Cantando sotto la pioggia

Ultima zi de Sicilie a fost rezervată pentru ceea ce credeam noi că este mai bun. Ca frișca de pe tort. Ca o căpșună în moțul salatei de fructe. Ne-a ieșit mai degrabă ca o bomboană pe colivă. Dar să vedem desfășurarea acțiunii. Ca să nu cumva să dăm greș și să mai orbecăim, gazda noastră ne aranjase o excursie oraganizată. La 9 dimineața (ca în concediu, de), în fața locuinței noastre gazdă, ne așteaptă un minivan cu ghid. Gata, zic, acuși stai pe spate și las-o doar pe ea, vorba lu’ Voltaj. Stau eu ce stau pe spate până mă hotărăsc să intru totuși în vorbă cu ghidul nostru cel mut. Mi-a spus de la început că fiind cod galben de ninsori, cel mai probabil vulcanul nu poate fi vizitat. Dar mai dă un telefon să vadă care e treaba.

Acuși. Care fusese planul inițial: ne organizează omul vizita pe Etna și ne dă o fuga și în Taormina. De asta și alesesem varianta cu excursie organizată. Să nu ne mai batem noi capul cu urmărirea autobuzelor. Dacă însă nu ar fi fost în discuție oprirea la Etna, nu era niciun fel de greutate să ne urcăm noi singurele în trocarici și să o luăm spre Taormina. Normal că am văzut și noi că vremea era nu tocmai grozavă. Însă eram cumva în faza de negare. Nuuu, că până mâine iese soarele. Și va fi cald și bine. Se ridică și codurile și dispar și polițiștii care blochează accesul spre vulcan. Eu eram în negare și când omu’ ghid ne ducea pe șoseaua înecată de ploaie. “Nuuu, clar plouă numai aci. Pe unde avem noi treabă sigur e caniculă.”

Ca să mai uit de “nu prea cred că se poate” intru în vorbă cu ăsta mic. În englezo-româno-italiano-spaniolească. “Și, măi Giovanni, sunt mulți români prin locurile astea?” Omu’ e ghid, nu e poliglot. “Da, da, aceleași prețuri la intrări pentru toată lumea, și pentru români” Zic “e, nu m-am exprimat eu bine.” Mai încerc: “sunt mulți turiști care merg spre Taormina?” Îmi răspunde: “în Taormina sunt și restaurante deschise. Mai puține decât în sezon, dar sunt.” Nu mă dau batută încă: “putem vedea Etna din Taormina? Măcar așa, de la depărtare?” Giovanni al nostru răspunde nonșalant: “Etna este foarte frumos de vizitat vara. Acum e închis. Din cauza vremii.” Oook, hai cu liniștea mai bine!”

După ce dă ‘mnealui un telefon și se reasigură că nu e nicio șansă să ne cocoțăm pe urmele lavei, începem să negociem Taormina. Vorba vine, să negociem. El promite pe limba lui că ne face un discount considerabil. Eu ii zic că fetele vor să ne petrecem toată ziua în Taormina, nu vreo două ore cât ne planificase el. El a zis că ne lasă 20 de euro din prețul final, eu am înțeles că 20 de euro de căciulă. Se pare că nici n-am vorbit aceeași limbă, nici nu ne-am înțeles în aceeași limbă. Eram dezamăgite. Nici nu mai conta ploaia de afară. Conta că eram fleașcă noi pe dinăuntru. Una din fete, mai tare cu psihicul, propune: “bă’, dacă tot suntem aci, hai să nu facem praf ultima zi! Hai să vedem Taormina asta! Ceva, ceva trebuie să fie de capul ei de o tot laudă lumea pe net!” Bine, are sens ce zice. Hai să pornim!

         

Intrăm pe poartă în orașelul ce avea să ne îndulcească înfrângerea. Cocoțată pe o colină a muntelui Tauro, minunăția asta ne face să nu mai simțim vremea. Plecăm la pas. După primele 5 minute, mă gândeam să îmi caut o garsonerică în zonă. Străzi minuscule, balcoane împodobite de plante, restaurante cochete. 

De fapt, în fiecare clădire din centrul vechi găsești adăpostit fie un restaurant, fie un hotel, fie un magazin. Nu seamănă deloc cu ce am văzut în restul Siciliei. Una din cocălătoare îmi spune că seamănă tare cu Amalfi. Și miroase parcă a șic. Și nu prea a sărăcie. Ne plimbăm pe Corso Umberto. Între porți. Ne facem curaj și intrăm cu apa șiroind pe noi într-un magazin de suveniruri. Vânzătorul ne spune că în extrasezon sunt extrem de puțini turiști. Iar vremea e capricioasă. Îl întrebăm de cercei din lavă. Și de un loc unde să bem o ciocolată caldă. Ne recomandă locul unde merge domnia sa la masă. Își ia și măsuri de precauție “dacă e deschis”.

Hai să intrăm un pic să ne uscăm. Cerem o ciocolată caldă și încercăm și arancini. Ciocolata caldă nu e la fel de tare ca în Ostuni, însă e caldă. Arancini este o bilă de orez umplută în mijloc cu carne tocată și sos de roșii sau cu mazăre și sos de roșii. Nimic spectaculos. Însă ține de foame. Și, fiindcă tot nu se oprise ploaia, mai luăm și o tură de canoli. Mai o vorbă, mai o bârfă, mai o supărare cu vremea asta care ne-a dat peste cap planurile. Hai că se transformă din potop în mocănească. Putem continua. După ce ne asigurarăm că văzurăm tot ce era de bifat în zonă, adică Turnul cu ceas, Piazza Duomo, Basilica San Nicolo, Basilica San Agostino, Palazzo Ciampoli, ne hotărâm că a venit momentul să ne rătăcim. Cum telefericul care să ne ducă spre mare nu funcționa, o luăm în sus, urcăm trepte după trepte - unele prin grădinile oamenilor și ajungem pe drumul către Castelmola.

Ne lovim la tot pasul de dovezi ale faptului că ne aflăm într-o stațiune mai mult decât turistică. Pensiuni, hoteluri, hosteluri. Pe măsură ce urcăm, descoperim peisaje de tablou, de cărți poștale, de trip advisor. La poalele colinei, Marea Ionică. Chiar dacă soarele nu iese azi din casa lui să se răsfrângă în apă, marea e colorată demențial. Turcoaz, gri petrol, albastru, verde. Câțiva pescăruși rătăciți ne croncăn de mama focului. Poate poate le pică și lor ceva. Tot pozând în stânga și în dreapta, vedem și Teatrul Grec Roman. Peste drum, pe o altă parte a colinei. Căutăm și Etna din priviri. Nu ne iese. Nici măcar așa, de departe. Cerul e mult prea supărat. Nu-i nimic. 

Hai și în jos, spre plajă. Coborâm spre Taormina prin grădina de cactuși. Plini de fructe în ianuarie. Ne mai rătăcim preț de câteva clipe pe străduțele ce duc spre teatru. Descoperim piațete împodobite de portocali, terase ingenios decorate, ghivece de flori ce străjuiesc trepte care duc spre nicăieri și spre peste tot în același timp.

Mai avem zece minute până să ne întâlnim cu ghidul nostru nepoliglot. Nu prea mai e timp de mare lucru. Iese soarele. Pe buuune? Acum? Străzile încep să capete viață. Turiștii ies din bârlogurile cochete și o iau la pas spre ținte bine stabilite. E ora mesei în curând. Și a apusului. Care trebuie că se vede de vis de pe colina asta. Iar plecăm cu promisiunea că Taormina va mai fi vizitată de noi. Într-o primăvară. Sau într-o toamnă târzie. Ca să ne putem bucura de flori. Și de mare.

Nu cred că mai are sens să spun că soarele din Taormina a mers cu noi și în Catania în care credeam cu o zi înainte că ne vom îneca. Și nici că a doua zi ne-a condus obraznic la aeroport. Parcă numai așa, să ne facă în ciudă. Că plecăm. Înapoi la codurile noastre de ger. Și, totuși... Parcă pentru a ne face un ultim cadou, Sicilia cu ajutorul companiei low cost ne prezintă în cele din urmă pe domnia sa, Vulcanul. Reușim să îl fotografiem de la distanță. Din aeroport.  De pe pistă. 

Din avion. Fumegă. Parcă e un tăuraș ce scoate fum pe nări. Și ne transmite, pufăind: “nu mă vedeți când vreți voi, mă vedeți când vreau eu”. Bine. O să ne întoarcem!