vineri, 13 ianuarie 2017

1 decembrie...macaronar

Hai că încet încet se făcu dimineață. De fapt, mai repede decât am fi vrut noi. Trei muieri așezate cu o seară înainte la bârfă. Mă rog, bârfă deghizată sub masca “mai sărbătorim și noi nițel ziua ta”. Normal că noaptea ni se păru scurtă. Noroc cu minunata curiozitate și cu realitatea crudă care ne demonstrase cu o zi înainte de ce nu e chiar grozav să călătorești iarna. Poți să eviți frigul, alegând destinații călduțe. Poți să beneficiezi de prețuri bunișoare la biletele de avion și la cazări. Că doar ești în extrasezon. Poți să te bucuri de locuri fără să te calci pe picioare cu alte milioane de turiști și poți să își faci și tu o poză de profil ca lumea că nu își mai bagă nimeni nicio parte a corpului în fotografia ta. Problema e că ziua e mai scurtă. Și pe la un 5 așa trebuie să declari închise vizitele și să te retragi în bârlog. 5 zici? Hai, jos din pat și la gară!

Încotro azi? Păi hai să mergem trulli. Îmda, dar nu așa fiștecum. Nuuu, organizat. Trulli di Alberobello. Cum? Petrecem 1 decembrie printre pitici? Hai să încercăm! Tot trenul ne duce la destinația aleasă. Un pic stresate “să coborâm unde trebuie, să nu ne uităm aci în trenul ăsta dătător de căldură”, tot stăteam cu ochii pe denumirile stațiilor prin care treceam. Și ne pregăteam să sărim la un semn toate cu cățel cu purcel. Îmda, nu a fost nevoie de asemenea aventură, având în vedere că toată omenirea din tren alesese fix aceeași destinație. Nu a fost nevoie nici de hartă. Am mers în turmă. Acuși mă întreb: dacă primul coborât din tren ar fi mers în vizită la vreun prieten, ce se făcea vizitatul cu noi toți prezenți la ușița dumnealui. În fine, nu fu cazul nostru, așa că vizitatul scăpă cu pastele întregi.

După vreo câteva sute de metri, hotărârăm să începem să facem poze. Ne rupserăm așadar de turmă. Clic ici, clic colea. Interesante căsuțele astea de ștrumfi, parcă. O luarăm printr-un labirint de străduțe. Ajunserăm la un cimitir. Și la un locușor unde se pregăteau pietrele pentru alte locuințe de același gen. Iar printre vedetele căsuțe se ridicau semețe câteva blocuri. Îmno, ce să zic. Domne, clar, eu sunt ușor defectă! De la atâta călătorit, am devenit cumva foarte pretențioasă. Nu mă prea dă pe spate orășelu’ ăsta. Eh, asta e. Să o luăm înapoi și să mergem spre gară. Una din fete o ținea langa: “eu în poze am văzut altceva. Poate nu suntem unde trebuie”. “Eeee, bine mă că nu suntem unde trebuie. Ăsta e orășelul, ce să facem acuma”. O alta îmi tot zicea: “undeva putem să și vizităm o căsuță din asta și putem să urcăm și pe acoperiș”. “Nu, e clar, voi sunteți în alt film! Hai să mergem spre Matera”. În drumul nostru spre străduța principală, peste o grădină, pe care ne oprisem să o imortalizăm, se vede în toată splendoarea adunătura de căsuțe ascuțite. Ahaaa, deci acolo trebuie să ajungem.

Traversăm piața (un fel de târg mai degrabă) și intrăm într-un fel de cartier. Așa mai da, mai vii de-acasă. Nici nu intrarăm bine că se iviră magazine de suveniruri, buticuri, restaurante. Toate în miniaturile alea pe care ei le numesc case. Care sunt o idee mai mici decât bucătăria mea. De care eu ma plâng. Că nu îmi oferă suficient spațiu să mă desfășor în plină forță gastronomo-artistică. Eeeee, ei trăiau și unii (mai sado-maso așa, dacă e să mă întrebați pe mine) încă mai trăiesc în cutiuța aia de chibrituri. Cu cățel, cu purcel, cu flori. Hai că ne agață un nene și ne invită să îi vizităm așezământul. Extrem de plăcut omul. Vorbește mult, repede (o fi oltean de Italia sau italian din Oltenia), povestește cu avânt. Aflăm multe lucruri. Mai multe decât din orice ghid turistic. Ne invită să urcăm și pe acoperiș. Ne povestește despre cum reușeau să trăiască oamenii într-un așa spațiu mic. Cred că vă e clar că am plecat din magazinașul lui cu o mulțime de chestiuțe inutile și nefolositoare. Asta numesc eu un vânzător bun!


Cu plasele pline de nimicuri care mai de care mai importante, începem ședința foto. În care să mai apară și vreo doi trei oameni. Îmda, oameni oameni dar să fie și cu priveliștea. Să se vadă și cerul că e albastru, și pământul că e cald, și florile din ferestre că e decembrie, și rufele întinse la uscat. Aaaa, și bineînțeles, casele. Ok, din puțina mea experiență ca amator de fotograf, pot spune că e aproape imposibil. “Bine, atunci, moacele noastre și casa. Hai că măcar atâta lucru poți scoate și tu”. Da... “Stați să treacă doamna sau vreți cu dumneaei?” “Nuuu, nu, să treacă”. “Da, dar se pare că dumneaei vrea cu voi în poză. Că prea stă și se uită la voi”. Aaaa, nu, vrea doar să intre în casă. Că a ajuns femeia la domiciliul din buletinul italienesc. Așteaptă răbdătoare ca turiștii să își facă damblaua. Mă uit la ea. Nu e nici mare, nici mică. De intrat sigur intră în căsuța asta, dar are oare și loc să se învârtească? Se pare că are. Hai că încep să mă enerveze cu modestia asta a lor!


Ca să fie treaba treabă, luăm și prânzul tot într-o cutiuță din asta de chibrituri. Acuma, ori spațiul era excelent folosit, ori cutiuța nu e chiar cutiuță. Că mi s-a părut destul de spațioasă când am intrat în ea. Cu ochii pe pereți, mai să uit de ce intrarăm aci. Să mâncăm. În cinstea zilei naționale ne hotărârăm la niște paste d-astea d-ale lor. Mâncarăm. Ceva din zonă. Nu mai știu exact ce, pentru ignoranta de mine pastele sunt toate paste. Le stropirăm din belșug cu câte o ciocolată caldă. Cu numărul de calorii astfel depășit în goană, meniul de ziua românașului pe deplin respectat, patriotismul potolit cu cântece de italiano vero, plecarăm din orașul ăsta cu acoperișuri vârfuri de creioane. Nu de alta, însă ne propusesem să mai vedem și ceva din Bari. Să nu îl folosim așa, doar ca oraș gazdă.


Hai că ne întorserăm la acasa noastră, din acum. O luarăm spre partea veche. În căutare de faleză. Căci, nu-i așa, ce poate fi mai romantic decât un răsărit din mare în gașca de muieri. Cu așteptări oarecum rezervate (în drumurile noastre gară - apartament nu văzusem în două zile niciun magazin de suveniruri, așadar e clar: ori nu e foarte turistic, ori au tras obloanele pe iarnă), începurăm plimbarea noastră prin orașul din călcâiul cizmei. Acuma, pe cinstite, eu cizmelor mele le îngrijesc pielea, le feresc vârful, prea puțin mă preocupă călcâiele lor. Așa și cu italienii. Zona asta, Puglia, e cam sărăcuță. Ca rudele sărace din provincie. Și tot ca la rudele sărace din provincie, aici la mare rang e credința. Așa se face că, în centrul istoric, la intrarea în case pot fi văzute foarte multe vitrine în care, în fața statuetelor sau a icoanelor, ard lumânări dedicate divinităților cerești.

Ne rătăcim pe străduțele cum altfel decât înguste, trecem pe lângă un teatru (pare-se că e al patrulea ca mărime din Italia), o luăm pe ăl mai principal bulevard de la ei ca să ne clătim ochii cu modele de arhitectură și să găsim portul vechi. Aci, în port, stau așezate ca sardinele în cutie (adică, cum li-s anii, cum li-i rangul, la linie) bărcile pescarilor. Vopsite în albastru azzuro. Aducătoare de caracatiță, sepie și ceva doradă. Vândute într-o piață de pește fix la buza falezei. Mă rog. Mai degrabă o șosea care se întinde de-a lungul mării, cu o porțiune de trotuar de vreun metru juma', așa. Pe trotuarul ăsta, bănci. Pe băncile astea, romantici incurabili admiră mândra lună. Asta seara. Dimineața, pescarii își țin echipamentele de prins lighioane marine. Pe lângă bănci, barezii sportivi aleargă. Să dea jos pastele. Și parmezanul. Și să intre în țoalele comercializate în magazinele cu pretenții care se întind de-a lungul Via Sparano da Bari. Bine că găsim cizme Armani, rochii Prada, genți Hermes. Dar nu găsim un rucsac cu I love Bari... Las’ că ne luăm din Matera.

Înainte de Matera, zic să inaugurăm faleza din Bari. Pe la un 5,30 dimineața așa, când nici picior de macaronar nu era pe stradă, plec cu una din zuzele cocălătoare nu să alergăm ca să scăpăm de parmezan, ci să pozăm răsăritul. Romantic, pe malul mării lor. Că am zis noi că poate e diferit de răsăritul din marea noastră. Alergăm la propriu să găsim unghiul potrivit. Să nu pozăm alergătorii, să nu pozăm pescarii. Hai un pic mai încolo, încă un pic, și mai la stânga nițel. Pozăm minunăția de minge de foc. Hai să schimbăm și obiectivele. Hai să facem și cu apa. În fine, ce să mai tura vura, soarele răsare la fel și la ei. Tot alergând după poza perfectă, ne îndepărtarăm considerabil de gară. Unde trebuia să ajungem să ne reunim cu cealaltă zuză și să ne îmbarcăm spre Matera. Realizăm că mai avem 10 minute și vreo 2 kilometri. Normal că nu era vreo tragedie dacă în vacanță ne permiteam luxul de a pierde trenul. Mi-o și închipuiam pe Elena, înghețată tun în gară, plină de spumele mării pozate de noi mai devreme pentru că s-a trezit cu noaptea în cap ca să admire minunata gară pentru încă două ore. Uite așa am căpătat energia necesară parcurgerii traseului de 2000 m garduri. Că asta mică, deși pare de treabă, mușcă mai ceva ca un buldog. Și dă-i și fugi, nu mai ajungem, nu mai e timp. Hai, hai, cu pași micuți și repezi. Și cu toate apele, râuri, fluvii, mări și oceane, curgând pe trupșoarele-ne firave, ajungem. “Da’ ce alergați, fetelor, așa? Unde vă grăbiți?” (ce înseamnă o oră de somn în plus, fără Bianca zdrăngănind pahare sub pretextul că le spală) “Taci, Eleno, și hai să nu pierdem trenul că jar mănânci dacă arserăm caloriile degeaba”.

Încă din octombrie, de când excursia în Iordania a fost anulată, am căutat o variantă de oraș care să mă ajute să nu mai regret atâta Petra. Nici prin cap nu mi-a trecut că voi ajunge în frățiorul mai mic al Petrei. Din piatra și în piatra, Matera este cea mai veche localitate din Italia și al doilea cel mai vechi oraș din lume încă locuit, după Petra. Așezate unele în capul celorlalte, casele sunt de un gri pătrunzător. Poate am avut senzația asta și din cauza lipsei florilor cu care ne obișnuisem în Alberobello. Aci, între pietroaie, e adevărat din patrimoniul Unesco, dar tot pietroaie, doar câțiva cactuși au curaj să își așeze rădăcinile. Străduțe înguste care sunt de fapt acoperișurile caselor de la nivelul inferior, caverne vechi, terasate, așezate unele peste altele, coșuri de fum ale caselor de dedesubt parte din peisaj ca și cum ar fi o clădire. Ciudat sau nu, în peșterile astea, până prin 1950 mulți matereni își trăiau traiul zilnic împreună cu animalele lor. Și nu neapărat animale de companie. Nu vreau să mă gândesc la condițiile de igienă. Și nici nu mă mai miră de ce 50% din copii mureau. De scris și de citit știa vreun sfert din populație. Sassi erau mai mult decât rudele sărace de la țară. Erau rușinea Italiei. Pe sistemul până când o viață amară și un trai nefericit, pe la sfârșitul anilor ’60, guvernul, aflat pe oala sub presiune a opiniei publice, a intervenit și i-a mutat pe oameni din peșteri în blocurile din noile cartiere. În 1993, Unesco își dă seama că nu vorbim de niște peșteri din pietricele oarecare, ci de cel mai remarcabil și mai bine conservat exemplu de locuințe troglodite din regiunea Mediteranei, perfect adaptate terenului și ecosistemului. Și uite așa decide să schimbe soarta Materei în primă fază și mai apoi a sudului Italiei, declarând sassi parte a patrimoniului său. Aci s-a spart ghinionul și Matera, cu ajutorul turismului și a publicității în jurul diverselor filme cu iz religios ( „Evanghelia după Matei”, „Patimile lui Hristos”), intră în atenția tuturor câștigând chiar competiția internă, în vederea candidării pentru capitala culturală a Europei, în fața Veneției. Și, da, în 2019, Matera va fi capitala culturală a Europei. Și va da cel mai tare spectacol, cel al locuințelor rupestre.


                                                    

Pentru mine, călătoria în partea asta de Italie a fost surprinzător de spectaculoasă. Am avut parte de mare, de alb, de gri, de azzuro, de cald, de valuri, de pietre, de istorie, de fructe de mare și spaghete, de liniște, de absență de mare de turiști gălăgioși, de un sf Andrei și de un 1 decembrie pe bune cu gust macaronar. Noroc cu gradul de curiozitate ridicat și cu dorința de “pa, pa, turmă”. Că altfel, Bari și vecinii lui rămâneau “locul ăla găzduitor de fabrici și uzine cu coșuri fumegânde”... Hai că mă întinsei, nu glumă.

PS: urmează iar o Italie...că se pare că așa îmi place mie să îmi petrec toate sărbătorile astea naționale când s-au unit unii și alții sau, mai bine zis, unii cu alții...



Niciun comentariu: