Pentru visatori: Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai
Pentru pragmatici: Fiti amabila, dati-mi un cicatrizant puternic ca nu ma mai pot spala doar cu stanga!
Pentru cei cu adrenalina: Galop, Murgu!
As putea sa continui asa cu titlurile pret de like-uri multe. Mai bine sa trecem peste titlu si sa lasam tastatura (a se citi: condeiul) sa astearna inca o poveste.
Mi-a zis facebook-ul ca anul trecut bateam carari de munte in spinarea unui rege. Usor grizonat, cu pletele in vant, cu initiative romantice de genul "as vrea sa iti prezint lumea mea", invitandu-ma cavalereste sa il insotesc intr-o aventura prin paduri, protejandu-ma ca un domn chiar si atunci cand nu as fi vrut sa fiu protejata. Usor, dragilor, usor cu imaginatia! Vorbim de un fost armasar tanar, necopt si inconstient de frumos transformat intr-un lider matur, suficient de constient de puterea si frumusetea lui pentru a mai simti nevoia de a iesi in evidenta prin cocosisme adolescentine.
Avand in vedere cele mai sus expuse, intr-o joie in care ploua infernal, vorba lu' nenea Alifantis, imi iau juma de garderoba (inca se mai simt oaresce reminiscente de pitiponceala) si plec in ceea ce, declar de la bun inceput cu mana la chipiu, a fost the best time of my life (vorba cantecului). Cu catel, cu purcel, cu trei sferturi din Decathlon impachetat, cu inima aproape de tahicardie, cu o masinuta care nu intelegea unde se muta ale trei muieri ce se calcau pe cuvinte de cate aveau sa-si spuna.
As putea sa continui asa cu titlurile pret de like-uri multe. Mai bine sa trecem peste titlu si sa lasam tastatura (a se citi: condeiul) sa astearna inca o poveste.
Mi-a zis facebook-ul ca anul trecut bateam carari de munte in spinarea unui rege. Usor grizonat, cu pletele in vant, cu initiative romantice de genul "as vrea sa iti prezint lumea mea", invitandu-ma cavalereste sa il insotesc intr-o aventura prin paduri, protejandu-ma ca un domn chiar si atunci cand nu as fi vrut sa fiu protejata. Usor, dragilor, usor cu imaginatia! Vorbim de un fost armasar tanar, necopt si inconstient de frumos transformat intr-un lider matur, suficient de constient de puterea si frumusetea lui pentru a mai simti nevoia de a iesi in evidenta prin cocosisme adolescentine.
Avand in vedere cele mai sus expuse, intr-o joie in care ploua infernal, vorba lu' nenea Alifantis, imi iau juma de garderoba (inca se mai simt oaresce reminiscente de pitiponceala) si plec in ceea ce, declar de la bun inceput cu mana la chipiu, a fost the best time of my life (vorba cantecului). Cu catel, cu purcel, cu trei sferturi din Decathlon impachetat, cu inima aproape de tahicardie, cu o masinuta care nu intelegea unde se muta ale trei muieri ce se calcau pe cuvinte de cate aveau sa-si spuna.
Si da-i si barfa si da-i si cozonaceste cu ceva delicatesa de contrabanda realizata magistral de o mama de doamna doctor. Si, mai cu incurajari "auzi, mai lasa-l si pe Busu asta ca, in afara ca zice probleme de logica si se imbraca ciudat, nu prea nimereste el vremea", mai cu declaratii modeste "in concediile mele e mereu soare ca mai e si dupa sufletul omului", mai cu "barbatii e neste porci, bine i-ar sta casei mele cocina", mai cu "ho, ca stabilim si revelionul pana la 1 septembrie", se facu pe nesimtite Brezoi. Pai de ce ma tinurati de vorba, ca depasiram drumul de stanga. Las' ca intoarcem aci in DN, intre doua tiruri. Noroc ca am stabilit cu doamna cu coasa sa fim doamne pana la capat si sa ne vedem de treburi cat mai mult timp inainte de a ne intalni definitiv.
Na, bun. Ajunseram. Mai un sirop de brad, mai un sirop de visine, mai un sirop mai tare asa de zmeura. De la atata sirop se dezlegara limbile si ne daduram la povesti cu stafetistele care se distrasera inaintea noastra pe carari de munte. In aceasta atmosfera de hahaiala muiereasca intra in scena, in aplauzele onoratului auditoriu, al mai fasnet ghid. Cu o privire blajina, decima bagajele: fara rujuri ca oile va prefera naturale, fara rochii de seara ca pe munte stralucesc stelele nu paietele, fara ursuletul din copilarie ca sunt plini muntii de ursi (eu am fost cuminte, am luat doar doi rucsaci cu care pleca sora-mea pentru o luna, doua pe munte). Plecaram. Cu nasul in...vant, ca batistele ni le opri ghidul "n-aveti nevoie de servetele parfumate, aveti maneci", jelindu-ne dupa pantofii cu toc pe care aveam de gand sa ii purtam la focul de tabara din mijlocul stanii.
Hai ca ma intind la vorba si pierd sirul. Alte chestii notabile ca de introducere in atmosfera: alcoolul, oricat ti s-ar parea de mult acasa, va fi putin; campionat de bancuri in fata focului, la un paharel de apa plata... de pruna (nu imi mai aduc aminte niciunul), cartea filosofica aflata la buda din fundul curtii, ploaia marunta care vroia sa demostreze parca faptul ca Busu este de fapt Romica Jurca la masculine.
Pe munti si pe cai! Early in the morning, pe la un zece trecute fix, suntem pe cai mari. La propriu. Plecam incolonati, conducand caii in mod exemplar, fix pe unde vroiau ei sa mearga. Relatia mea cu regele mai sus numit...ca orice relatie care vine dupa o "am nevoie de o pauza". Adica nabadaioasa. Eu ma faceam ca il stapanesc, el ca ma asculta (chiar am vrut sa ma mangaie crengile alea uscate pe pielea capului si mie chiar imi place sa simt frunzele cum imi scot ochii). Zice ghidul de care adusei vorba: "Andreea, tu trebuie sa fii mereu in spatele meu, esti pe conducatorul hergheliei". Transmisei si eu mesajul mai departe. Cu vorba buna, ca eu sunt adepta comunicarii. E adevarat, carcotasii ar spune ca sunt o maestra a monologului. Intr-un final apoteotic, reusiram sa ne regasim ritmul. Si uite asa, pe carari de munte, opt cai si sapte calareti se minuneaza cat sunt de norocosi sa fie acolo, atunci, asa.
Nu as sti sa scriu ce mi-a placut mai mult. Poate galopul pe creasta intr-o ceata bacoviana, in care nu stiai ce se afla la cativa metri in fata ta. Poate ragetele mele ce s-au vrut a fi cantece si care se pare ca au gonit ursii de pe cinci munti si au facut, conform spuselor unui cocalator, cateva zeci de oi sa se treaca voluntar pe lista de viitoare pastramioare (si totusi, eu cred ca macar Chirila s-ar intoarce). Poate cocalatorul, singurul barbat intr-un card de gaste care s-a facut ca nu aude, nu intelege, nu participa direct la glumele muierilor. Poate modalitatea deloc originala de a ne incalzi pe carari de munte (pentru mama: cu suc de fructe de padure, ce credeai?!). Poate mamaliga coapta, cu gust de copilarie, facuta de nea Sandu la stana sau poate felul in care doinea. Poate sunca prajita pe gratar, carnatii la tepusa sau mielul la jar. Sau felul in care ghizii nostri ne explicau cu patima ce nu facem bine in trap, iar noua ne statea gandul la sucul de struguri rosii. Poate felul demn, cu capul sus si biciul in mana in care doamna doctor a vrut sa vada mai de aproape maslinele...alea de la oi. Poate cum ne-am mobilizat toti si am carat lemne din padure pentru focul la care unii ne-am uscat ciorapii si ghetele, iar altii si-au ars blugii ca sa aiba scuze pentru un shoppingut mic la intoarcerea in Bucuresti. Sa fi fost modul cum am impartit toti corturi si sforaituri, ghete si sosete, servetele umede pentru dusul de dimineata, povesti si glume, momente si vieti. Sau poate cum fiecare dintre noi si-a depasit limite, s-a luat la mistouri cu vremea pe alocuri mohorata si a inotat in lacurile din Bocanci. Poate felul cum gazda noastra, sa-i zicem Mircea, a alergat dupa cai ca sa nu ramanem pe jos in varf de munte, dupa caine ca sa nu manance lupul, dupa noi ca sa nu ramanem fara...merinde. Poate modul in care caii veneau nerabdatori catre noi de fiecare data cand auzeau vreun ambalaj de eugenii desfacandu-se. Poate botezul unei salate de rosii coapte cu ceapa ridicata la rang de bruschete (daca ar sti ea, bunica-mea...). Poate rasul cu lacrimi al ghizilor cand au vazut ca am basici pe toate degetele fara exceptie de la cat de tare am strans saua in galop. Sau poate strigatele lor sa ne controlam caii, poate intrebarile lor - retorice pentru noi - "cine e seful? tu sau el?". Sau sa fi fost senzatia pe care am avut-o cand am trecut Lotrul in spinarea calului. Ori increderea care uneori este mai mare in cal decat in tine (am mers calare prin locuri pe unde pe picioarele mele nu as fi avut curaj sa merg). Ori poate reactia mea cand am ajuns la destinatie si am simtit nevoia sa ma aplec pe gatul calului care m-a purtat si sa simt inca o clipa de libertate, fara autocontrol si spaime. si da, m-am si jelit la sfarsit(pentru ca a fost intens si muuult prea tare ceea ce am trait).
Au fost patru zile intense. Au fost cele mai frumoase patru zile de pana acum (si daca nici eu nu m-am plimbat si nu am termen de comparatie, nu stiu cine mai are). Nu as schimba nimic. Nici vremea, nici oamenii (pe care ii descopar mereu altfel: Mircea recita de plangi. Plangi la propriu.), nici locurile (nu stiu pe unde am fost, desi fetele ne spuneau mereu: in fata varful Robu 1890m, acusi suntem pe Murgasu, si tot asa. Pentru detalii din acestea, va ajuta Nedeea Valceana pentru ca ele au facut geografie cu proful de geografie nu cu proful de sport, ca mine). As vrea doar sa le multumesc: lui Mircea si lui Gigi pentru ca sunt oameni frumosi, Mariucai pentru ca e numai suflet, Alexandrei pentru ca ma lasa mereu sa ii chinui calul (eu nu imprumut nici macar o carte, daramaimite un suflet). Dragilor, imi scot palaria! De fiecare data!
Am invatat in cele trei iesiri la Odai de pana acum cat nu as fi invatat intr-un an de calarie in manej in Bucuresti. Vorba sora-mii: tu vrei sa pedalezi o bicicleta de camera intr-o sala unde miroase a oameni transpirati sau vrei sa pedalezi o bicicleta in parc, in aer curat si cipciripit de pasarele? Am cunoscut Oameni, am redescoperit mancarea facuta pe plita, am observat ca de fapt cerul nu este gri, ci albastru (vorba cantecului: un albastru infinit). Sa ne intelegem: daca sunteti in cautare de cinci stele, nu mergeti la Odai, la mii de stele. Ziceam anul trecut ca pentru anumite experiente trebuie sa fii pregatit, sa stii sa le savurezi si sa le intelegi (un vin vechi nu il bei cantitativ, ci calitativ, nu?!). Reiterez.
Fetele de la My Secret Romania (cele datorita carora am ajuns sa tot colindam Valea Lotrului) i-au zis programului Odai Nomade. Eu i-as fi zis Betonisti pe un cal putere. Daca muntii pe unde am trecut ar putea vorbi, nu vreau sa ma gandesc ce v-ar auzi urechile. Ce preocupari erau in momentul in care se faceau poze (freza imi sta bine? nasul e prea prajit de soare?), ce griji ne macinau (eu nu ma descalt ca sigur s-a stricat pedichiura, mai bine stau aci in lacul din Bocanci), ce planuri se faceau (eu cand ajung acasa ma spal direct la scurgere, oare mai stiu sa stau pe wc?).
Am plecat din Odai abia miscandu-ne. Si noi si parca si caii masinilor comparativ cu caii muntilor. Pentru ca Mircea spune: un turist epuizat e un turist fericit. Si, da, a fost un vis de calatorie. Ceva bun tot trebuie sa fi facut eu in aceasta viata de imi scoate Seful de Sus experiente si oameni in cale. Asadar, corul: Dooooamne, ce frumooos a fooost!!!!
PS: pentru ca eu eram ocupata sa fac basici tinandu-ma de sa, poze vedeti la fetele de la My Secret Romania si la Nedeea Valceana. Eu de poze nu am nevoie. Am preferat varianta live. Pe care, bineinteles, o voi alege si data viitoare.
Na, bun. Ajunseram. Mai un sirop de brad, mai un sirop de visine, mai un sirop mai tare asa de zmeura. De la atata sirop se dezlegara limbile si ne daduram la povesti cu stafetistele care se distrasera inaintea noastra pe carari de munte. In aceasta atmosfera de hahaiala muiereasca intra in scena, in aplauzele onoratului auditoriu, al mai fasnet ghid. Cu o privire blajina, decima bagajele: fara rujuri ca oile va prefera naturale, fara rochii de seara ca pe munte stralucesc stelele nu paietele, fara ursuletul din copilarie ca sunt plini muntii de ursi (eu am fost cuminte, am luat doar doi rucsaci cu care pleca sora-mea pentru o luna, doua pe munte). Plecaram. Cu nasul in...vant, ca batistele ni le opri ghidul "n-aveti nevoie de servetele parfumate, aveti maneci", jelindu-ne dupa pantofii cu toc pe care aveam de gand sa ii purtam la focul de tabara din mijlocul stanii.
Hai ca ma intind la vorba si pierd sirul. Alte chestii notabile ca de introducere in atmosfera: alcoolul, oricat ti s-ar parea de mult acasa, va fi putin; campionat de bancuri in fata focului, la un paharel de apa plata... de pruna (nu imi mai aduc aminte niciunul), cartea filosofica aflata la buda din fundul curtii, ploaia marunta care vroia sa demostreze parca faptul ca Busu este de fapt Romica Jurca la masculine.
Pe munti si pe cai! Early in the morning, pe la un zece trecute fix, suntem pe cai mari. La propriu. Plecam incolonati, conducand caii in mod exemplar, fix pe unde vroiau ei sa mearga. Relatia mea cu regele mai sus numit...ca orice relatie care vine dupa o "am nevoie de o pauza". Adica nabadaioasa. Eu ma faceam ca il stapanesc, el ca ma asculta (chiar am vrut sa ma mangaie crengile alea uscate pe pielea capului si mie chiar imi place sa simt frunzele cum imi scot ochii). Zice ghidul de care adusei vorba: "Andreea, tu trebuie sa fii mereu in spatele meu, esti pe conducatorul hergheliei". Transmisei si eu mesajul mai departe. Cu vorba buna, ca eu sunt adepta comunicarii. E adevarat, carcotasii ar spune ca sunt o maestra a monologului. Intr-un final apoteotic, reusiram sa ne regasim ritmul. Si uite asa, pe carari de munte, opt cai si sapte calareti se minuneaza cat sunt de norocosi sa fie acolo, atunci, asa.
Nu as sti sa scriu ce mi-a placut mai mult. Poate galopul pe creasta intr-o ceata bacoviana, in care nu stiai ce se afla la cativa metri in fata ta. Poate ragetele mele ce s-au vrut a fi cantece si care se pare ca au gonit ursii de pe cinci munti si au facut, conform spuselor unui cocalator, cateva zeci de oi sa se treaca voluntar pe lista de viitoare pastramioare (si totusi, eu cred ca macar Chirila s-ar intoarce). Poate cocalatorul, singurul barbat intr-un card de gaste care s-a facut ca nu aude, nu intelege, nu participa direct la glumele muierilor. Poate modalitatea deloc originala de a ne incalzi pe carari de munte (pentru mama: cu suc de fructe de padure, ce credeai?!). Poate mamaliga coapta, cu gust de copilarie, facuta de nea Sandu la stana sau poate felul in care doinea. Poate sunca prajita pe gratar, carnatii la tepusa sau mielul la jar. Sau felul in care ghizii nostri ne explicau cu patima ce nu facem bine in trap, iar noua ne statea gandul la sucul de struguri rosii. Poate felul demn, cu capul sus si biciul in mana in care doamna doctor a vrut sa vada mai de aproape maslinele...alea de la oi. Poate cum ne-am mobilizat toti si am carat lemne din padure pentru focul la care unii ne-am uscat ciorapii si ghetele, iar altii si-au ars blugii ca sa aiba scuze pentru un shoppingut mic la intoarcerea in Bucuresti. Sa fi fost modul cum am impartit toti corturi si sforaituri, ghete si sosete, servetele umede pentru dusul de dimineata, povesti si glume, momente si vieti. Sau poate cum fiecare dintre noi si-a depasit limite, s-a luat la mistouri cu vremea pe alocuri mohorata si a inotat in lacurile din Bocanci. Poate felul cum gazda noastra, sa-i zicem Mircea, a alergat dupa cai ca sa nu ramanem pe jos in varf de munte, dupa caine ca sa nu manance lupul, dupa noi ca sa nu ramanem fara...merinde. Poate modul in care caii veneau nerabdatori catre noi de fiecare data cand auzeau vreun ambalaj de eugenii desfacandu-se. Poate botezul unei salate de rosii coapte cu ceapa ridicata la rang de bruschete (daca ar sti ea, bunica-mea...). Poate rasul cu lacrimi al ghizilor cand au vazut ca am basici pe toate degetele fara exceptie de la cat de tare am strans saua in galop. Sau poate strigatele lor sa ne controlam caii, poate intrebarile lor - retorice pentru noi - "cine e seful? tu sau el?". Sau sa fi fost senzatia pe care am avut-o cand am trecut Lotrul in spinarea calului. Ori increderea care uneori este mai mare in cal decat in tine (am mers calare prin locuri pe unde pe picioarele mele nu as fi avut curaj sa merg). Ori poate reactia mea cand am ajuns la destinatie si am simtit nevoia sa ma aplec pe gatul calului care m-a purtat si sa simt inca o clipa de libertate, fara autocontrol si spaime. si da, m-am si jelit la sfarsit(pentru ca a fost intens si muuult prea tare ceea ce am trait).
