Nașule, ești acasă?

Auzi? Păi nu începem și noi anul cu o excursie undeva unde e cald? Bine, hai, nu de Revelion că nu am găsit încă magnatul, dar în ianuarie să fie. Uite, în 24 că tot ne-a dat Statul liber. Să mergem să sărbătorim Unirea undeva. Nuuu, nu în Românica. Ce dacă e vorba de Unirea Principatelor Române. Să fie cu iz de străinezia! Hai, ia vezi tu unde mai au low costurile oferte! Să nu mai fie nevoie să ne vindem vreun organ. Că nu prea mai sunt. Și mai avem de văzuuuut o grămadă din lumea asta.

Și dă-i și caută, și dă-i și vânează oferte. Că așa e când arăți că poți să îți faci timp. Toate pică în cârca ta. Dacă te mai și miroase grupul cum că ți-ar plăcea să analizezi oferte și posibilități și că ai putea să dai o listă scurtă, ăla ești. Formal, informal, oficial, neoficial, numit, nenumit, tot aia ești. Responsabil cu organizarea. Aaaa, păi hai, treci și organizează. Și ai și răbdare. Că dacă e ieftin, nu e cald. Dacă e cald, trebuie multe zile de concediu. Dacă nu trebuie zile de concediu, e prea aproape. Și tot așa. Într-un final, găsesc o variantă. Pe care o supun votului grupșorului.

“Bă (a se citi: dragelor), am găsit ceva. Nu e nici exagerat de scump, plecăm vineri și ne întoarcem marți, anul trecut în perioada asta au fost 18 grade. Ne băgăm?” “Nu ai zis ce era mai important: unde?” “Păi speram să nu mă întrebați! În sufrageria alor mei.” “Ha, ha, ce glumeață ești azi. Spune odată că noi suntem cu salariile, nu avem timp de ghicitorile tale cu nepo!” “Bine, antipaticelor, Sicilia!” “Sicilia, adică Nashu? Sicilia, like in Italy? Iaaaar Italia? Iaaar macaronari? Aaaa, i s-a terminat făina lu’ cumnatu-tau (mare iubitor de paste facute din faină de la italieni de acasă) de vrei sa ne duci iar?” “Știți ce, eu mă duc! Care vrea să meargă să zică să nu pierdem reducerea la avion. Și, dacă nu vreți Sicilia, rămâne oricând varianta cu sufrageria alor mei!” “Ia bilete!”

Și uite așa încălecăm noi pe un low cost, tânjind cum altfel la căldură și soare. 2 ore mai târziu pășeam pe tărâmuri macaronare. Nu atât de cald pe cât ne doream, însă clar mai bine ca acasă printre munții de nea. Prima provocare: găsirea apartamentului închiriat. Localizat în buricul târgului, bârlogul nostru pentru următoarele trei nopți s-a lăsat destul de greu găsit. Ca niște curci ușor amețite de aburii vacanței am umblat în cerc. Fix ca blonda în giratoriu. După vreo 40 de minute de învârtit în jurul țintei , se aprinde beculețul și reușim să găsim intrarea. Cam dezamăgitoare împrejurimile... Parcă prea cu aer de Sicilia. “Doamne, ce oi fi ales eu aci? Să vezi omor ce îmi iau de la fete!” Abia după ce am intrat în casă mi-a mai venit inima la loc.

Un apartament pe două etaje. Nu vă imaginați vreun penthouse. Un locșor nici mare nici mic, tocmai potrivit pentru a găzdui vreo 4 persoane. Multă imaginație și creativitate au fost folosite întru decorarea cu diverse pe care eu sincer le-aș fi aruncat, fără să mă gândesc că aș putea să le folosesc ca să dau un aer așa “altfel” casei. În hol, un fotoliu tapițat cu o husă dintr-o pereche de blugi deja tociți ne invită cu tupeu să îl încercăm: o scară lăcuită se cerea umplută cu poze; rama pentru oglinda oglinjoara din poveste era un cauciuc de bicicletă; ceasurile (vreo 10 în tot habitatul) realizate din diverse materiale și reprezentând diverse obiecte ne indicau și ora de acasă și ora de peste Ocean și ora lu’ Nașu’; lămpile din dormitoare furaseră părți din blugii fotoliului pentru a-și domoli lumina; în fiecare dormitor, câte 4 lădițe, foste gazde ale portocalelor, primiseră un nou rol în piesă, acela de spațiu de depozitare; într-una din camere, lângă patul sub care păturile își aveau culcușul în două valize vechi, pictate în nuanțe vii, o masă de ping pong în miniatură ne invită să ardem pastele; în camera aflată în stânga apartamentului blatul măsuței ne arată un obligatoriu înainte sau la dreapta că poate ajungi prea “obosit” și nu îți dai seama ce și cum de o iei în stânga, fix în perete; nici terasa nu e mobilată cu plictiseli, e parfumată de ghivecele de flori care răsar din tigăi (îmhm, fix alea în care prăjim cartofi) cocoțate pe paleți curcubeu; o mașina de cusut pe care o folosea bunica gazdei noastre este suport pentru cărțile lăsate la discreție vizitatorilor care nu își vor fi terminat bateriile pe drumurile Siciliei. Aș putea continua așa mult și bine. Pare mai degrabă o expoziție de home design decât un loc de dormit/locuit.

     
O cunoaștem și pe vinovată: Alessandra, artista care deține locșorul și care și-a lăsat amprenta în fiecare colțișor. O fătucă minionă, toată numai zâmbet, săritoare și extrem de implicată în “vreau să te simți atât de bine încât, dacă te decizi să mai vii în Catania, să nu existe altă opțiune în mintea ta în ceea ce privește cazarea.” Stabilim cu ea într-o englezo-italiano-româno-gestică programul nostru pentru cele trei zile de stat la ea în oraș și prin împrejurimi. Ne spune de Catania, de ce putem vedea pe lângă Catania, de vedeta Etna și de vremea ce se anunță cu coduri. Ne înțelegem de minune până la aia cu codurile. Mintea noastră refuză să percuteze alte coduri. Doar ce fugisem de coduri de ger.

Decidem să lăsăm vulcanul pentru ultima zi și să începem cu orașul gazda. Pornim la pas încă din seara în care am ajuns. O ploaie măruntă se pornește că de nicăieri. Ne face să ne gândim dacă nu cumva, din pură întâmplare, am ajuns la Londra. De fapt, abia acum ne explicăm prezența umbrelelor lăsate de Alessandra într-un coș la intrarea în apartament. Ce contează? Nu e frig, nu ne sperie pe noi o ploicică. În 5 minute, termină și Al de Sus dușul. Ne pornim la fotografiat. Nici una nu dă glas gândurilor: nu pare centrul, pare un fel de Gara de Nord. Din cauza oamenilor străzii. Și a mirosului înțepător de urină. Înaintăm pe bulevardul lor principal. Multe magazine, mulți italieni. E mai micuț decât Bari. Și parcă și mai cochet. Cu ochii după arhitectură și nori, ajungem în Piața Domului. Aci tronează în toată splendoarea-i Fântâna Elefantului cu obeliscul egiptean. Și Domul. Ne învârtim nițel printre ele. Obiective ale turiștilor de peste tot. Până ni se face foame. Hai să găsim niște fructe de mare, într-o osterie din asta cu iz de plajă. Îmda, peste două ore. Că până la 19, suntem în siesta. Îmda, uitasem.

O apucăm înapoi pe Via Etnea. Ne rătăcim pe străduțele din jurul domniei sale. Până ajungem la Amfiteatrul Roman. Loc de luptă a gladiatorilor. Și a oamenilor cu sălbăticiuni. În văzul a 15000 de spectatori. Pitită după amfiteatru, biserica Capuchi. Și tot prin piața p-aci statuia lui Vincenzo Bellini. Mai la deal pe via Etnea colț cu Umberto I ne atrage atenția Palazzo Pancari Ferreri. Că are o arhitectură deosebită. Hai să ne întoarcem în Piața Domului să vedem dacă dam peste un punct de informare turistică. Ne-ar prinde bine niște informații despre cum circulă autobuzele în weekend, având în vedere că excursia noastră viza locuri minunate pe lângă Catania. Uite așa dăm noi și de Piața de Pește. Cu batistele la nas (sclifosite, nu glumă) mi se fac semne disperate că putem trece la “bifat” peștii și moluștele. Cu ochi bulbucați de melc, ajungem și la info. Dăm peste cei mai faini comunicatori. Și cei mai bine informați info people pe care i-am întâlnit eu în călătoriile mele. Primim sfaturi mai degrabă decât răspunsuri la întrebările noastre. Și ne recomandă locuri unde merg ei să mănânce.

I-am ascultat referitor la masă. Peste două zile. În ultima seară de Sicilia. Când ne-am delectat cu locuitori ai mării Ionice. La don Turiddu da Gaetano în bucătărie. Îmnu, nu chiar în bucătărie, în fața bucătăriei. Că așa se gătește la nenea ăsta. La vedere. De fapt, cam totul este la vedere. Langustele cu peștii și creveții, calamarii și caracatița, midiile și stridiile. Patronul cu bună dispoziția din dotare. Ospătarii cu răbdare și recomandări. Până la Don Turiddu, am decis că pentru prima seară în Catania să mâncăm fructe de mare de la Dristor Kebab al lor. Și am mâncat. Din deja binecunoscutul cornet. Și, ca niște pițipoance care se respectă, am băut și o bere. Nemțească, parcă. În Italia, da. Și am luat-o spre casă. Aveam planuri de făcut pentru a doua zi.