Autobuzul? Unde e autobuzul?

“Aaaa, nu, nu iar 6 juma! O să ne faci să ne întoarcem mai obosite decât am plecat. Până și șefu’ e mai înțelegător ca tine...” “Bă’, treaba voastră! Eu în juma de oră plec. La autogară să mă cocoț în autobuz. Dacă nu îl prindem p-ăsta, mai avem la 11. Juma’ de zi irosită. Și știți cât stăm de prost cu zilele de concediu...” Până să se adune 6 ochi, i-am aruncat eu pe ai mei 2 pe geam. Să văd minunăția de priveliște. Cu terasa ireal inundată de soarele care se reflectă în paleții atât de ingenios folosiți pe post de rafturi pentru flori. Îmda. Paleții la locul lor. Colorați în culorile curcubeului. Ce avea probabil să se întindă și pe cer după ploaia torențială ce se vărsa din cer. “Ups! De asta le era greu fetelor să se trezească! Las’ că se oprește!”

Pornim cu avânt prin ploaia răruță spre autogară. Nici nu apucăm bine să ne îmbarcăm că se pornește potopul. Eu chiar cred că în cer acolo a fost o inundație. Mă încurajam în gând: “ție îți place ploaia, geaca este impermeabilă, nu poate să o țină așa mult timp. Să vezi, nici nu o să ajungeți bine și o să iasă soarele.” Pe autostradă în stânga noastră soarele câștigă teren în fața norilor care, văzându-se oarecum depășiți de situație, plecau cu coada între picioare spre dreapta, înspre munți. “Ieeeei, hai că se poate! Domne, ce ți-e și cu puterea minții și cu gândirea asta pozitivă!” 

Tocmai când aproape săream într-un șold pe scaun, autobuzul virează. Dreapta. Șoc! Norii își arată dinții perfect albi într-un rânjet ce transmite clar, fără încurcături: te facem fleașcă! te facem fleașcă! Oooo, Papă de la Vatican! Ooo, Dumnezeu italian! De ce îmi faci una ca asta? Aaaa, vrei cu provocări! Bine, hai să vedem!

Hai că atâta mă lamentai cu ploaia că uitai să zic încotro pornirăm. Planul de acasă fu așa: Ragusa în prima parte a zilei și Modica, la ciocolată, în a doua jumătate de duminică. În teren, lucrurile s-au întâmplat un picuț deviat. Ajunserăm în Ragusa. Eu, amărâtă cu vremea. Și preocupată să ascund de ploaie aparatul foto pițiponc, făcut numai pentru călătorii în Bora Bora unde înțeleg că e mai mereu cald și bine. Și soare. Deci clar nepregătit pentru dușul în natură. Cu ochii la Sonică, mă iau după cocălătoare. Mă dezmeticesc vreo 300 de metri mai încolo și întreb: “p-aci trebuie să o luăm?” Mi se răspunde inocent și sincer din public: “nu știu!” “Păi și de ce o luarăm pe străduța ista?” “Păi mi se păru interesant de pozat casa asta cu creioane...”

Boemi de artiști. Nu te prea poți supăra pe ei. “Hai naiba înapoi să întrebăm pe cineva!” “Păi pe cine că duminica la 9 lumea nici nu s-a dat jos din paturile lor siciliene?” “Hai că vedem noi! Găsim noi vreun muncitor de se întoarce din schimbul trei! ”

Cercetez cu privirea. Nimic. Nimeni. Nu mai erau nici măcar ăia doi trei omuleți de coborâseră cu noi din autobuz. Biiine, mă, uite un magazin deschis. Intru. Doi chinezi, o doamnă minionă și un domn slăbătură de la atâta orez. O dau pe engleză și o întreb cum o iau spre centru. Acuma, să fim bine înțeleși: eu la munca asta a mea zilnică, dătătoare de salarii numai bune de investit în Sicilii, mai sprehănesc așa engleză. Am pretenții că mă descurc binișor. Asta e strict autocaracterizare. Caracterizare indirectă, făcută de doamna minionă, prin gesturi: îmi întinde o umbrelă. Îmbun. Să o luăm pe limba spaghetelor. Mă simțeam ca în reclama aia cu “tu di erport”. “Al centro, al centro!” Intervin aici și gesturile în care îi arăt că vreau să o iau pe picioare către centru. Îmi arată teniși. Chinezești. Numai buni pe o vreme ca aia. Buni ca să îți mureze picioarele. Clar! Escuuuu, unde ești, fi-ți-ar italienii și italiana de râs! Pusesem deja mâna pe telefon să sun un prieten, având în vedere că publicul se prăpădea de râs iar fifty fifty nu știam să cer în chineză. Mă salvează slăbătura. “Ali tzentro?” “Îmhm”, că îmhm e universal. Îmi arată. Nu înțeleg o iotă. Bine. O luăm înainte. Vedem noi unde ajungem.

Orbecăim. La propriu. Pentru prima dată în viața mea de călător mă învârtesc ca vulturul deasupra prăzii. Adică în cerc. Încerc să o iau în toate părțile. Mi se pare că ies din oraș. O iau înapoi. Încerc altă străduță. Parcă bat la porți închise. Ne învârtim așa vreo oră. Din trei câte aveam alocate vizitei noastre. Accept că sunt depășită de situație și intru să întreb. Ne întoarcem. Ajungem în sensul giratoriu în care, fix ca în bancul cu blonda, ne învârtisem 10 minute nițel mai devreme. Intru să întreb într-un magazin. Al unor chinezi, normal, cine mai muncește duminică dimineața la 10? Mă îndrumă. Nițel. Ajungem după 45 de minute fix de unde am plecat. Ok, antreprenorul grupului scoate GPS-ul. Ajungem în centru. Evriiiiika! Orășelul ăsta, cum altfel, baroc este situat pe două dealuri. Așadar, invariabil, urci și cobori.

                                                                       

                                                                                        

Intrăm în Ragusa Ibla pe Ponte Vecchio. Ne bucurăm de străduțele înguste. Mă pierd cu ochii mei și ochiul lui Sonică lipiți de clădiri. Mă emoționează tare amestecul ăsta de medieval, antic, baroc. Tot rătăcind mă lovesc de biserici și palate reconstruite după cutremurul care a distrus cam tot în 1693. Se pornește ploaia din nou. Mocănește. 

           

Mă îmbie ce văd în vitrina unei Pasticcerii. Intru și mă așez în rând cu localnicii. Miroase a bun. O italiancă ferchezuită mă întreabă dacă sunt bine. Nu e vreme chiar grozavă pentru vizitat orașul dumneaei. Pentru că pare trist și gri. Însă mă asigură că e un orășel ce merită bătut la pas. Îmi recomandă să încerc canoli. Un desert făcut din aluat crocant, umplut cu cremă de ricotta și fistic. Îi zâmbesc și o ascult. Mă dusesem pornită să cumpăr exact îngrășătoarele astea. Le-am savurat în ploaie, pe scările Catedralei. Nici nu înghițirăm bine cele din urmă ricotte că se porni potopul. Ce ploaie mocănească? Potop! Cred că eram ude și în sân.

O luăm spre autogară, speriate de cât ne învârtiserăm la venire și presate de ora singurului autobuz care pleca spre Modica. Inițial eram sigure că ne încadrăm. Cât putem să ne rătăcim?! Mai avem o oră. Când văzurăm că nu îi dăm de cap, Ioana din GPS preluă controlul. Ne duse pe unde știu ea mai bine. Adică ocolirăm ca la nebuni. Nici nu mai simțeam apa. Pai ce să o mai simțim dacă eram una cu ea? O știți pe aia “omul e 90% apă”? Noi eram 150%. În plus, ceasul ticăia. După un maraton la propriu, ajungem la autogara de unde plecasem trei ore mai devreme. Fix cu un minuțel amărât înainte să fie programată plecarea autobuzului. Caută din ochi Interbus-ul. Ia-l de unde nu-i. Nuuu creeeed. Nu se poate să îl fi pierdut așa, la mustață. Ne punem pe întrebat. În englezo-româno-italiano-gestică. Primim răspunsuri contradictorii. “Nu a venit încă, trebuie să ajungă” “A trecut deja” “Nu circulă azi” Nu se poate. Mai verific. Site-ul. Zicea că trebuie să vină. Întreb la bilete. Nenea ăla m-a privit de parcă îl întrebasem dacă știe ceva de sfârșitul lumii. Mă trimite să întreb la barul din colț unde se vindeau bilete pentru altă companie de transport. Barul, surpriză surprinzătoare, închis. Era deja spre 2. Văd pe un colțișor de hârtie, pitit oarecum după orarul busurilor mari, un anunț: duminică nu sunt curse spre Modica. Firmcsbdhgsgag. Juma’ de zi. Declar pierdută. Dacă știam, mai bănănăiam p-aci pe unde ne rătăcirăm. Că Ragusa nu e neapărat turistic, însă e calm. Ca un prieten liniștit.

După un brainstorming impus de circumstanțe desfășurat în forță în sala de așteptare a minii autogării, decidem să ne întoarcem în Catania. Fără să vedem care e treaba cu ciocolata în Modica. Deja se creionează din ce în ce mai accentuat nevoia de a ne întoarce în această zonă.