Au fost patru zile intense. Au fost cele mai frumoase patru zile de pana acum (si daca nici eu nu m-am plimbat si nu am termen de comparatie, nu stiu cine mai are). Nu as schimba nimic. Nici vremea, nici oamenii (pe care ii descopar mereu altfel: Mircea recita de plangi. Plangi la propriu.), nici locurile (nu stiu pe unde am fost, desi fetele ne spuneau mereu: in fata varful Robu 1890m, acusi suntem pe Murgasu, si tot asa. Pentru detalii din acestea, va ajuta Nedeea Valceana pentru ca ele au facut geografie cu proful de geografie nu cu proful de sport, ca mine). As vrea doar sa le multumesc: lui Mircea si lui Gigi pentru ca sunt oameni frumosi, Mariucai pentru ca e numai suflet, Alexandrei pentru ca ma lasa mereu sa ii chinui calul (eu nu imprumut nici macar o carte, daramaimite un suflet). Dragilor, imi scot palaria! De fiecare data!
Am invatat in cele trei iesiri la Odai de pana acum cat nu as fi invatat intr-un an de calarie in manej in Bucuresti. Vorba sora-mii: tu vrei sa pedalezi o bicicleta de camera intr-o sala unde miroase a oameni transpirati sau vrei sa pedalezi o bicicleta in parc, in aer curat si cipciripit de pasarele? Am cunoscut Oameni, am redescoperit mancarea facuta pe plita, am observat ca de fapt cerul nu este gri, ci albastru (vorba cantecului: un albastru infinit). Sa ne intelegem: daca sunteti in cautare de cinci stele, nu mergeti la Odai, la mii de stele. Ziceam anul trecut ca pentru anumite experiente trebuie sa fii pregatit, sa stii sa le savurezi si sa le intelegi (un vin vechi nu il bei cantitativ, ci calitativ, nu?!). Reiterez.
Fetele de la My Secret Romania (cele datorita carora am ajuns sa tot colindam Valea Lotrului) i-au zis programului Odai Nomade. Eu i-as fi zis Betonisti pe un cal putere. Daca muntii pe unde am trecut ar putea vorbi, nu vreau sa ma gandesc ce v-ar auzi urechile. Ce preocupari erau in momentul in care se faceau poze (freza imi sta bine? nasul e prea prajit de soare?), ce griji ne macinau (eu nu ma descalt ca sigur s-a stricat pedichiura, mai bine stau aci in lacul din Bocanci), ce planuri se faceau (eu cand ajung acasa ma spal direct la scurgere, oare mai stiu sa stau pe wc?).
Am plecat din Odai abia miscandu-ne. Si noi si parca si caii masinilor comparativ cu caii muntilor. Pentru ca Mircea spune: un turist epuizat e un turist fericit. Si, da, a fost un vis de calatorie. Ceva bun tot trebuie sa fi facut eu in aceasta viata de imi scoate Seful de Sus experiente si oameni in cale. Asadar, corul: Dooooamne, ce frumooos a fooost!!!!
PS: pentru ca eu eram ocupata sa fac basici tinandu-ma de sa, poze vedeti la fetele de la My Secret Romania si la Nedeea Valceana. Eu de poze nu am nevoie. Am preferat varianta live. Pe care, bineinteles, o voi alege si data viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu