D-ale RATB-ului

Sa ne intelegem: este povestea asa cum o traiesc eu cel putin de doua ori pe zi. Si, da, e fix vorba despre transportul in comun din minunata capitala. Sa o luam agale.

 

Ora 7.45. Andreea, toata parfumata si dichisita, ca orice corporatrista care se respecta, asteapta un numar. 36, mai exact. Ca orice fraiera care prefera baia de multime, in locul plictisitoarei masini personale. Asta cu baia, trebuie luata ad litteram. Cel putin vara. Sa nu divagam. Si asteapta si asteapta mai ceva ca voinicul din poveste care il astepta pe zmeu. E o zi minunata de asteptat. Ca toate celelalte. Soarele e prezent la datorie si are grija de glosul duduitei mai sus mentionate. Soferii simt o nevoie stringenta de a o complimenta cum stiu ei mai bine, prin tambalau claxonativ. Doamna care matura vrea musai sa reitereze statutul de femeie independenta al duduii noastre, maturand-o elegant pe sandalele benvenutiene. Un porumbel a mancat si porumb si prune si lubenita. Si nu mai rezista pana la buda. In plus, camasa duduii e atat de tentant de alba.

Hai ca vine si limuzina. Usile se deschid din a doua incercare. Ca butonasul ala verde a fost de multe ori modalitatea prin care unii si-au descarcat nervii. Si acusi pana si butonul se intreaba: astia vor sa deschid usa sau vor doar un umar pe care sa...apese? Cu chiu cu vai, urc. Ma strecor ca o gazela mai bine hranita asa printre domnii si doamnele mai bronzati care merg la “mai facem si noi un ban cinstit” Obor. Rasuna in surdina o muzichie de iti mangaie auzul. Ce sa iti doresti mai mult la 8 dimineata decat sa te trezesti fara numar fara numar fara numar. Miroase a sapun lipsa si a deodorant absent in ultimele saptamani.

Un picusor mai in fata, doua doamne mai in varsta nu au prins loc una langa alta. Si sunt nevorbite. Nu le incurca salamul. Nici ala cantaret, nici ala din sandvisul unui puradel. Uite asa mai aflu una alta. Spre exemplu, la Sf Gheorghe se fac dezlegari. Aha, fix dintre acelea: de pacate, de cununii, de blesteme. Si nu te taxeaza cat taxeaza astia prin centrul Bucurestiului. Dai si tu cat poti ca popa e intelegator. Peste 50, oricum. Doamnele merg tot la “pai aci gasesti ieftin, proaspat si de la tarani” Obor. Pai aia 50 nu trebuie economisiti de undeva? Una dintre doamne cara dupa dumneaei si un copilandru. De vreo 10 ani, asa. Pe care il impinge sa ocupe un loc proaspat eliberat de o doamna cangur care cara in marsupiu un bebe de vreo 7-8 luni. Copilandru taie maiestuos fata unui bunic carator de carut de cumparaturi, in uralele apreciative ale bunicii din dotare. Buuun asa. Ne vom mira peste vreo 8 ani de ce tineretul din ziua de azi nu mai respecta batranii.

  

Printre toti acesti Oboristi, se pitesc ca o pata de culoare cativa corporatristi. Ii recunosti de la mare departare: dupa punga de Q’s Inn in care isi duc fructele, dupa camasile inchise pana in gat desi afara bate spre 28 deja, dupa manichiura perfect ingrijita. Stramba usor din nas la urcare, isi scot una din urmatoarele: telefon (musai smart), carte (musai de la Bookster), tableta (musai smarta si ea) si se inchid in bolul lor de cristal pentru urmatoarele 40-45 de minute cat dureaza calatoria spre taramul mult visat, Pipera. 

Drumul curge lin. Nenea vatmanul sau tanti vatmanita nu au uitat ca transporta oameni. Traficul, domne, ii forteaza sa ne balangane ca pe niste copaci in plina furtuna. Ne calcam pe bataturi. Si la propriu. Cel putin asa lumile se amesteca. Macar putin. Ne trezim din somnul cu ochii deschisi la mult prea doritul Obor. Se face schimb de calatori. Ne pleaca si muzichia. Si parfumul. Vin carucioarele. Burdusite cu de toate. Ca poate nu-l mai apucam pe maine. Cei care urca ne reproseaza ca respiram prea mult. Ca uite ce cald s-a facut in tramvai. Un calator va manca bulion in loc de rosii. S-a asezat langa caloriferul din tramvai. Care se pare ca merge. Pe ei, pe ei, pe mama lor de vatmani. Beep, beeeeeep, beeeep. Ceva cu mama, gura, Dumnezei. Toate ale vatmanului.

Aproape de Pipera, invariabil, in fiecare dimineata urca vreo 5 domni. Cu veste. De control. Ii astept ca pe o paine coapta. In fiecare dimineata. Cateodata, fac greseala sa imi fluture pe sub nas o ceva ce pare legitimatie. Raman impasibila. “Duamna, nu ati vazut legitimatia???” “Nu prea. Ati fluturat-o cu viteza cu care flutura sabia Covaliu pe la jocurile olimpice acum ceva ani” “Va rog sa nu ma luati peste picior si sa prezentati legitimatia de calatorie. Sau nu aveti?” “Pai daca ieri aveam, cred ca am si azi, nu? Prezint, prezint, de indata ce va legitimati si dvs conform HG 156/2001” “Baieti, avem aici o duamna reticenta”

Se strange haita. Se ling pe buze mai ceva ca lupii iarna cand dau peste o caprioara ratacita. “Asa, baieti, ce bine ca suntem toti! Ca poate macar unul dintre voi ma poate lamuri referitor la cateva aspecte la care cuget eu in fiecare dimineata, in mijlocul unor grupuri de defavorizati ai societatii care mananca seminte si asculta nu muzica simfonica. Poate acum reusesc sa inteleg de ce nu vad nici picior de controlor pe portiunea Republica - Obor. Sau de ce veniti fix la tinta, ocolind constiincios toti oamenii bronzati natural. Si a cui e treaba sa nu permita urcarea oamenilor strazii in mijloacele astea de transport pentru care restul prostilor platim orbeste?” “Stati, duamna, nu va ambalati! Dvs stiti cum umbla astia de care ziceti? In gasti. Pai dvs ati merge sa ii intrebati de ceva? Si aurolacii, lasati ca acum vara stau in parcuri. Iar iarna, ce sa faca? Sa inghete? Se mai incalzesc si ei.” 

Uite cum imi vine mie iar sa plec din Romanica. Dar, e un ceva ce s-a strecurat undeva in suflet si nu ma lasa sa dau bir cu fugitii. Si mai e si zodia asta a mea. “Domne, e asa usor sa ne spalam pe maini... Cui trebuie sa ma adresez ca sa primesc niste raspunsuri concrete?” Incep sa ranjeasca. “Va pierdeti vremea” “E ok, e vremea mea, fac ce vreau cu ea”. Ii rog sa se legitimeze ca sa stiu cu cine am stat de vorba. Brusc, isi aduc aminte ca trebuia sa coboare de mult. “Nu-i nimic, le zambesc seducator, ne vedem maine dimineata”. Am senzatia, de cateva zile, ca parca s-au schimbat rolurile. Parca eu sunt controlorul si ei calatorii fara abonamente. Altfel nu imi explic de ce fug asa de mine. Pe cuvant ca ma spal. Si ma si parfumez.

Si de ce mai mergi, domnule, cu RATB-ul? Pai unde altundeva se vede realitatea Bucurestiului mai bine? Aia de care vrem sa ne ascundem ca strutul, bagand capul in Pipera sau in Metrorex. In RATB afli preturile din piata, ce mai face Borcea (cum cine e asta? nenea cu copiii facuti in vizitele conjugale avute nu cu sotia), care corporatie isi inchide portile in Bucuresti, ce carti mai sunt la moda. In RATB gasesti explicatia pentru clasa politica pe care o avem, pentru sanatatea societatii, pentru valorile care ne mana in lupta de zi cu zi. Din RATB poti sa iti cumperi leucoplast, pile diamantate, ace de siguranta. Poti sa vezi strazile, oamenii, culorile blocurilor. Sau ale vietii.