Două din cinci tărâmuri

Se dau următoarele date ale problemei: cinci muieri plimbărețe, un început de octombrie călduț, reduceri la Wizz, doruleț de ducă, buget oarecum redus, criză de zile de concediu. Bine, Italia să fie! Nu prea în centrul Toscanei că nu vrem cu turma. Nu că nu ne plac românașii, însă uneori mai simțim nevoia de o pauză... Păi și atunci unde? Să fie și pitoresc, și liniștit, și material pentru fotografii, și de plimbat la picior. Hai, domne, în Cinque Terre ăsta că prea îl laudă toți. Hai să vedem ce îi pot cărările.

 

Trecurăm cu bine de ochiul vigilent al verificatorilor de la security. Mă rooog, unele. Altele au fost descălțate. De bocanci. Și încălțate în papucei. De trăiam cu impresia că sunt la maternitate (numai la maternitate am mai primit papuci... mă rog, maternitatea este dătătoarea de papuci care nu știrbesc orgoliul de muiere). Altele au fost interogate din cauză de tunuri. Îmhm, tunuri. Nu de sau din război. De aparat foto. Am avut și cazuri de amprentare. Cu cerneală și tot ce trebuie. Și să nu uităm cremuțele. Că printre muieri, avem una bucată conștiincioasă și conștientă de efectele trecerii vremii, așadar posesoare de cremuțe pentru orice: față, ochi, sub ochi, pe ochi, sprâncene, frunte, picioare, corp, mâini, șamd. Prea multe pentru ochiul vigilent al reprezentantului dreptății și adevărului din aeroport. Mai să o scoată pe biata “doar o muiere” vreo traficantă de cutiuțe cu unsori.

 

Până să schimbăm noi două trei impresii, să ne mai lăudăm cu nepoatele, să pozăm norii din jde mii de unghiuri, “cabin crew, prepair for landing”. Păi ce făcurăm, vere? Că până și la Odăi îmi ia mai mult să ajung. Da’ ce zic eu Odăi? Păi ca să traversez Bucureștiul din nord în sud îmi ia mai mult decât să ajung din Otopeni în Pisa. Pisa... minunat oraș. Pot să vă povestesc cum arată gara. Că atât am apucat să vedem. Nu de alta, dar cartierul nostru general era în La Spezia. Adică, la vreo două-trei ore distanță. Cu trenul. Să trecem elegant și fără băgare de seamă peste cum o blondă încerca disperată să valideze niște bilete de tren achiziționate pe net în minunata gară din Pisa. În ciuda privirilor destul de grăitoare și vizibil nedumerite ale unor neni ce îmi spuneau logica mea și uniforma lor că ar fi ceva controlori. Sau ceva... Îmda, se pare că nici atâta research nu e bun... Că preiei naiba și fricile turiștilor dinaintea ta și ajungi să sufli efectiv ca blonda în înghețată, nici măcar în iaurt...

 

Domne, să pleci așa de capul tău în vacanță nu e lucru ușor. Adică, na, una e să pleci tu de nebună. Dacă iese bine ești minunată, dacă nu iese bine ești la fel de minunată. Nu superi pe nimeni, nu afectezi vacanța nimănui. Amuși, dacă mai iei cu tine oameni, ești oarecum responsabil să fie bine ca să nu fie rău. Dacă oamenii sunt muieri, să te ferească Ăl de Sus! Că numa’ în gura lor nu vrei să intri. Dacă muierile îți mai sunt și prietene, ești cumva ca în vorba aia “curaj, găină, că te tai”. Adică un fel de speranțăfărde. Eu am dus provocarea și mai departe, că așa îmi place mie: sar mai întâi și abia apoi mă gândesc dacă am parașuta cu mine. Niciodată nu îmi pun problema dacă se și deschide. În fine. Cele cinci muieri se cunoșteau în combinări de n luate câte k. Adică din doi în doi. X o cunoștea doar pe Y. Y le cunoștea pe Z și pe W. Z și W avuseseră oarecum tangențe, însă nu în deplasare. Pe sistemul “la barza cu ochelari, îi trimite Dumnezeu control oftalmologic periodic”, a fost calm. Și oarecum, într-un mod ciudat, bine.

 

Așa se face că tot drumul eu am fost prietenă bună cu Stresul. Să ajungem la aeroport. Să nu arunce bodyguarzii cremuțele. Să nimerim gara din Pisa. Să coborâm în La Spezia unde trebuie. Să ajungem fără incidente la apartamentul ce avea să ne fie acasă pentru vreo 4 zile. Să nu ne omoare nenea proprietarul din cauza orei întârziate la care ajungem. Sau, mai rău, să nu ne lase să dormim în stradă. În timp ce toate acestea îmi țineau de urât în minte, în fața fetelor mă arătam ca fiind mai mult decât stăpână pe situație: “dacă știu să ajung la gară? hmm, în fiecare dimineață plec la job din gara asta!”, “dacă știu unde e apartamentul? pfff, păi toate vacanțele mi le fac aici”, “dacă sunt sigură că ne așteaptă proprietarul? vorbesc mai des cu el decât cu tata”.

 

Hai că ajunserăm cu bine. Proprietarul îmi trimisese un e-mail ca pentru mine blonda. Cu numărul exact de pași care trebuie făcuți, cu semafoare numărate, cu “urmează cărarea făcuta de mine din bucăți de pâine”. Și nu, spre dezamăgirea cititorimii, nu ne-a ucis mișelește. Ne-a așteptat omu’ cu tot cu soața din dotare și ne-a povestit cum am putea să ne organizăm astfel încât în 3 zile să vedem cam tot ce era important. După trainingul pe fast forward privind utilizarea plitei și a cuptorului cu ceva microunde, omu’ s-a retras lăsându-ne să ne avântăm în viața de noapte a macaronarilor. Nu, nu în căutare de distracții nocturne. În căutare de ceva mâncare căci, nu-i așa, și dragostea de călătorii trece tot prin stomac. Și uite așa, am terminat prima zi în țara spaghetelor cu... șaorma. Că la ora aia, era singura chestie care putea fi găsită. Între noi fie vorba, nici gând să poată fi comparată cu șaorma de la Dristor...

 

După un somn pe repede înainte ca să avem timp să vizităm ce ne propusesem, ne încolonăm doi câte doi și o luăm spre gară. Ca să ajungem în Vernazza. Doomne, Vernazza ăsta, cum să descriu eu să fiu cât mai aproape de realitate? M-am simțit că într-o ceașcă cu ciocolată caldă: colorat, dulce, cald, dar micuț. Te învârteai de două ori ca lingurița în ceașcă și dădeai ciocolata pe afară. Știam că orășelele sunt mici, însă nici chiar cât o scară de bloc. De 4 etaje. Blocul, de. Hai să vedem nițel viața vecinilor: puțini vecini, mai ales că orașul a fost în mare măsură distrus de inundații. Dar, au pus umăr lângă umăr (să ne înțelegem, nu au fost chiar așa mulți umeri - dacă ar fi să ne luăm după Wikipedia vreo 921 de oameni ori doi umeri, asta dacă toți au avut ambii umeri liberi și gata de pus la bătaie) și au reconstruit ceașca de ciocolată caldă. Scriau turiștii în review-uri că i-au frapat rufele întinse așa....la vedere, în public. Noi, românii, avem o mare problemă cu rufele. Ne place doar să le spălăm la vedere, de uscat le uscăm prin beciuri. În fine, normal că își întind rufele de la unul la altul dacă ei sunt cam câți suntem noi într-un bloc de 10 etaje de prin Colentina. Iar străduțele, dar ce zic eu aci străduțe. Un fel de poteci din poveștile cu Hensel și Gretel. Îngustuțe de nici în dungă și nemâncați de vreo două trei săptămâni nu încăpeau doi omenași. Dar, să fie foarte clar: sat de pescari, deci mult pește și fructe de mare; pizza așa cum o fac ei - subțirică și crocantă; paste al dente. Deci, de unde grăsime? Nu tu caltaboș, nu tu șorici, nu tu jumeri.

 

Una dintre fete rupe formația și o ia pe o potecuță din asta de ziceai că duce spre un mare nicăieri. Spiritul de turmă își face repede simțită prezența și suntem toate, în șir indian, pe sub rufe mirosânde a levănțică, pozându-ne cu violetele oamenilor de la geamuri. Unde o duce, unde o duce? Că pare că nu se mai termină... Și începe și un fel de urcuș pe scări așa. Oricum ne hotărâsem ca între orășele sș alegem varianta mersul pe jos face piciorul frumos. Nimerirăm. Fix pe poteca de leagă orașele. Drumul minunat. Printre livezi de măslini și lămâi. Printre viile terasate. Vaai, dar ce este acest puhoi de mici cu ochi migdalați? Vine, vine, calcă totul în picioare. Să le facem loc. Aha, păreau mai fioroși și mai rapizi de departe. Clar au citit-o doar pe aia cu “cea mai bună fotografie a Vernazzei poate fi făcută venind dinspre Monterosso”. Au sărit-o pe aia cu “e mai bine să faci traseul Vernazza - Monterosso ca să nu își dai sufletul de la cele 50000000 de trepte pe care le ai de urcat dacă începi dinspre Monterosso”. Pe la jumătatea drumului cotat la dificultate medie și cam 3.5 km de făcut într-o oră juma', ne-am oprit pentru un pahar de citronadă. Făcută cu un aparat rudimentar de un bătrânel simpatic, mirosind a Italia. Da, cel mai bine investit euro. Ajungem să dăm jos din haine ca frunzele ceapa. Totuși, octombrie fiind, am zis că e exagerat să luăm tricouri cu mânecă scurtă. Aha, foarte bine, contribuiți la economia lu’ Monterosso și luați-vă haine mai subțiri.

 

Hai că începem să coborâm treptele alea cu 5 începând, mai sus menționate. Sincer? Cozia cu tot cu Murgu împingând cu botul a fost mai ușor de coborât. Dumnezeul Andreei cea greu încercată, să îți dai sănătate că îmi deschiseși ochii și coborâm acuși în loc să le urcăm. Că aici îmi făceați parastasul de 40 de zile. Vaaaai, dar ce minunăție de priveliște se așterne ochilor noștri obosit de căprui. Picture time! Neee, mii de poze, nu doar una amărâtă. Clic și aici, clic și dincolo, stai că nu ți-am prins privirea asta inteligentă, hai să îți fac și din profil să dea bine pe Face. “Auziți, hai mai bine să facem o baie” “O ce? Păi nu ne spălarăm azi-dimineață? Adică, na, e clar că hainele groase plus urcatul treptelor plus soarele ăsta de 20 de grade a cam stricat efectul dușului de dimineață, dar totuși...” “Aloooo, în mare! Baia!” “Iu, muică, vorba lu’ nea Amza, aci, acum, așa?” “Eu vă fac poze”. Așadar, pauză de o oră pentru înmuiat degete, picioare, chiloți în mare. Și altă pauză de mâncat fructe de mare și paste la ele acasă. Străbatem Monterosso cum altfel, la picior. Vedem cele două părți ale orașului, ne încumetăm chiar și urcăm până la sanctuarul Madonna di Soviore, cel mai vechi sanctuar al Feciaorei în Liguria. Hai că e frumos, însă am vrea să ne prindă apusul înapoi în Vernazza.

 

Prindem câteva cadre minunate cu apusul și ne lăsăm pradă gândurilor. Moment de reflecție. Țac, pac, poze ici, poze colea. Hai să mergem la un vin din ăsta al lor. Cocoțată pe o stâncă, ședea liniștită o tavernă. Sau așa mi s-a părut mie de departe. Ne hotărâm să ne băgăm. O căutăm printre străduțele mai devreme lăudate. Ajungem la o intrare ca într-o grădină. Hait, aci e. Intrăm? Că pare că ne lăsăm aci bugetul pe următoarele două zile. Hai să intrăm! Nu mai mâncăm că și așa ne-ar prinde bine să mai scăpăm de ceva kile. Ne-a furat peisajul. Ne-am dat seama că e ceva ciudat abia când ne-am așezat la mese. “Auziți, vouă nu vi se pare ciudat că ăștia sunt aci numai doi câte doi, ochi în ochi, mână în mână?” Aha, aci era locul de cerut. De soață concubina. Trecurăm peste romantismul ce putea fi tăiat cu cuțitul și stricarăm cu hăhăitul nostru momentele de intimitate ale multor cupluri. Vreo 5, mai exact. Așa. Nu eram așa într-o oarecare tavernă. Sau pub. Sau pizzerie. Sau ciocolaterie. Eram într-un loc unde se făceau degustări de vinuri. Cu atâta pasiune ne-a vorbit chelnerul - patron că fie și numai de dragul lui și experiența rămâne una unică. Vinul nu m-a dat pe spate. Dar, din nou, nu sunt cine știe ce cunoscătoare fină.

 

Prima seară pe coastă se termină apoteotic. Cu parmezan și vinul casei. În apartamentul nostru. Și cu planuri pentru ziua doi.