“Sa pui mana sa inveti carte, sa pleci la oras, sa nu ramai aci la coada
vacii” “Daca nu pui mana sa inveti, o sa ajungi la tara, cu caprele”
“Nastasescu scrie pe voi vara asta daca nu vreti sa ajungeti la prasit la
porumb” Cam asta ne-au auzit urechile celor din generatia mea. Si, ca niste
robotei ascultatori, cu bateriile incarcate, am ascultat intru tocmai. Am pus
mana pe carte. L-am visat pe Nastasescu. Am terminat un liceu teoretic si am
absolvit scoli inalte cu profil umanist. Am citit si mi-am deschis mintea. Cred
ca inca sunt blocata in treaba asta cu pune mana si invata din moment ce nu e
an in care sa nu merg la vreo certificare. Sunt o corporatrista exemplara. Dau
viata mea pentru... nu, nu pentru o iubire cum zice melodia, pentru corporatie,
pentru job, pentru oamenii cu care lucrez. Judec oamenii prin prisma jobului.
Si a pregatirii profesionale. Sau, mai bine zis, a studiilor. Sau o faceam.
Anul trecut, intr-una din calatoriile mele, am intalnit un Om.
Intamplarea a facut sa il cunosc mai intai prin fapte, prin felul lui de a fi,
prin scris. Abia apoi, la o poveste pe acoperisuri marocane, mi-a povestit
putin din trecutu-i glorios. Ma gandeam, in timp ce imi povestea: domne, ce
putere sa ai sa poti sa recunosti atat de deschis ca, desi esti implicat intr-o
gramada de proiecte, desi stai in Bucurestiul capitala, tu te regasesti cel mai
bine cand lucrezi cu mainile in atelierul tau de la margine de sat? Ca treaba
asta iti aduce linistea si echilibrul de care ai nevoie pentru a-ti gasi pacea
mintii si intelepciunea de a-ti creste copilul liber, fara prejudecati inutile.
Ca scolile le-ai facut doar impins de altii, convins fiind ca poti deveni un om
citit si altfel. Eee, mi-am zis, unul la un milion.
Tot anul trecut aveam o discutie interesanta cu cel mai ghidus ghid,
persoana care m-a invatat sa ma tin in sa. O copilita asa cum mi-as fi dorit eu
sa fiu. Dintre toate cele pe care ar fi putut sa le studieze, ea si-a ales
istoria. Si tot studiaza. Si vorbeste cu asa o pasiune ca, daca mi-ar fi fost
profa in liceu, sigur as fi stiut cum sta treaba cu razboaiele. Si alea reci si
alea mondiale. Si imi spune ca, dupa ce termina de studiat cele doua mastere,
se intoarce acasa, sa incerce sa dezvolte zona, oamenii, afacerea. Si toate
astea pastrand traditiile si aducandu-le iar in prim plan. Un fel de hai sa
primenim traditiile si sa le scoatem la hora duminica. Poape poate le-o vedea
si pe ele vreun flacau de omenie si nu le-o lasa sa moara in anonimat. “Si cum,
Mariuca faina, te intorci la caii tai? Dupa atatea scoli si atata capitala?”
“Imhm, este ceea ce imi place sa fac. Este ceea ce stiu sa fac cel mai bine.
M-ai vazut doar...cand coboram Dealul Negru, incep sa am emotii si fluturi in
stomac de parca m-as duce la intalnire cu vreun amorez mai degraba decat acasa.
De fapt, asata e cheia, aici sunt acasa”.
Printre oamenii din bransa, apare firav, insa cu idei faine un alt
pionier. Prin ea am ajuns prima data la cai. N-am stiut ce ii poate pielea. Am
intalnit-o ulterior la intalnirile comunitatii de HR. Printre HR-isti doxa de
meserie si cu greutate in corporatiile in care isi duc traiul. Stiam ca incearca
sa puna pe picioare un proiect fain. Un proiect despre Romania si comorile ei
ascunse. Ce n-am stiut, n-am stiut ca va merge mai ales spre acea Romanie
rurala. Stiu ca datorita proiectului ei, in care a prins parinti, bunici,
vecini, prieten din dotare, bani, energie, vise, multi dintre corporatristi,
piperisti si nu numai, vad cum e sa traiesti la tara, cum se coseste fanul si
cum se coace cozonacul.
In ianuarie, cel mai haios dintre colegii corporatristi ma prinde din
urma in statia de 36. Mergem o bucata de drum impreuna. Imi spune, cu retinerea
angajatului care vorbeste cu HR-ul, chiar daca eram deja in afara orelor de
corpo, ca el vrea sa isi dea demisia. “Braaavo, zic eu, in ciuda modului in
care ar trebui sa raspunda un HR-ist veritabil. Unde pleci? Oracle? HP? Alt
gigant?” “Nuuu, ma, vreau sa imi fac o pensiune la tara” “Ma baiatule, baga-ti
mintile in cap! Ai un copil de crescut. Pentru pensiune ai nevoie de o poala de
bani. In plus, tu stii cati au vrut sa isi faca pensiuni? Ba, mai mult, le-au facut
si acum incearca sa le vanda?” “Andreea, stii care e treaba? Nu mai pot ca in
fiecare zi sa ma trezesc fix la aceeasi ora, sa plec fix in acelasi timp, sa
fac fix aceleasi lucruri la munca. Ma enerveaza pana si colegii care se ridica
si pleaca fix la aceeasi ora in fiecare zi. Macar daca ar pleca intr-o zi cu 2
minute mai devreme. Dar nu, fix la aceeasi ora” “Inteleg, ia-ti un concediu,
rupe rutina, insa stai pe fundul tau de corporatrist!” “Eu vreau ca aia mici ai
mei sa stie cum e sa cresti la tara, sa ai copilarie, chiar daca asta inseamna
scoli nu la fel de bune, conditii nu asa grozave ca in oras”. Ma uit la el si
imi zic “nu o sa o faca, nu e nebun”.
Tot la inceputul lui 2016, aveam sa cunosc un alt razvratit. Fantastic
de ofertanti oamenii care par atat de linistiti si calmi de parca sunt in locul
in care ii gasesti de cand lumea si pamantul. Dupa o perioada de capitala si
nebunii cat cuprinde, specifice varstei si statutului de student, rupe pisica-n
doua si se intoarce acasa. Nu numai ca lasa in urma scolile deloc usor de
absolvit, insa isi cauta libertatea si satisfactia jobului in munca fizica. “Eu
o sa imi fac o odaie in deal”, imi spune intr-un moment de sinceritate smuls
folosindu-ma de toate tehnicile de comunicare pe care le-am invatat in viata
mea de corporatrista. “Pai si...cum iti castigi painea?” intreb, ca orice
platitor de rate pana la pensie. “Cu mainile, cu munca mainilor mele.” “Pai si
n-o sa iti lipseasca...” si ma gandeam ce sa ii spun ca ii va lipsi. Imi veneau
in cap numai lucruri fara valoare pe care le-as fi putut combate eu insami.
Mi-a zambit. “Nu, tu nu intelegi ca viata este simpla. Iar noua ne place atat
de tare sa o complicam. Nu am zis ca ma dezic total de tot ce inseamna progres,
iti spun insa ca se poate trai asa, simplu.”
Acum vreo luna, cunosc o femeie minunata. Asa, cea mai femeie puternica,
din punctul meu de vedere. Deschisa la minte, joviala, cu vorbele mereu la ea.
E adevarat, s-ar putea sa fi fost influentata de faptul ca vorbeam de parca ne
cunosteam de cand lumea. A existat chimie, e adevarat. Imi povesteste despre
viata ei pe care o transforma intr-o poveste cu sare si piper. Rade mult, e
luminoasa. Mama de pustoaica, fosta sotie, actualmente o femeie independenta,
insa femeie. Cu o cariera frumusica in Bucurestiul mult iubit. Cu prieteni
multi. Tot in Bucurestiul mult iubit. Cu experiente ofertante si datatoare de
combustibil pentru a merge mai departe. In acelasi Bucuresti mult iubit. Imi
spune, asa, intr-o doara “pe mine ma bate gandul sa imi fac o casuta la tara”.
In 2010 aveam sa cunosc un fel de suflet pereche. Nu acela, nu magnatul.
In decursul anilor, am fost una langa cealalata. Ne-am vazut crescand,
maturizandu-ne, jelind dupa vreun pantalon, doi, trei... Ne-am vazut inflorind,
devenind femei in toata puterea cuvantului. Eu mai pitipoanca, ea mai cu
picioarele pe pamant. Ce nu mi-am imaginat niciodata a fost ca ea, recrutorul
mereu cu zambetul de “va sunam noi pe fix”, cea care vaneaza IT-isti, face
rapoarte pentru top management, cea care tipa in Grecia in hotel cand vedea
vreo albina, isi va petrece fiecare weekend la tatane-su la tara, copilind
rosiile si sapand ceapa. Si nici ca isi va face planuri sa “imi fac ceva, o
casuta cu doua camere la tata”.
Ce vreau de fapt sa zic, ca ma intinsei cam mult? Ca ne cheama sangele
inapoi, ne trage ata, ies radacinile si tipa dupa noi. Indiferent cat de mult
straluceste viata de Bucuresti, de oras. Ajungem sa avem confort, sa ne usuram
munca robotizand si automatizand. Cozonacii ni-i face cofetaria, laptele ni-l
da cutia, rosiile sunt la gata in piata, curatenia e facuta de o tanti care are
grija sa nu ne stricam noi unghiile. Si cu toate astea, si cei care am avut
tara cand eram de-o schioapa, si cei care nu au avut tara in viata lor, si cei
care am sarit de 30, si cei care mai au pana la 30, incepem sa cautam
simplitatea. Capatam curaj sa facem ceea ce unii dintre cei de mai sus fac
dintotdeauna. Traiesc viata pe care si-o doresc. Asumat. Fara sa se lase
intorsi de “pai si te duci la coada vacii?” De parca vaca nu are alta treaba
decat sa stea cu coada la tine, impresionata de scolile tale si experienta de
purtator de badge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu