos.



Nu înțelegeam ce așteaptă toți pozarii înșirați în linie, ca la execuție, cu aparate de diverse puteri, mărci, performanțe pe trepied. Mă gândeam că o ieși vreun delfin, o face vreun acrobat un giumbușluc. Nope, așteptau noaptea. Culorile clădirilor sunt spectaculoase. Deși fără aparat la ochi nu par.


















Și a mai fost ceva. Un foc de artificii de vreo 20 de minute. Nu am reușit să aflăm care a fost ocazia. Ce am reușit să aflăm, pe pielea noastră, a fost că în Valencia, dacă ești șofer și vezi un foc de artificii, oprești motorul acolo unde ești, beculești din avarii și te bucuri de spectacol. Știu că nu vă vine a crede, însă excat asta s-a întâmplat. Mă miram de unde și până unde blocajul în care autobuzul nostru se văzuse prins. Până am văzut că două benzi din trei erau ocupate de oameni veseli, cu ochii fixați pe cer. Bine, fără supărare. Nu ne grăbim nicăieri. Mai avem de stat cu și la voi.

Niciun comentariu: