duminică, 1 ianuarie 2017

Restul de trei din cinci tărâmuri

Greu cu o baie la cinci duduițe. Noroc că fiecare are ritmul ei și se trezește când îi sună ceasul interior. Doar așa am reușit să ne încadrăm în orele propuse pentru plecare și în standardele de apariție în public pe care le avem fiecare (doar nu am cărat degeaba cremuțele după noi). Mai aveam totuși de văzut trei din cele cinci minunății.
 
Trenul ne-a lăsat în Vernazza puțin după ora 9. Îl știam deja, ne mișcam mai ceva ca la noi în capitală. Ne-am îndreptat direct spre poteca deschizătoare de drum spre Corniglia. Cică, hai că asta e mai ușor ca ăla de ieri: 3 km, o oricică de mers la pas. Îmhm. Cu trepte, normal. Mama lui de parmezan că dacă știam că și azi urcăm scări, îl lăsam în frigider nu îl puneam pe fund. Peisaje, culori, marea la picioarele noastre. De pe traseul ista se pot vedea toate cele cinci miniaturi de orașe. Parcă parcă îmi vine să întind mâna și să rup dintr-un colț de casă colorată ce pare din turtă dulce. Mă abțin. Nu mai intrasem în conflict cu Unesco... Azi, toți prietenii de ieri de pe munte sunt la băut. Ce bine! E loc. Aha. Până ne prinde un grup de copii ieșiți în excursie cu școala. Și încă un grup de tinerele căpreoare la vreo 65-70 de anișori, ieșite să facă mișcare. A ieșit la iveală ambiția de berbec și a depășit responsabilitatea organizatorului. Așa se face că m-am lipit ca timbrul de scrisoare de grupul tinerimii sperânde. Ce bine e să asculți localnicii vorbind despre turiști. Așa am aflat cât suntem de bălăcăriți pentru că nu știm să ne îmbrăcăm și să ne încălțăm adecvat traseului. Și cum le stricăm piața lăsând bacșișuri mai mari decât e cazul. Acuma, m-am ținut cât m-am ținut de grupul tinerimii până m-am plictistit (aiurea, până când băbuțele au accelerat un pic pasul că se plictisiseră de mers atât de încet...). Să îmi scrieți... atât am mai avut putere să șoptesc în barba-mi.
 
Hai că se afișează Corniglia. Cu straiele ei pentru musafiri. Cocoțată în moțul dealului, cu flori pe pereții caselor, cu înghețată de lămâie mirifică, cu viile astea așezate parcă cu rigla. Ne învârtirăm de două ori și terminarăm de văzut. Spre deosebire de suratele ei, Corniglia nu iese din mare și nici la mare. Nuuu, ea îți dă șansa să vezi marea de sus. Și să îi pozezi suratele în zare. Hai spre gară că mai avem nițel. Îmhm, și gara asta unde o fi? Să ne luăm după șuieratul trenului. Începem să coborâm trepte. În zig zag. Cum, domne, cum e posibil să ai peronul gării fix deasupra mării? Așa tupeu?
 
După vreo maxim 5 minute de mers cu trenul ajungem în Manarola. Cel mai mic dintre toate, însă și cel mai fotogenic, dacă e să mă întrebați pe mine. Fiecare căsuță cu altă culoare, cocoțate pe stânci fix în lumina a mai bună de pozat. De la gară intrăm în tunelul ce ne va duce spre oraș. În tunelu’ ăsta ce m-aș fi așteptat? Hai să fim cinstiți: miros de urină, vreun cerșetor doi, vreun cântăreț la acordeon. Fix cam cum e pasajul ăla de leagă Cocorul de centrul vechi. Ei bine... mozaicuri și fotografii pe pereți care își prezintă cu ce se ocupă localnicii din zonă, într-adevăr un muzicant artist mai degrabă decât cerșetor își prezintă forma sa de artă. Ieșim din tunel. O luăm pe strada principală. Singura. Hai lasă că și la ei e la fel. Văd eu. Parcate de-a dreapta drumului, domne, fix pe partea carosabilă. Bărcile. Colorate. De ele agățate plasele de pescuit. Parcă să ne amintească unde suntem: într-un sat de pescari. Păi dacă tot suntem la ele acasă, hai la fructele de mare la cornet. Păi și unde le mâncăm? Printre bărci? Că la capătul străzii este Marea Lingurica. Pe bune, fix așa....strada se termină direct în mare. Fir-aș a mamii mele! Și noi așteptăm de 10 ani și cred eu încă pentru vreo alți 10 o stație de metrou în Otopeni. Să revenim că se răcește prânzul. Uite, ici, pe treptele astea care duc la casele oamenilor. Pare un loc grozav de picnic. Dumnezeiești. Fructele de mare, de! Am tras concluzia din liniștea care s-a așternut peste cârdul de gâște gâgâinde 99% din timp.
 
Dup-o masă copioasă, urmează ultimul sătuc de vizitat: Riomaggiore. Nici că se putea mai bine. Cu casele la fel de colorate, însă cocoțate pe alei pietruite. Parcă un pic mai larg decât celelalte surate, te îmbie să te rătăcești pe străduțele-i tentant de intime. Și luați de urcați. Pe pantele muntelui. Ca să vă bucurați de culori și flori. Ce flori, Andreio? În octombrie? Îmhm, flori și portocali. Și de tinerime masculină săritoare de pe stânci. Măi, copii, părinții voștri știu unde sunteți voi? Și, mai ales, cu ce vă ocupați? Cum să săriți d-aci, de la etajul 8? Dacă vă faceți carne de mici era să zic, nu, carne de bolognese? Oricum, minunat spectacol oferit de iubitorii de adrenalină atât nouă, privitoarelor pofticioase cât și fotografilor chinuiți de pasiunea găsirii de muzi. După această minunată priveliște, am zis să ajungem și la castel ca să vedem lumea mai de sus. Și ca să facem poze de piți cum trebuie, nu așa cu alți turiști băgându-și diversele părți ale corpului în viitoarele noastre poze de profil. Cocoțate pe ziduri, în poziții aproape imposibil de repetat (trebuia să mă ajute ștersul geamurilor de la etajul 4 la ceva), reușim poze gata de premiul cu P. Că nu îmi amintesc exact cum îi zice. Premiului, domne.
 
Uimită de atâta artă și din partea pozarului și din partea pozatelor, una dintre căpreoarele grupului propune să facem un efort de bocanci și să dăm o fugă și până în Levanto, să ne clătim nițel ochii și p-acolo. Zis și făcut. Ajuns taman la asfințit. Tocmai bine de văzut mănăstirea și castelul în lumina de apus. Am dat o tură de oraș istoric. Și o tură de plajă. Romantic, pe înserat. Suficient să ne dăm seama că orășelul ăsta merită și el câteva ore de străbătut la picior. Profităm de ocazie și ne încălzim cu o cafea. Ne punem deja pe sedimentat păreri. Mai venim? Oare de ce Italia nu își arată părțile astea mai degrabă decât să laude atâta Roma? Auziți, mai bine că nu le promovează agresiv. Așa nu își pierd din savoare și nu devin prea comerciale.
 
Ce mi-a plăcut? Orășelele, cărările ce le leagă, perioada aleasă pentru excursie, faptul că nu am fost chiar așa mulți turiști precum citisem, fructele de mare excepționale, degustarea de vin, citronada făcută pe marginea drumului, livezile de măslini, viile terasate, lămâii și portocalii, CFR-ul lor care merge ca uns, amabilitatea proprietarului și terasa apartamentului în care am stat, vremea demențială și culoarea mării. Așa tare că m-am întors în Italia mai repede decât aș fi crezut.

Niciun comentariu: