Sant'Andrea

Nici nu se uscară bine hainele spălate în urma excursiei din cele cinci tărâmuri. Ce să mai zic de finanțele duse și nerecuperate? Sau de gustul încă prezent al fructelor de mare savurate elegant pe treptele casei oamenilor... De pozele care zăceau nedescărcate, ce să mai aduc vorba! Mama nici măcar nu apucase să așeze magnetul suvenir pe frigider, cumnatul din dotare să facă paste din făina tot suvenir, colegii să se îngrașe de la bomboanele limonceluite. Nimic din cele mai devreme enumerate nu prevesteau ce avea să decidă blonda noastră din poveste. E adevărat, ușor forțată de societatea care, cum ajunge calendarul la fila cu 15 noiembrie, freamătă de curiozități: ce faci de 1 decembrie? Te duci la Alba Iulia să te lovească în plin patriotismul? Aaaa, nu??? Măcar la Arcul de Triumf? Nici măcar??? Atunci trebuie să mănânci cel puțin fasole cu ciolan...

Pentru că mie îmi place mereu să fac parte din turmă și să nu fiu Gică (nu Hagi, Gică ăla de se pune de-a-ndoaselea) am luat o hotărâre strict previzibilă. O să fiu de ziua mea, mă rog implicit și a românilor, într-un loc cald, fără ninsori abundente și coduri de toate culorile de vânturi (și nu de la ciolanul din fasole). Spania, pregătește-te că estoy lista. Ha, cum Spania? Păi atunci trebuia să fie San Andres. Eheeee, cum săriți așa și nu aveți răbdare să lăsați firul poveștii să se dezlâneze lin. Așa îmi făcusem eu socoteala. Care socoteală, normal, nu a avut nici în clin nici în mânecă ecou în târg. Târgul este jucat în povestea noastră de Wizz. Pe care eu sincer îl miros gelos pe relația mea cu țara andaluzilor. Îmi trântește de fiecare dată, dar de fiecare dată, niște prețuri de ușoară strângere de cord la orice destinație cu iz sâsâit. E adevărat, suntem într-o relație de “it’s complicated”. Eu cu Wizz-ul, de (i-am ușurat nițel cardul de reduceri tot plecând în grup). Sau o fi din cauză că ne știm de prea multă vreme? O vrea vreo pauză?

În fine, cum eu într-o relație sunt pâinea lui Dumnezeu și nevrând să îl fac mai gelos decât e cazul (nu de alta, dar mai am nevoie de el), l-am ascultat pe partenerul meu de atâta amar de vreme și am schimbat țara. Nu, nu am plecat în vreo insulă. Deși eu o țineam ca surda pe mormânt: să fie cald, să fie soare și să nu fie aglomerat. Una dintre puținele persoane care are puterea și curajul să plece cu mine în lume a avut și tupeul de a rosti un nume. E adevărat că în barbă așa... Bari. “Băi, Eleno, tu te-ai zăpăcit definitiv? De unde să avem noi bani de Bali? Că pe mătușa mea o cheamă Olimpia, nu Tamara...” Liniște. “Blondă vorbăreață a călătoriilor mele, actualmente deghizată în șatenă, BARRRRRRI! Bari, Italia, Europa, Pământ. Ne concentrăm și noi puțin?” Liniște 2. “Bari, Bari, băi Eleno, mie îmi sună a un fel de IMGB cu peronul pe dreapta. Ce naiba facem acolo? Că eu dacă închid ochii și îmi zici Bari, văd niște uzine cu coșuri fumegânde” “Vaaaai, câtă incultură, domnule! Hai să termin cu salariile oamenilor și îți fac o schiță” Ce să mai aștept eu după unu și după altu', aci după una și după alta. Mă pusei pe căutat. Cu cât avansam în citit, cu atâta apărea zâmbetul tâmp.

După o organizare ca la carte cu scos informații valoroase (cum, cât, unde, cu ce, la ce oră), cu pândit bilete de avion mai ceva ca domnii din centrul vechi căpreoarele ieșite la păscut, cu achiziționat bilete de tren din timp (în ultima zi), cu rezervat apartament după zeci și zeci de analize (care e mai ieftin, care e mai aproape de gară) și anulat rezervarea și iar rezervat și tot așa, cu măsurat cu rigla distanța pe hartă ca să văd ce am putea să facem la pas ca să mai scutim din buget, cu înghesuit aparat foto în singurul bagaj cu care am voie (prietenul mai sus numit ține mult de tot la sănătatea coloanei mele și nu vrea să mă cocoșez de la prea multe bagaje) am fost gata de plecare. Informațiile valoroase au fost uitate pe biroul corporatrist, rucsacul a cedat la un moment dat, lăsând la vederea tuturor cobucureștenilor chiloții mei cu Micki Mouse, periuța roz cu Rapunzel și pijamaua cu mioare, taximetristul care ne-a condus romantic la aeroport și-a prins urechile, mă rog, taxiul, într-o intersecție și a zăcut acolo vreo juma' de oră de rămăsesem fără baterie la telefon de cât îl urmăream pe aplicăciunea aia deșteaptă. În rest, planetele așezate.

Trecem cu grație peste “tunurile la control” și “jos bocancii”. Și peste ocheadele aruncate de un căprior singuratic Elenei noastre. La picioarele noastre stă întinsă și premenită, cu ăle mai bune haine, Pescara, oraș de sacrificiu întru prea fericirea noastră. Cu un vânticel frate cu briza, un soare timid, însă perseverent, câțiva nori tupeist de pufoși, Pescara se lasă călcată de picioarele turiștilor aflați în trecere spre Bari. Gara, curată. Dezamăgitor de liniștită. Trenul întârziat. E ok, ne așteptam, citisem despre asta. În plus și o lună mai devreme ne lovisem de planul italienilor de mentenanță a șinelor fix acum, iarna, în extrasezon. După o pungă de covrigei, o cutie de Pringles, trei ciocolățele Milka, vreo două pepsi-uri (numai chestii sănătoase, a se nota) ajungem în Bari.

Nenea cu apartamentul nu a mai fost la fel de explicit ca nenea din La Spezia. Ăsta m-a lasat pe mine să ajung. Ca o primă provocare. Ah, ce îmi plac provocările! Și lipsa punctelor de informare turistică. Bine că am salvat o hartă pe telefon. Văzându-mă ușor orbecăindă după strada cu dormitorul nostru, antreprenorul din grupul nostru întreabă publicul. Nu prea i-a ieșit. Aia cu fifti-fifti nu era activată. Așa că a sunat un prieten. De fapt, o prietenă. Îmda, de vis. În 200 m, virați la stânga. În 100 m, continuați drumul. Și tot așa cu Ioana după noi. Mi se părea mie că ne învârtim în cerc ca niște curci ușor amețite sau ca blonda în sensul giratoriu, însă am zis că Ioana iz ză best. După ce ne-a ostenit bine de tot, Ioana ne-a spus cu o voce dulce și mieroasă: ați ajuns la destinație. I-am mulțumit pentru că numai datorită ei am reuțit să facem numărul de pași și să parcurgem un drum de 5 minute în 20. Și ne-am băgat în bloc.

Apartamentul...minunat. Noi, primele turiste care îi călcau pragul. Totul nou nouț, în țiplă aproape. Mai că îți era milă să orice: să pui masa, să faci duș, să te bagi în pat. Și, pentru că am fost primele care și-au odihnit oasele în minunația de căsuță, am primit șampanie și un frigider în care găseai cât să nu mai inaugurezi sejurul macaronar cu șaorma. Prietene, prietene, însă am avut fiecare camera noastră. Și două băi că ei, italienii din Bari, știu cum e să ai trei muieri într-o singură baie. Și nu au vrut să se lase cu păruială. Lângă ușă stă scrisă parcă urarea pentru ziua mea: begin the day with a smile! Sau, mai pe românește, ia de te hlizește, mândro, că uite ce zi minunată se așează în fața-ți! Ceea ce am și făcut. Încă din prima seară. Pe străduțele din Bari, în căutare de parmezan și măsline “din alea, bune pentru vin”.

Hai să mai și vizităm că destul ne întinserăm cu introducerea! Păi cu ce să începem? Cu începutul. Cu orașul în care producătorii de Vanish ar muri de foame. Și căruia poți să îi faci o poză de vis din autobuzul care te urcă. Care autobuz s-a oprit să aștepte trei rătăcite cu priviri întrebătoare. Prima bilă în culoarea orașului. Albă. Așa, și care zici că e treaba cu Ostuni? Păi care să fie: case albe, biserici albe, piețe albe, scări albe, flori albe. Și o pată de culoare: cerul de un albastru ireal. Acuma, ca orice orășel cocoțat fix deasupra mării, în plin extrasezon, Ostuni ne-a făcut să ne luptăm puțin ca să reziste coafura. Care a rezistat. Însă restul trupșorului a simțit nevoia de ceva licoare caldă. Și uite așa am băut cea mai ciocolată caldă, dinmereu, într-o cafenea în care ostunieni își citeau liniștiți presa. Ah, ce modalitate faină de a petrece un Sf Andrei: soare blânduț (cârcotașii ar zice leșinat), printre localnici, cu o aducătoare de calorii pentru care chiar merită să te îngrași. Hai să mai colindăm nițel că nu i-am alocat mai mult de jumătate de zi. Străduțe aproape poteci de munte, curți deschise, terase, trepte, balcoane deasupra mării. Toate albe. Și, chiar dacă poate părea ciudat, flori. Să nu mă întrebați de obiective turistice. Probabil le-am bifat în plimbarea noastră cu aparatul foto nemaifăcător de față și cu ochii obosiți de atâta alb strălucitor.

                          

Următoarea oprire, dorită și de noi, însă recomandată și de barilenii posesori de apartament, a fost Monopoli. Port la Marea Adriatica, Monopoli ăsta te invită să te rătăcești. Dacă poți. Deși nu prea ai șanse. Că te îndrumă săgețile cu itinerario turistico. Așa am văzut portul, străduțele pietruite și faleza. Și așa am ajuns să facem cele mai spectaculoase poze cu valuri spărgându-se de stânci și cu pescăruși obraznic de curioși. Tot aici am mâncat și fructele de mare după care tânjeam încă de la plecarea din Cinque Terre. Într-un restaurant ce părea mai degrabă o tavernă grecească sau o barcă cochetă legănată de valurile uneia dintre mări. Chiar dacă este un oraș mic, Monopoli are cam tot ce îi trebuie ca să fie apetisant pentru turiști: biserici vechi, un castel care parcă răsare din mare lângă portul vechi, plaja cu cel mai fin nisip de prin împrejurimi, osterii îmbietoare, terase elegante.

                             

Hai în următoarea gară ca numai la osterii vă stă capul! Și... parcă citisem undeva că e bine să te prindă apusul în Polignano. Polignano a Mare. Așa nume melodios? Normal că aici s-a născut nenea Domenico Modugno, cel care a lansat melodia Volare. Ajungem în doi timpi și trei mișcări. În fața gării se întinde o alee cu zeci de copaci. Un fel de alee din Cișmigiu, așa. Hai, Andreea, nu fi cârcotașă. Și la noi, în fața Gării de Nord, sunt alei. Cu taxiuri. Și covrigării. În câteva minuțele suntem fix la poarta centrului istoric. Hai la pas. “Cara mia, vorrei invitarte a fare una passeggiata”. Au, zic, aud voci. În italiană, normal. Că vocile din tărtăcuța mea se adaptează locurilor. Mai mergem un picușor pe străduțele, cum altfel, înguste și pietruite în ceva culori deschise. Ne mai întoarcem de câteva ori din cauză de înfundătură, ne mai învârtim de vreo cinci șase ori în cerc de ajungem de fiecare dată fix de unde am plecat. “Tesoro, la cena e pronta”. Măi să fie! Mă uit la fete. Nu păreau a fi grăit ele așa bine pe italienește. Și nici nu mă priveau ca pe o cara mia. Cu atât mai puțin ca pe o tesoro. Și nici nu par cine știe ce bucătărese preocupate de cina mea. Hmmm, poate ar trebui să mai merg pe la Cristiana, psihopupu meu. Fugind de gând și de voci, o iau pe o străduță din asta ascunsă sub mască de cărare. Ia să vedem unde ajungem. Ce-or fi gratiile alea? Par a fi din fier forjat. Aaa, un balconaș. Ce o fi sub el? Și albastrul ăla de te ia de ochi? Ce o fi? Aaa, Adriatica, normal. Cum așa? Să stai în balcon și în fața ta să fie cât vezi cu ochii, marea? Offf, și oamenii ăștia....cum și-au construit ei casele fix în stâncă de se izbesc valurile de pereții dormitoarelor lor?! Și păreau așa liniștiți...sau poate tocmai asta îi face așa? Cântecul mării? Hai repede să plecăm d-aci că încep să îl caut pe Romeo care sigur e ocupat prin alte părți de Italie. Ia uite ce piațetă interesantă. Și deja premenită de Crăciun cu beculețe. Hmmm...au pus și steaguri? Aaaa, nu pot fi steaguri. Ia să vedem noi ce sunt. Ajung lângă o perdeluță și o dau la o parte, gata să pășesc în încăperea pe care o ascundea cumva diafan. Mă opresc, ca în desenele animate, cu piciorul în aer. Realizez că era cât pe ce să mă autoinvit la cina mai sus amintită, la o familie de localnici în sufragerie. Păi omenașii ăștia stau așa, cu ușile de la case deschise, își ascund viețile în spatele unor perdele de multe ori tentant de transparente? De aci erau și vocile, ha?! După pocinogul de mai devreme, mă hotărâi să mă alătur mai bine fetelor și să o luăm spre înghețată.

                              

Cu înghețată, vin, poze și comentarii s-a terminat Sf Andrei din 2016. Minunată zi a numelui. Chiar dacă am primit cu siguranță multe înjurături din cauza absenței mele pe fir fix în ziua în care oamenii simt nevoia să mă “fie ca”. Stați să vedeți cum a fost 1 decembrie...