Cu temele făcute de acasă,
ușor modificate pe ici pe colo prin părțile esențiale de nenea de la punctul de
informare turistică, ne hotărâm democratic (eu acolo mă duc, dacă vreți bine
dacă nu... ne vedem la apartament la sfârșitul zilei) ca prima zi să fie pentru
Sicilia barocă. Și, așa cum îi șade bine oricărui concediu, zilele debutează la
6. Hai cu indulgență, pentru nefumători și nebăutorii de cafea, 6 juma’. Cu un
mic dejun la etaj. Că am uitat să menționez: bucătăria era ingenios cocoțată la
etaj. Îmda, singurul minus al locației. De vis să urci cumpărăturile de la
super pe scara spiralată. Iar dimineața, cu ochii lipiți de somn, să nimerești
scara, să nu te împiedici, să reușești să ajungi până la cafea erau adevărate
provocări.
După cafeaua din pastilă și
micul dejun de la supermercato, ne punem pe fugit să prindem autobuzul ce avea
să ne ducă spre capitala barocului sicilian. Că ne hotărârăm, la sfatul omului
de la turist info, să o lăsăm mai ușor cu trenurile în partea asta de Italie. Și să încercăm cu autobuzul. Fiind sâmbătă, ghici ce. Erau două trei autobuze
care plecau spre orașelul minune. La diferență de cinci ore. Deci, clar în ăla
de 7.30 trebuia să fim și noi. Împreună cu toată muncitorimea siciliana. Îmda,
de unde atâta siciliană? Muncitorime, da. De-ai noștri. Plecați spre zări
azzurro. A fost ok, ne-am simțit ca în microbuzele noastre. Nici nu a fost
nevoie să ne folosim de hartă. Că doar auzeam românașii cum vorbeau la telefon și spuneau pe unde sunt și cât mai au până la destinație. Mai trebuie să menționez aci, la capitolul autogară, faptul că fix peste drum de casa de
bilete ne zâmbea tricolor un magazin cu alimente românești. Deci, clar, românii
sunt de-ai casei.
După un drum de vreo doua
ore, pe autostrăzi ca-n palmă și pe sub cer superb luminat de lupta prietenească dintre soare și nori, ajungem în minunăția asta. Noto. Un fel de
sat mai mare. Intrăm fără prea multe pregătiri, pe bulevardul principal. În
fața noastră, se deschide o străduța flancată de clădiri croșetate. Domnește o
atmosferă de weekend. Doamne cochete își plimbă cățeii. Domni ferchezuiți joacă șah în parc. Sau citesc presa la o cafea. Nimeni nu se grăbește. Se uită în
ochii tăi de turist care a venit să le deranjeze rutina și zâmbesc. E multă lumină în orășelul ăsta. Mă simt de parcă aș fi într-o sală de bal. Clădiri impunătoare,
parcă îmbrăcate cu haine de gală. Am impresia că mă plimb printr-un decor de
film. Închid ochii și văd în jurul meu domnițe de demult, plimbându-se agale sub
umbrele cochete de dantelă. Și domni savurându-și trabucul în piațete, sub lămâi.
Revin din visarea mea când dau cu ochii de buticurile elegante. Îl aleg pe cel
cu cercei. Intru și fac varză bugetul. E ok, mi se așterne pe chip un zâmbet
care îmi va ține de foame pentru restul zilei. Mie. Una dintre cocălătoare mă trage nerăbdătoare într-o brutărie locală. Îmmm, miroase a pâine caldă. În fața
ochilor-mi căprui se așterne, într-o vitrină întinsă, un festin: prosciutto,
pancetta, salamuri, buratta, gorgonzola, mozzarella, carpaccio, pomodori secchi și alte asemenea cu litere dublate. “Haaaai, per favore, hai să ne facem câte o
gustare în pâinica asta crocantă” părea să țipe stomacul meu. Și al
cocălătoarei. Biiine, mă, hai! Am mâncat această treabă într-o piațetă, în
stânga catedralei, sub copacii gazde de ciripitoare.
După un așa treat specific,
o luăm la picior să ne rătăcim. Mai avem doua ore până vine autobuzul să ne
ducă spre următoarea minune siciliană. Urcăm trepte. Ne rătăcim printre
localnici. E liniște și în afara centrului vechi. În orășelul oamenilor
locului. Viata curge exact așa cum o vedeam la intrare: elegantă sub lumina
caldă ce parcă se reflectă din pietrele folosite întru construirea locuințelor.
Care locuințe, de fapt, care Noto a fost reconstruit după un cutremur prin 1600 și ceva. Îmda, fix așa: un nene, nobil și la propriu și la figurat, marchiz cu
putere financiară și influență p-acolo pe la ei, a decis să se ocupe de
reconstruirea orașului. L-a dus mai aproape de Marea Ionică, a chemat câțiva
prieteni arhitecți și, ca într-un joc de lego, a ridicat, peste drum de Asinaro
râul, ceea ce numește azi lumea capitala barocului sicilian.
Coborâm cele 5 milioane de
trepte ca să o luăm spre stația de autobuz. Ne facem de cap cu o înghețată de
lămâie. Chiar dacă nu ne topeam de la atâta răcoare. Ne odihnim picierele pe
băncuțele din mini parcul ce se află la intrarea în oraș. Și mai tragem încă vreo câteva zeci de cadre cu împrejurimile. Cu ochii după “bună de pozat” nu ne
dăm seama de vânzoleala din jur. Copii cu ghiozdane ies de la școală. Păi e
sâmbătă... Îmda, nu pentru toată lumea. Vine nenea cu Interbus-ul. O să ne ducă dumnealui în orașul lui Arhimede.
O oră mai târziu: intrarea în Siracusa. Pe unde o luăm? Drept înainte, ne șoptește o doamnă de la
autogară. Hai! Să căutăm Ortigia. Și vestigiile alea grecești. Și, cum altfel,
clădirile baroce. Mergem preț de vreo 10 minute pe ceea ce pare a fi principala
arteră ce duce spre insulă. În zare se vede un ceva ca un pod. Îmhm, podul
Umberto. Care ne aruncă direct în brațele templului lui Apollo. Fotografiem
ruinele și un vultur porumbel care dădea târcoale. Ne hotărâm să mergem în mod organizat spre nicăieri concret. Pare cumva că ne îndepărtăm de
centru și ne avântăm în adâncurile înguste și întunecate ale mult lăudatului nucleu
al Siracusei antice. Virăm la fel de organizat stânga. Ajungem să ne
privim ochi în ochi cu Marea Ionică. Și cu vasele pescarilor. Și cu iahturile
sicilienilor. Fotografii de tablou într-un mic port. Și ajungem de unde am
plecat. Hmmm, ceva nu pare în regulă. Unde e minunăția de Duomo? Și primăria?
Schimbăm străduța și, în
loc să o luăm pe lângă templu, o luăm fix în sens opus. Încet, încet, se ivesc
tratoriile, magazinele de suveniruri, piațetele cu lămâi. Aha, parcă altfel
stăm de vorbă. “Auzi, ca să stăm și mai bine de vorbă, hai să mâncăm ceva
spaghette sau pizza sau locuitori ai Mării Ionice”. Îmda. Numai că nu am luat în calcul siesta italienilor. De la 3 la 7 liniște pe străzi, liniște în
restaurante, zgomot în stomacul nostru. Hai că trebuie să găsim noi ceva.
Ajungem la Piazza Duomo. Aci rămânem cu gura căscată și uităm de foame. Domul a
fost cică templu doric dedicat zeiței Atena, pe urmă biserică bizantină și,
după cutremurul ăla de a dărâmat și Noto, bijuterie barocă. Ce mai vedem noi aici?
Primăria orașului. Care își duce traiul cotidian într-un palat. În dreapta
catedralei ne atrage privirea palatul episcopal. Cu terasa și gradina
suspendată. Oare timpul trece și aici?
Marea. Hai la mare să o mai
vedem nițel. Poate reușim să găsim și Fântâna asta, Aretusa. Sau măcar să ne
plimbăm pe Lungomare Alfeo. Hai! Ia uite! Un restaurant care nu e închis. Și e
fix pe malul mării. Mă rog, fix pe Alfeo ăsta. Un domn ne invită să intrăm. Înăuntru, geamul din podea ne lasă să vedem un vechi lavatoio. Rămânem totuși
afară. Să privim marea cum își cântă racoarea și înserarea. Normal că locul
este un pic overpriced. Doar este fix lângă fântâna mai sus amintită. Ne
petrecem o oră și un pic în liniștea valurilor. Și o pornim apoi înapoi către
Catania. Nu înainte de a mai poza câțiva copaci întortocheați întru îmbratisare de-a lungul lui Passeggio Aretusa. Și câteva iahturi legănate de
mare în Molo Zanaroga.
Nu am apucat să vedem tot în Siracusa. E ok. Avem motiv să ne mai întoarcem cândva. Când îi va veni din
nou rândul. Plecăm spre casa noastră din Catania. Și ne pregătim pentru alte
două zile de umblat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu