Whiskeylandia

Mă izbi în dimineața asta, în afară de gerul de afară, o amintire. Ce făceai tu, măi Andreio, anul trecut în vremea asta? Mă pregăteam de călătorit. Vaaaai, ce surpriiiiză! Nu aș fi zis. Și unde ai ieșit tu prima data în 2016? Tot în vreun loc călduț? Să nu îmi zici că tot Italia. Că deja mă cam sperii. Tu faci fixații des, așa-i? Adică dacă nu ne omori cu Odăile și cu Murgu, sigur ne omori cu Italia. Hai, nu te sfii și spune tot acuma! Sigur Cristiana e pe fir. Va sări să te ajute cu obsesiile astea. Nu, cititorime grăbită să tragi concluzii. Nu la Odăi, nu cu Murgu, nu în Italia, nu într-un loc călduț. Dar, înarmează-te cu puțină răbdare că doar știi că mie îmi plac introducerile lungi!

Se făcea că, pe la o jumătate de ianuarie parcă nu atât de înroșită de coduri ca acum, patru zâne și un broscoi (doar de dragul poveștii, altfel a se citi patru fete și un prinț) așteptau cuminți în Otopeni să își ia zborul. Unde plecați, măi grupare pestriță? După rochițele a două dintre zâne pare că v-ați îndrepta spre festivalul de modă de la Milano. După eșarfa altei zâne pare-se că vă duceți în ceva destinație cu iz arab. Prințul netransformat încă pare că a plecat spre ceva business meeting pe la Bruxelles. Vaaai, și ultima zână, mă rog mai degrabă o aspirantă la titlul de zână, ne face să ne gândim că plecați spre ceva pârtii. Deci? Încotro?

Păi unde am găsit și noi cazare gratis. Adică unde e plecată o româncuță de-a noastră să își ducă traiul și dorul. Care româncuță a fost dispusă să ne lase să ne întindem sacii de dormit în sufrageria domniei sale. Și să își înghesuie cățel, purcel, copil, soț într-o cameră ce mie mi se părea mica până și pentru hainele mele. Ea a zis că e gata să își mai sacrifice după cum urmează: concediul din ianuarie ca să ne plimbe pe noi, mașina de 7 locuri ca să nu mai fim noi nevoiți să plătim transportul, serile ca să gătească cu noi, confortul copilului ei pentru a ne simți noi bine veniți, relația cu vecinii pentru distracția noastră, soacra care a preluat atribuțiile de tutore al copilului ca să aibă ea timp de noi, soțul care a trebuit să iasă la băut în timpul săptămânii de lucru. Păi la o asemenea ofertă, român fiind, să nu profiți? Ne-au ajutat nițel și Wizz-ul și parcă și Ryanair-ul. Și uite așa, ajunserăm noi în țara lu’ Whiskey.

După o escală suficient de lungă cât să mâncăm o salată de 30 de euro în aeroport la Bruxelles (nu, prințul nu a rămas aci) și încă o oră cam cât fac eu din fața blocului până în cartierul muncitoresc (nu 23 august), am aterizat cu surle și trâmbițe în Edinburgh. Nu aveam chiar trompete, însă aveam glasuri pițigăiate, curioase ce ne așteaptă, și mai curioase să cunoaștem inconștienta care se înhămase la așa număr impresionant de musafiri. Hmmm, ciudat sentiment să știi că te așteaptă cineva. De obicei, în aeroporturi pe mine mă așteaptă biroul de informații. Care preia grija drumului până la destinație. Nu un om. Îmda, clar aș putea să mă obișnuiesc așa. Adică să mă uit la lume, să mă concentrez pe cum miroase, cum se simte locul în loc să alerg să văd de unde luăm autobuzul, cât facem și cât ne costă până la gară sau la hotel.

După o îmbrățișare lunguță pentru noi, spectatorii și sunt sigură insuficientă pentru ele, protagonistele, o cunoaștem și noi pe Alina, cea care urma să ne fie ghid, gazdă și nu în cele din urmă prietenă la finalul celor 7 zile de stat pe tărâmurile ei adoptive. Hmmm, pare înfiptă. Deși ușor rezervată la început, e clar că e de-a noastră. De-a noastră, de-a noastră, dar se mișcă în aeroportul ăsta ca mine la metrou la Unirea. Hai pe aici, acum mergem pe aici, acum plătim parcarea. Hai să ne grăbim că poate vă e foame. Vă rog să poftiți în vagoane. Sau așa ar fi putut să spună. Pentru că a venit să ne ia cu un fel de vagon în care să încăpem toată floarea cea vestită. Trecem peste șoc și urcăm. De ce nu o pleca? Oricât oi fi eu de vorbăreață, parcă nu îmi venea încă să o iau la întrebări. Aștept aci cumințică să vedem ce se întâmplă. “Păi până nu vă puneți centurile aci stăm”. “Au, păi își puse ăla de pe locul mortului”. “Neeee, zice, eu nu plătesc amenda că nu vreți voi să puneți centurile”. Ok, punem, punem...

Începe să ne povestească despre amenzi. Și despre reguli. Și despre cum s-a obișnuit foarte repede și ușor cu respectarea lor. Își cere scuze că ne duce pe drumul ăsta de țară. Îmhm, nasol ce să zic. La noi autostrada asta nouă (da, știu că e greu de crezut, dar chiar avem și noi o autostradă nouă, ceva 3 km între Nicăieri și Niciunde) pare neamul sărac al drumului ăstuia pe care ne plimbi tu acuși. Promite să nu ne rămână datoare și să ne plimbe zilele următoare și pe drumuri mai elegante. Ne povestește între timp că asta e ruta ocolitoare pe care se ajunge din Edinburgh în Kirkcaldy căci acum se repară autostrada. Nu durează prea mult, însă am ajuns noi fix în timpul lucrărilor. Zic, gândindu-mă să întind coarda mea optimistă: “un an?” Zice, zâmbindu-mi compătimitor: “două luni”. Îmda, înghit în sec. Conduce bine. “Eee, o ajută și drumul” îmi șoptește drăcușorul mic și negru de pe umărul stâng. Cam pe contrasens, așa, dar bine. “Suntem în Regat, se conduce invers” mă scoate din ignoranță drăcușorul parcă mai puțin mic și mai puțin negru.

După 20 de minute de privit și minunat, ajungem la destinație. Kirkcaldy. În orășelul ăsta portuar, cel mai mare din regiunea Fife, o să ne stabilim noi cortul domiciliar pentru o săptămână. Săptămână în care aveam să îl cunoaștem cu bunele lui. Că rele nu prea am găsit. Apartamentul în sufrageria căruia ne vom întinde noi atât oasele cât și hainele este peste drum de școală. Așa avem ocazia să vedem dimineți la rând copii cu moace liniștite care intră la ore. Nu par speriați de bombe. Nici de doamnele învățătoare. Suntem la vreo 10 minute de mers la pas de centru. Și la 2 minute de supermarket. Avem și gara aproape, în caz că ne plictisim de mașină. Sau vrem să vedem care e situația feroviară. În curtea interioară a blocului suficient spațiu. Cât să alergi în voie un copil. Care aleargă un cățel cu fața de pluș. Care aleargă vreo trei patru găini. Vedete în povești. Apartamentul în sine mi se pare mic. Mă și gândeam cum vom trăi noi, 10 suflete, într-un spațiu așa micuț. Ei bine, se pare că nu avem nevoie de prea mult. Nu m-am simțit nicio secundă înghesuită, nici lipsită de intimitate. Sau poate lucrurile astea nu au mai fost atât de importante.


                       

După prima noapte în care nu mai știu exact care cum am dormit, ne regăsim pregătiți să dăm drumul excursiei. Fusesem avertizați că vom fi treziți devreme, ca să avem timp. “Dormiți acasă, aici mergem să vizitați”. Îmi place gândul. Nu am probleme în a face ochi la prima oră. Până să se trezească toată lumea, mă hârjonesc nițel cu patrupedele familiei: un cățel alb lapte și o pisicuță mândră tare. Se trezește și trupa încet încet. Echipați și hrăniți, ne postăm în fața vagonului cu care ne-am împrietenit deja. Două poze făcute străzii, școlii, soarelui. Ne pornim. Începem cu o plimbare prin munți. Scottish Highlands. Priveliști spectaculoase. Cerul se joacă pe alocuri cu munții. Munți care poartă astăzi o haină albă. Îi prinde bine albul. Ghida noastră ne spune că ăsta este codul galben de ninsori despre care se vorbea la radio cu o zi înainte. 5 cm de nea. Cred că din 10 în 10 minute ne întâlneam pe șosea cu un utilaj de deszăpezit. Îmda, nu știu cum făceau dar reușeau nu numai să măture cei 5 cm, ci să și usuce șoseaua. Deci așa e iarna la voi. Așa ceva... Ne oprim pentru o porție de cartofi prăjiți și o ciocolată caldă. La un hotel în curtea căruia căprioarele nu au o problemă în a se fotografia cu tine, turistul rânjit. Căprioarele din grupul nostru sar și se cocoață pe stânci, poduri, dând palpitații inimii mele bătrâne și gazdei noastre. “Hai, calmează-te, că și-au făcut antrenamentul prin Munții Lotrului” mi se șoptește din public. Îmda... Abia aștept să mergem prin orașe că nu aș vrea să mor de inimă aci, în Scoția.

Blinc, blinc și suntem în oraș. În orașul unde cumnatul meu, William a cunoscut-o pe cumnata mea, Kate. Amândoi la studii. Nu de golf. Deși St Andrews e cunoscut și pentru campionatele de golf. Domne, ce mi-a plăcut mie aci. Mi s-a părut că e un orășel extrem de curat. Mic, cochet, ca un butic ferchezuit sau ca o bulangerie franțuzească. Parcă încă de la intrare miroase a parfum. De burghezi. Străzile, casele, universitatea, catedrala, castelul. Toate respectă cumva ideea de unicitate, intim, liniște. Mi s-a părut foarte tare să aflu că Universitatea este cel mai mare angajator din oraș, iar studenții sunt, pe de o parte, cei mai importanți contribuabili și, în același timp, motorul distracției și al atmosferei. Acuși, fiind a treia ca vechime din Regat, după Oxford și Cambridge, mi se pare cumva normal să fie generatoare de venituri. Și de la studenți și de la vizitatorii care vor să vadă pe unde a cucerit prințul ducesa. Să nu uit de terenurile de golf. Verde cât vezi cu ochii. Și un gazon care ar face invidios orice grădinar. Impecabil. Așa cum cred că sunt și cei care vin aici să învețe să joace. Domnule, ce să mai, mi-a cam plăcut. Bașca, pe malul mării o duduiță antrena un cal. O superbitate. De cal, pe duduiță nu am prea observat-o. Acum, revenind la cumnații mei...nu a fost chip să îl găsesc pe ăsta micu’, neluatu’ încă. Pe al meu, adica. Pe Herică. Cine știe pe unde i-or umbla pașii de răzvrătit...

                   

                    

Normal că una din zile i-a fost destinată capitalei. Lui Edinburgh. Dacă ar fi să ne luăm după copacii înfloriți, ne-a prins primăvara p-acolo. Dacă e să ne luăm după data din calendar, l-am vizitat în plină iarnă. Am urcat pe Carlton Hill ca să vedem cele două Edinburgh separate de Princess Street. Am ales să vedem orașul vechi, normal. I-am parcurs străduțele frigurânde în drum spre castel. Care castel stă cocoțat pe stânca lui parcă pentru a veghea întreg orașul. Și care ne-a fost gazdă pentru câteva ore bune. Ca să simțim mai bine istoria. Ca să înțelegem de ce a fost cel mai atacat așezământ de regi din Marea Britanie. Ca să ne cocoțăm și noi prin toate cotloanele și să ne putem clăti privirea cu peisaje desprinse din filme. Am ieșit cu greu, urniți doar de ideea de a vedea cât putem de mult dintr-un oraș legendă. De la Castel am plecat înspre Parlamentul Scoțian, coborând pe Royal Mile cu puburile, străduțele ei colorate, pline de lume pestriță, magazine și muzicanți ambulanți. Ne-am oprit într-un pub pentru reumplerea...stomacului și ridicarea nivelului de alcool din sânge. Pregătiți de întâlnirea cu autoritățile, ne-am aruncat o privire și spre Parlamentul care pare, la o primă vedere, mai repede sediul unui teatru modern, prin arhitectura sa vizionară. Păi cum să fie altfel, că doar a fost creionat prin 2004. O parte a grupșorului nostru a ținut morțiș să experimenteze și Camera Obscură. Nu m-am alăturat, însă am înțeles că e uau și că merită. Că dacă nu încerci asta și The Scotch Whiskey Experience nu ai simțit cu adevărat spiritul locului. Ba eu cred că toate clădirile, castelul, pajiștile, străzile pietruite, cântăreții ambulanți care făceau să răsune orașul de cântecul cimpoiului, kilturile expuse spre vânzare mai peste tot, sticlele de whiskey expuse în vitrinele pub-urilor, toate înseamnă spiritul lui Edinburgh. Și l-am simțit.

                                      

Bravehart. William Wallace în sus, William Wallace în jos. Ba că obscur și crud, ba că spirit dârz și nesupus. Ia hai, domnule, să dăm o fugă până la Stirling și să vedem la fața locului care e treaba. Am început cu castelul. Mustind de istorie, ne-a prezentat așezat și punctual care a fost treaba cu monarhia scoțiană. Impunător, cu Sala Mare, de unde Iacob Stuart dicta destinul clanurilor și chiar istoria Angliei, cu pleiada capetelor cioplite în lemn, cu zidurile de apărare, cu grădinile impresionante. Așa se lăsă pozat. Mie, mare iubitoare și cunoscătoare de istorie, mi-a rămas în cap o bătălie. Aia cu zăpada proaspăt așezată pe aleile din jurul lui National Wallace Monument. Și mi-a mai plăcut să îi văd pe cocălători în The Battle of Bannockburn Experience unde și-a arătat fiecare strategia pe care o are pentru schimbarea cursului istoriei Scoției când vor deveni ei...ceva. Și am mai înțeles că nenea Wallace a fost...depinde de unde privești: din puctul de vedere al scoțienilor, a fost tătucul lor; din punct de vedere britanic... un parșiv mârșav.

                              

În ultima zi destinată plimbărilor, soțul scoțian get beget al gazdei nostre ne convinge să ne lăsăm duse la Pitlochry. Ne-am dus să vedem somonul cum face plajă. Până să ajungem noi la piscina cu pricina, am mâncat cea mai bună brioță cu lămâie ever. Adică din viața mea. Și cred că e ușor de dat seama că nu sunt mâncătoare de salată. Sau de somon. Orășelul e clar că e destinație de vacanță, orășel turistic. Fiind extrasezon, părea ușor adormit. Însă îmi pot imagina cum e să dea pe afară de turiști. Ai ce face. Fie te dai cu bicla pe pajiștile astea scoțian de verzi, fie te duci la distilerii ca să înțelegi odată pentru totdeauna care e treaba cu băutura asta a lor așa mult lăudată, poate te duci prin Black Spout Woods ca să vezi cascada, fie ea și înghețată ori te plimbi prin pădure sau te așezi la o partidă de pescuit. Clar nu ai timp să te plictisești. Cred că nici să te odihnești așa vegetând. Să te odihnești activ, asta da.     

Au mai fost locuri în care oamenii ne-au plimbat. Anul care a trecut de atunci își spune cuvântul. Nu mai știu chiar toate denumirile. Ce aș vrea însă să își aducă aminte nepoții mei (de asta și scrisei, că la mine au venit deja nepoții și să nu uit să le povestesc, mai bine le trimit link să citească singuri că și așa nu or să aibe ei răbdare să mă asculte că, zic răutăcioșii, vorbesc destul de mult): Scoția merită vizitată. Merită respirată. Merită trăită.

Ce aș vrea să nu uit eu niciodată: deschiderea și dăruirea totală a Alinei care ne-a făcut vacanța una de vis, colecția de băuturi și fascinația pentru istorie ale lui Neil, miile de piese lego ale lui Alex și limba lui română măcar un pic îmbunătățită după cele câteva zile petrecute cu noi, vagonul care ne-a dus la propriu prin locuri inimaginabil de frumoase, pastele cu fructe de mare elegant răsturnate pe podeaua unei bucătării scoțiene în momentul în care se strigase “hai la masă” și privirile furibunde a 8 mâncăi nemâncați poftind la macaroanele aburinde, veselia și prietenia unui cățel alb de pufos care a fost suficient de înțelegător încât să împartă canapeaua cu mine, verdele elegant al pajiștilor de golf (terenurile, de), modul în care munții și zăpada făceau dragoste sub privirile obscen de albastre ale cerului, castelele pe care le-am simțit că îmi bat obrazul pentru că în ora de istorie eu schimbam sms-uri pe bilețele cu te miri cine, bătaia la cărți (note to myself: nu, Andreea, cine nu are noroc la cărți nu are neapărat noroc în dragoste. E doar fraieră...) dintr-o sufragerie kirkcaldiana, scotchul pentru care era nevoie de bagaj la cală pentru o călătoare nu era banda adezivă care putea să încapă răspândită prin bagajele noastre de mână..., modul în care 10 suflete au conviețuit mai armonios sau mai arțăgos într-un apartament cu trei camere, grătarul făcut în curtea scoțiana într-o seară de iarnă scoțiană cu produse românești, tortul cumpărat complotând toți ca să o surprindem plăcut pe gazda noastră care împlinea niște primăveri și seara la restaurant pe care ne-a dăruit-o ca amintire.

Mulțumesc, Alina, mulțumesc, dna doctor!