Hai la viață, neamule! Prin Jemaa el Fna. În Marrakech

Final destination : Marrakech. În momentul în care am intrat cu autocarul în Marrakech, am avut senzația că mă întorc în India. Aceeași viermuială, același haos, aceleași culori. Îmda. Orașul ăsta e viu. Cu motorete ce mai mai să dea peste tine, cu diverși comercianți care încearcă până în pânzele albe să îți vândă. Ceva. Orice. Autocarul ne lasă în mijlocul unei străzi mari. Ne spune că de aici vom merge pe jos. Ne preia omul de la riad. Bagajele stau frumos în cărucioare. Așa vor fi transportate către locul unde vom rămâne să înnoptăm. Noi o luăm, încolonați, după ghid. Pare să fie singurul care nu se pierde în labirint. Începe drumul. Străduțe înguste. Din ce în ce mai înguste. Mirosuri. Și de urină, și de mentă, și de mâncare. Pe străduțele astea se perindă, nu neapărat pe rând : măgăruși, oameni, motociclete. E în regulă, nu se lasă cu răniți.
 


Ajungem la riad. Cum pășim peste prag, Marrakech-ul se schimbă. Înăuntru miroase a mentă. Și a lămâie. Oamenii ies de nu știu unde și ne aduc ceaiul atât de bine cunoscut deja. Și niște biscuiței lângă. Ne lasă să savurăm minunățiile lângă piscina interioară. Îmi arunc o privire în sus. Ca să văd cum pereții sunt croșetați. Nici nu apuc să îmi revin din minunare că mergem să vedem camerele. O ușă ca la poarta unei cetăți îmi stârnește curiozitatea. Cum pot fi închise porțile de la cameră ? Cu lacătul, of course. Interesant. În cameră, mult alb. Și multă simplitate. Și și mai multă autenticitate. Da, se simte Marocul. Cu tot ce înseamnă meșteșuguri.

Ne petrecem seara pe acoperiș. Lângă piscină. Altă piscină. Și, da, fix pe acoperiș. Suntem la câteva minute de piața Jemaa el Fna. Sau, mai pe românește, locul unde se întâmplă toate. De pe acoperișul nostru unde se spun povești, se aude muzica tobelor și se vede fumul care se ridică peste piață. E ok, mâine seară suntem și noi acolo. Până una alta, mai avem de băut câteva pahare de vin aduse pe sub mână din afara riadului de gazda noastră care ar face orice numai să fim mulțumiți. Frumoase mai sunt serile astea marocane, cu ritm de tobe, oameni faini și experiențe nesperate.

Nu știu cât am dormit în noaptea aia. Eram curioasă ce ne așteaptă. Cu ce ne va servi orașul ăsta cu miros de Spania pe alocuri. Și am aflat. Am început dimineața cu diverse obiective turistice. Deja obosiți și nu neapărat fascinați de alte și alte monumente, ne limităm la a face poze, fără a mai fi prezenți cu spiritul. Aici intervine prima rupere de ritm. Pornim spre casa unui localnic care ne va lăsa să îi invadăm bucătăria, proviziile, casa. Vom învăța să facem pâine și tajină. Taină, taină, dăm și din mâini ca să nu lăsăm o impresie proastă. Unii frământă pâinea, alții curățăm și tocăm legume, alții spală salate și cepe. Că la noi în mușuroi, nu e timp pentru zăbavă. Unii mai fac o poză să vadă și cei de acasă că Andreea chiar nu e așa leneșă cum ai zice… odată terminate pregătirile, va dura puțin până când se vor coace.

Așa că, ghidul nostru ia înțeleapta decizie de a ne duce să vizităm Grădinile Majorelle. Ce mai e și cu grădinile istea? Păi, foarte simplu : un nebun s-a apucat să aducă de prin locurile pe unde și-a plimbat picioarele plante. Stiți voi, cum luăm noi magneți, el a adus floricele. Imaginați-vă problemă : dacă la magneți, când termini locul pe frigider, treci pe mașina de spălat, ce faci cu plantele când ți se termină balconul ? Îmda. O grădină botanică. Toate bune și frumoase, grădina înflorea, vizitatorii o vizitau. Până când nenea Majorelle își dădu obștescul sfârșit ca orice muritor de rând. Cin’ să fie, cin’ să fie următorul preocupat de bunăstarea grădinii noastre ? Ni mas ni menos que Yves Saint Laurent. Îmhm. Fix nenea cu parfumurile. Care o spală, o pieptănă și o redă circuitului turistic. Ca să ne clătim noi, turiștii obosiți și încinși de la căldură, ochii. Ceea ce am și făcut. Mulțumim, nenea Laurent !

Cu ochii clătiți și trupurile răcorite, ne întoarcem la gazdele noastre care ne-au lăsat să le distrugem bucatele. Ne așteaptă cu mesele întinse. Și cu ceai de mentă, normal. Dar, până să ne liniștim stomacul, putem să ne liniștim setea de pictură. Cu hena. Pe noi. Căci, auzindu-ne cum o tot boscorodeam pline de invidie că de ce nu și-o lăsa ea tatuajul mai la vedere, ghida noastră ne pregătise o surpriză : luați de vă lăsați desenate și expuneți voi tatuajele. Ceea ce am și făcut. Ca niște copii în dimineața de Crăciun, am așteptat cuminți să ne vină rândul la pictat. Uitasem de foame, de sete, de dor de codrul verde. Important era să nu ne măzgălim vopseaua recent întinsă cu o rapiditate uluitoare de o tanti localnică (sigur e pricepută și la încondeiat ouă). A urmat festinul cu bucatele pe care sincer cred că le înlocuiseră cât timp eram noi plecați. Sigur nu ne pricepem noi să facem așa mâncare gustoasă. Cu greu ne-am dat duși din casa omului unde făcusem, chiar și doar pentru două ore, parte din Maroc. Însă eram împinși de nerăbdarea întâlnirii cu ea.

Piața. Atâtea auzisem încât eram chiar curioasă să văd ce are, domne, ea și nu au suratele ei europene. Are după cum urmează : un bazar enorm, ceva de genul Dragonul Roșu de la noi. Bazarul are la rândul lui comercianți. Care negociază la sânge. Sunt în stare să te urmărească până cedezi ispitei de a cumpăra ceva de la ei. Care ceva de la ei, negociat preț de juma’ de oră, tot e mai scump de două-trei ori decât este el în realitate. La intrarea în bazar sunt tarabele cu fructe. O nebunie. Curmale, smochine, alune, fructe de cactus, nuci, arahide. Tot ce îți dorește suflețelul tău de turist înfometat și păcălit de coloristica prezentării și nu își dorește portofelul tău din ce în ce mai subțire, fix ca după o cură cu fructe. De treci de aceste tentații, se întinde piața cu tarabe unde se mănâncă. Nu prea știu cum să vă explic ca să mă înțelegeți. Știți cum erau tarabele pe vremuri la Obor ? Acolo unde făceau mici ? Ee, ceva de genul ăla înmulțit cu 200. Toate sunt numerotate. Aha, o să ziceți, ca să le găsești mai ușor. Mai încercați o dată. Ele sunt numerotate dar nu sunt introduse în teren în ordinea numerelor de pe tricou. Nuuu, sunt introduse după nicio regulă. Așa că, să nu vă pună Dumnezeul marocan să vă dați întâlnire la cherhanaua țâșpe. Că nu o să vă iasă. Într-un final, ne găsim restaurantul. Nu a fost ușor, să ne înțelegem. Când treci pe lângă mesele lor, oamenii încep să te hărțuiască : hai la noi, cuconiță, că la noi mierea e mai dulce, cartofii mai amidonați, vaca mai vacă. Asta am tras eu concluzia că zic pe franțuzeasca lor p-acolo. Că nu cred că îmi zicea vreun pipăitor din ăia că sunt femeia vieții lui. Doi sunt la bucătărie și șapte după tine să te agațe. Mâncarea e cam la fel peste tot. Biiine acuma, mai există și niște tarabe unde probabil mănâncă Bear Grylls. Nenea cu supraviețuirea, bre ! Numai când mă uitam la limbile alea de vacă și mi se făcea dor de post. În fine ! Noi mâncarăm cartofii noștri prăjiți cu niște frigărui de ceva făcute la ceva. Nimic spectaculos. În afară de atmosferă, tobe și … preț. Că te cam costă distracția. Ziserăm noi că ar fi mai bine să o luăm spre riad și să ne bem noi în liniște vinișorul.

Ultima seară în Maroc. Dezbatem la un pahar de vin ce ne-a plăcut și ce nu. Ne-a plăcut de noi. Unul de altul. Ne-a plăcut Marrakech. Sigur ne mai întoarcem. Măcar pentru un sfârșit de săptămână. Măcar ca parte a unei vacanțe în Spania. Mâncarea…nu ne-a dat pe spate. Dar ne-a plăcut ceaiul. Ne-au plăcut casele din Casablanca. Și riadul unde am stat în Marakech. Ne-au plăcut munții. Și Sahara…Ah, Sahara merită făcută separat. Merită măcar o săptămână de cufundat picioare în nisipurile-i povestite de beduini. Și Fes ? Nu știm ce să zicem. Poate doar ca să prindem o vizitare de tannerii. Suntem cu toții de acord că este o țară care e mai bine să fie vizitată în grup. Că trebuie să fii pregătit să o vizitezi. Ziceam și anul trecut că India nu e pentru oricine. La fel și cu Marocul. Dacă vrei lux, mergi în Dubai. Dacă vrei cele mai sus povestite, mergi în Maroc. Și, dacă ești deschis, îl vei și savura. Oraș cu oraș.