Donauquelle sau maternitatea unde s-a născut ea, Dunărea

Sprehen Sie Deutsch? Ein bischen. De pe vremea când studiam cu drag și fără spor limba întortocheată a nemților, visam să ajung, frate, să văd și eu care e treaba cu cârnatu’. Că, dacă era după mine, în afară de hot dogi din ăștia de-ai lor, altceva nu prea știam despre Nemția. Vaaai, ce minciună gogonată! Păi nu vorbește toată lumea despre autostrăzi? Despre disciplină? Despre bere? Biiine, bine, mai erau și alte câteva chestii care mă atrăgeau spre țara lui danke. Plus profa de germană care îmi tot spunea cât de frumos e în țara lui Bach.


Spre deosebire de călătoriile mele în care mă mișc mult cu pejosul, mă las dusă de valul nebuniei și al vestitei “drumurile nemțești sunt drumuri nemțești, frate” și cedez, fără prea multă luptă ce-i drept, în fața ideei de a parcurge o bucățică din Nemția cu tomobilu'. Nu, nu să îl conduc eu, că eu nu sunt în stare să conduc nici măcar pe gropile pline de drumuri din tărișoara mea, darămaimite pe autotrăzi de viteză. Eu am primit, pe pile și fără casting, rolul de copilot. Adică ăla care se ceartă cu Gabriela. Nu, Gabriela nu a fost șoferița. Gabriela, nu o știți? De la Waze. Doamna cu “în 300 m virați la dreapta”. În fișa postului mai erau trecute cu liniuță după cum urmează: tu pui muzică, faci poze, ești atentă la drum și indicatoare, ții șoferul de vorbă să nu îl ia somnu' pe drumurile alea plictisitor de line, faci stand up în diminețile când șoferul nu e chiar treaz bine. Ce mai la deal la vale, tot greul în spinarea mea. Cum singura alternativă la acest minunat job era cel de șofer, am aplicat cu încredere la ăsta de bufon. L-am luat cu brio. Din prima.

Păi și când să mergem? Că ai cam avut grija ca în fiecare portiță din asta liberă, dăruită cu atâta drag de Codul Muncii sclavagiste, să planifici câte ceva. Cum 1 mai muncitoresc era deja câștigat de Tărâmul lui Balon Zburândul, am zis să vedem care e treaba cu ziua copilului. Zis și făcut. Început de iunie rămâne. Hai să vedem și pe unde mergem că Nemția nu e cât o nucă. E ditamai țăroiu. Și sigur nu avem timp și bani să o vedem pe toată. Tot căutând și căutând, dau peste un articol în stilul care îmi place mie: cu liniuță, cele mai frumoase orășele nemțești. Hait! Până aici! Că nu prea aveam chef de o măgăoaie de Berlin. Mai ales că eu sunt și mare iubitoare de viață de întuneric. Asta nu mă mai vedeam făcând prin Nemția. Clubbing. Așa că, da, mai bătrânește așa și mai romantic. Am renunțat demult să mai aștept magnatul ca să văd cu el toate romantismele de locuri. Veneția am văzut-o cu o cocălătoare, Brugges cu alte cocălătoare, în croazieră tot cu o cocălătoare. Așadar, respectăm tiparul și nu ne mai lăsăm speriate de posibilitatea de a avea jde mii de cupluri pupăcioase în jur.

Ciudat lucru, pentru prima dată de când tot mă organizez și organizez, pentru Germania nu am planificat nimic. Doar concediul la plantația corporatristă și bagajul. În rest, om trăi și om vedea. Nici măcar de partea cu mașina nu m-am ocupat eu. Am fost pe principiul “go with the flow”. Na bun! Să pornim, așadar! Să mai spun că am plecat la 4 dimineața? Nu cred că mai e cazul. Deja toată lumea știe, inclusiv alarma de la telefonul meu, că în concediu ne trezim mai dimineață decât la job. Mbun. Să tot fi fost un 8 juma' când am ajuns în Stuttgart.

Urma să ridicăm mașina. După ce am orbecăit nițel, am găsit și firma cu care lucram noi. La toate celelalte firme de închiriere codălău. La noi, nimeni. Hait! Stai să vezi ce țeapa ne-am luat noi pentru că ne-am zgârcit la 200 de Ron. Doamnele de la ghișeu, extrem de amabile. “Yes, yes, please sign these papers”. În 10 minuțele eram gata să introvârâm cardul pentru a rămâne fără bani. “Ce bine-mi pare că ai luat țeapă!” îi cântam în gând unui nene de lângă noi care stătea la coadă și nu avea vreo șansă să plece de acolo mai devreme de un ceas. Vezi? Ai dat și bani mai mulți și mai și stai o grămadă. Uite noi! În doi timpi și trei mișcări vom termina. Aia cu țeapa s-a întors împotriva mea ca un boomerang. Tranzacție eșuată! Eeee, zic, nu se poate, mai încercăm o dată! Plată respinsă! Hai să sunăm în România să vedem care e treaba. Îi zic doamnei de la ghișeu “nu vă faceți griji, rezolvăm în 5 minuțele”. Cele 5 minuțele au devenit 5 ore. Pe ceas. Atât am avut nevoie ca băncile să se miște și să rezolve cu un răhățel de comision de 2 RON care bloca efectuarea oricărei tranzacții. Nota bene! Dacă tot călătoriți cu carduri de credit, nu faceți ca mine! Verificați înainte de a pleca să fie totul în regulă cu cardul, contul, comisioanele, drăcică, lăcică! Ca să nu pierdeți vremea prin aeroport în loc să fiți deja în prima destinație pe care v-ați propus-o.

Ce am făcut în aeroport 5 ore, în afară de a mă enerva cu băncile? Am obervat spectacolul care are loc la sosiri. Mereu pe fugă, nu mi-am dat niciodată răgazul să observ ce se întâmplă în jurul meu când ajung undeva. Eee, e cam așa: un cățel latră și sare și nu știe cum să își mai arate bucuria când își revede, am tras eu concluzia, stăpâna. Un ghem de om dă din mânuțe și din piciorușe, gângurește întruna pe limba ei și zâmbește mereu celor care au față de bunici veniți de departe. Două dudui sporovăiesc vesele parcă ar fi două gâște. Bănuiesc că timpul și distanța nu și-au pus deloc amprenta asupra chefului lor de a împărtăși. Sau poate, dimpotrivă. Un domn așteaptă cu un buchet mare de flori. Deja încep să fac scenarii. Mama? Soția? Iubita? Avea să îmi fie deslușit misterul când o blonduță sprintenă dă drumul la bagaje și i se aruncă în brațe. Fix ca în filme, domne! Sau ca la emisiunea de demult a lui Mircea Radu.

Pe o ușă intră în aeroport un grup de prichindei. Cu doamna lor învățătoare. Cred că e săptămâna altfel. Sau poate toate săptămânile or fi altfel la școlile lor. Cum e deja ora gustării, se așează toți pe podea, frumos aliniați, și mănâncă sandvișul din ghiozdănel. Și fructul. Cuuuum? Așa, pe jos? Și lângă toaletă? Îmvaaaai, oripilirung Sie pentru noi! Firesc și normal pentru ei. Uit de trecerea timpului și de băncile din România cu ochii la grupul de blonzișori vorbăreți. Mi-aș dori pentru nepo ale mele normalitatea asta. Mesajul trimis de bancă mă trezește la realitate și îmi strică frumusețe de vis.

Se rezolvă într-un final cu cardul. Primim cheile de la mașină. Hai să vedem! Analizăm bietul automobil pe toate părțile. Ca pe un cal la cumpărare. Pare ok. Avem câteva întrebări pe care le vom adresa la ieșirea din parcare. Unde avem și o mega surpriză: aflând că suntem românce, domnul de acolo ne cheamă un coleg să ne ajute. Un coleg de-al lui, fost compatriot de-al nostru. E bine să poți să te înțelegi în limba ta asupra termenilor tehnici. Omul ne spulberă orice îndoială referitoare la mașină și ne invidiază pentru norocul de a fi primit un tomobil așa nou. 900 km la bord. Bine, nu suntem impresionate. Muieri, de! Hai să plecăm odată și să ne începem călătoria!

Cu o întârziere de 5 ore, ieșim din Stuttgart și pornim spre prima noastră oprire. Cum unde? Păi orice vacanță începe cu începutul. De data asta, începutul Dunării. Ajungem în orășelul ăsta, Donaueschingen, după fix trei ore de condus. Fără prea mari peripeții. Puține emoții au fost la debutul în noile joburi. Dar, încet, încet, ne-am adaptat. Fără perioadă de probă. Aci, în orașul Dunării, ne luăm prima țeapă. Ne hotărâm să ne cazăm în oraș ca să putem să ne plimbăm și seara. Dăm pe o noapte cât am dat în alte părți pe trei. Eeee, Nemția, ce vrei. Parcăm și pornim să descoperim orașul. Cu pejosul, cum îi stă bine oricărui turist. Știam că nu sunt multe de văzut. Însă nu mă așteptam să fie chiar atât de micuț. Păi, de, nu ai zis tu că ți s-a luat de metropole? Tot mergând noi pe străduțele pustii, adică fix vreo trei minute, ne atrage atenția o mireasă. Făcea niște poze mai altfel. Aaa, noroc cu ea, că dacă nu, treceam pe lângă minunăția de izvoraș de unde cică a plecat Dunărea întru dezvoltare și cutreierare de lumi. Pe bune? Aci? Așa? Atât? Da’ ce voiai, Andreio? Surle, trâmbițe, artificii? Bine, hai să o pozăm! Donauquelle. Bine. Peste drum vedem și biserica St. Johann. De fapt, biserica am văzut-o când pozam izvorașul. Că se oglindea în el. Mai mergem vreo juma de oră. Și terminăm. Măi să fie, păi pentru ce plătirăm noi cazarea aia de VIP?

Știi ce? Hai să pornim spre castel. Poate avem noroc și ajungem fix la apus. Și tragem câteva cadre faine. Că Sonică sare într-o lentilă în geantă că nu prea are ce să pozeze. Hai! Ne punem iar la drum. Destinația noastră este castelul Hohenzollern. Drumul ne duce pe autostrăzi ce traversează cartiere rezidențiale. Și uite cum trecem noi de la 130 la 20 km/ora. Chiar trecem. Ce înseamnă să îți fie frică de amenzi… De la vreo 50 de km depărtare, castelul se vede deja. Semeț, în moțu’ dealului. Nu mă dă pe spate nici ăsta. Să vezi tu, Ciufuto, că nimic nu îți place azi. Căutăm un loc unde să oprim pentru câteva poze. Mare problemă asta cu opritul tam nesam. Oprim pe un câmp unde mai era oprită o mașină. Cuplul care admiră castelul ne spune că am ajuns prea târziu, castelul e închis. Așa ceeeeva… Hai totuși să mergem până la poartă acolo. Ajungem în parcare. Lăsăm mașina și ne hotărâm să mergem mai aproape de castel. Începem să urcăm prin pădure. Sunt trepte amenajate. Și sunt felinare.  

Pe drum, nici picior de om. Nu ne grăbește nimeni, nu ne intră nimeni în poză. După vreo 15 minuțele gâfâinde, ajungem în poarta palatului. Orologiul sună, 8 și jumătate, la castel în poartă oare cine bate? Așa era poezia. Că la noi nu e nevoie să batem. Poarta este larg deschisă. Intrăm. Îmi place ce văd. Vitraliile ferestrelor se joacă în culori. Grădina e perfect amenajată, fiecare piatră e la locul ei.

Hai să dăm și un ocol, prin grădini! Ajungem la fix. Soarele a dat foc cerului. Flăcări portocalii, roșii, galbene pătrund fără milă albastrul cerului. Da. Asta chiar e un apus bun de tras în poze.

Cum dispare năzdrăvanul ăsta de soare, cum se aprind felinarele. Care luminează mirific cărarea ce duce la castel. Se lasă frig. Oboseala își spune deja cuvântul. Și copilotul decide că e momentul să o luăm înapoi. Mâine avem de văzut Stuttgart.