Restul vacanței era gândit mai pe relaxare. Având în vedere că una din zile era Sabbat-ul, ne planificasem să achiziționăm ceva excursie organizată. Aveam să avem surprize... După Ierusalim, am avut o zi de plimbat la pas prin orașul lui Zgârie Nor. Și, fiindcă e început de weekend la ei, adică un fel de sâmbătă la noi, mergem la piață. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că străduța aia îngustă e ca un trunchi de copac ce ascunde ramuri și rămurele. Și nici că piața Shuk Ha'Carmel este văzută ca fiind o piață la fel de grozavă ca Jema El-Fnaa din Marrakech sau ca La Boqueria din Barcelona. Sunt sigură că a contat și momentul în care am ajuns să o vedem. Localnicii se pregăteau pentru Sabbat, deci era o viermuială continuă. Tarabele te îmbie cu ce nici cu gândul nu gândești: fructe, chiloți, roșii cherry și roșii și verzi, carcase pentru telefoane, falafel sfârâind, teniși, rodii și căpșune apetisante, cercei zică-se din aur, tăvi cu baclavale suculente, covoare, brânzeturi și cărnuri de toate felurile, perdele, măsline și uleiuri de măsline, geci de piele, condimente, pantofi, torturi din halva. La fiecare tarabă musai să cânte o muzicuță. Sau un vânzător. La un moment dat am crezut că sunt la Vocea României. Oricum, la vreo doi dintre comercianți, măcar Loredana și tot s-ar fi întors un scaun. Interesant e că, pe lângă marfa scoasă la vânzare, oamenii au și boxe. Ca să se poată face auziți. Da, e un spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Unde nu se cântă, se strigă reclama. Unde nu se strigă reclama, se strigă la vecinul de tarabă și începe o întrecere în versuri pentru a câștiga clienți. Pentru turiștii care fac poze și se ocupă cu degustarea de diverse, nu e stres. Pentru localnicii ieșiți să își facă piața săptămânală, suntem ușor incomozi. Pot să jur că la un moment dat o doamnă s-a supărat că mergeam prea încet. Parcă o și aud: "ha, turiști fără grijă care nu au rufele în mașină și nici aspiratorul în priză!" Și, în plus, cred că le stricăm și prețurile. Că turiștii nu prea negociază. Iar aici trebuie negociat, niciun preț nefiind bătut în cuie. Facem drumul dus-întors. Pierdem dintre cocălătoare pe parcurs, fiecare rămânând să își achiziționeze câte ceva. Mă așez la intrarea în piață și mă bucur de cântecele pe care le karaokează un tânăr de culoare. Are audiență. Domni și doamne care își savurează sucurile de rodii pe șezlonguri fix aci, la gura lui Ha'Carmel. Că am uitat să spun cum, pe unde nici cu gândul nu gândești, găsești șezlonguri puse la dispoziție gratuit tuturor celor care vor să stea la soare sau la o cafea la stradă. Este o stare de weekend, de relaxare. Contribuie, normal, și soarele călduț.
Plecăm de la piață ca să nu mai încurcăm gospodinele și să nu ne mai faultăm bugetul în ultimul hal. Hai spre undeva unde să nu fie tentații așa mari! Traversăm bulevardul și o luăm în sens opus pe strada Shenkin spre Rothschild, bulevardul cel mai scump din Tel Aviv. Inițial cunoscut sub numele de Strada Poporului, acest bulevard este un fel de Aviatorilor la noi. Numai că, aleile nu sunt pe marginea șoselei, ci pe centru. Multă iarbă, copaci, bănci pe care să îți odihnești picioarele. Atât pe aleea aceasta destinată pietonilor, cât și pe marginea șoselelor găsești cafenele. Numai bune să te așezi să bei o cafea la Bulevard. 17 RON un latte mare. Nu cu mult diferit de zonele noastre de fițe, ha? Ici, colo sunt desenate pe teren cauciucat șotroane. Da, da, ca atunci când eram copii și le desenam noi cu creta. Peste tot, șezlonguri. Și hamace. Pentru părinții care citesc în preajma copiilor care se joacă de mama focului. Sau pentru bunicii ieșiți la o bilă. E aer de weekend. Parcurgem strada până în capătul dinspre cartierul Neve Tzedek. Ne bucurăm de case cochete, de hotelurile boutique (nici nu vreau să mă gândesc cât costă o cameră), de bicicliști care aleargă pe lângă noi. Și de trotinetiști. Cocălătoarele îmi spun că așa e și la noi în weekend prin parcurile mai mari. Se poate. Însă mie aici chiar mi s-a părut că părinții acordă timp copiilor. Ca să nu mai zic că în viața mea, în niciun loc pe unde m-am plimbat nu am văzut atâtea gravide. Tinere.
Ajungem la finalul bulevardului care este în centrul cartierului financiar. Parcă am zărit la un moment dat turnul International Bank și birourile HSBC Bank. Nu prea ne-au impresionat. Sonică le-a tratat cu ignor total. O luăm pe străduțe prin cartierul Neve Tzedek, unul dintre cele mai vechi cartiere din Tel Aviv. Se pare că aici s-au așezat evreii când au început să construiască în afara cartierului Jaffa. E un fel de Lipscani. Mă rog, mult mai bine întreținut. Aici întâlnești mici galerii de artă, artiști locali, restaurante hipsterești și cafenele boeme. Și cea mai bună înghețată ever, de oriunde. Da, mai bună ca la mama ei acasă, în Italia. Și mai scumpă, normal. Nu am regretat niciun bănuț. În plus, locul este minunat. La intersecția străzilor Pines cu Shabazi. Anita Cafe La Mamma del Gelato. Merită fiecare calorie. Cu înghețata într-o mână și cu Sonică în ailaltă, cobor spre faleză. Trecem pe lângă Suzana, un restaurant recomandat de managerița hotelului nos, pe care îl tratăm cu spatele. Doar știm unde mâncăm. Lăsăm în spate și inima din fluturi dintr-o fereastră care anunță o altă galerie de artă. Nu ne impresionează nici declarațiile de dragoste din ferestrele după care găsești cârpe. Sau cercei din tinicheluță poleită la doar 200 RON. Pentru care îți poți recupera TVA-ul... În schimb, ne așezăm pe o bancă în parc și ne lăsăm auzul mângâiat de strigăte de copii. Și de un saxofonist. Nu mai știam cum e o vacanță din asta în care pur și simplu lenevești. E bine...
E vineri ora 14. La noi. La ei e sâmbătă ora 14. Așadar, punctul de informare turistică în care ne pusesem speranțele că ne va ajuta să găsim o excursie spre Haifa, e închis. Măăăă să fie! Tot pe cont propriu trebuie rezolvată. Ședință de lucru convocată la hotel. Haifa nu e operată sâmbăta de nicio agenție. Avem de ales între Bethleem, Marea Moartă și un răsărit în Masada. Îmi face cu ochiul asta ultima. Chiar dacă se pleacă la 3 jumate. Se votează. Se face chetă de haine să îmbrăcăm omul muntelui plecat cam dezbrăcat. Ok, ne mai gândim nițel și decidem. Hai în port să mâncăm că altfel gandește omu' cu burta plină. Tot la bătrân mergem. Deja ne simțim ca acasă. Știm și ce vom mânca. Și ne gândim încă o dată între aperitive și calamari dacă putem să ne trezim cu noaptea-n cap. Ne decidem că experiența merită și că vom dormi acasă, în timpul săptămânii de lucru. Sunăm agenția, rezervăm, la 2.30 trebuie să fim la un hotel la vreo 50 de minute de hotelul nostru. Nu-i problemă! Ne-am băgat în horă, o să jucăm. Hai să dormim vreo câteva ore! Prindem un apus superb pe faleză înainte de a ajunge la somn. La hotel, surpriză! Nu avem apă caldă. După ce aseară nu am avut curent pentru vreo trei ore. Dacă aseară am avut parte de baie la lumina lumânării, în seara asta avem parte de un duș cu apă rece. La lumina becului. Nu-i bai! După vreo oră de mâncat cârnați și uitat pe ce a mai înghițit Sonică, a venit și apa caldă. Și ne-am îmbăiat ca să nu mergem așa murdărele la Masada.
La 1.45, după un somn agitat în care m-a chinuit un vis în care ba ne rătăceam, ba ne răpeau niște unii, ba nu găseam hotelul, plecăm spre locul de unde urma să plecăm în aventura răsăritului pe tărâmuri israeliene. Tot pe faleză. Casc ochii. Mă, orașul ăsta nu doarme niciodată? Străzile sunt pline. Tinerimea care mai devreme făcea surfing presupun că merge la club. Sau la ce o mai fi la modă acu'. Altfel nu îmi explic unde mergeau oameni, biciclete, mașini. Era fix ca în timpul zilei numai că fără lumina soarelui. Și mergem. Și mergem. Și iar mai mergem. Măă, sigur mergem bine? Da, da. Faleza asta nu se mai termină. Cică ar fi 16 kilometri de plajă amenajată în Tel Aviv. Nu știu dacă i-am parcurs pe toți, dar vreo trei sferturi sigur. Și cei mai mulți atunci, noaptea, în căutarea răsăritului. Hai că ajungem. Știm sigur că suntem unde trebuie. Mai sunt câțiva nebuni care așteaptă pentru aceeași excursie. Ne punem pe așteptat. Se face 2.30. Liniște. Se face 3.00. Liniște. Vine un autocar. Sărim toți pe el, deși eu spun mai mult în barbă că nu este autocarul companiei cu care urma să plecăm. Că doar văzusem că autocarele lor sunt branduite. Coboară șoferul și ne spune cu zâmbetul până la urechi că nu pe el îl așteptăm. Inițial am crezut că glumește. Nu, nu glumea.
Iau inițiativa și sun la un număr de telefon pe care îl primisem în momentul rezervării excursiei pentru a suna în cazul în care șoferul întârzie. Nu răspunde nimeni. Mai sun. Degeaba. După vreo patru încercări, răspunde o voce sforăindă. Îi explic situația și îl întreb dacă știe ceva de șoferul nostru. Îmi zice să am răbdare să verifice dar, din ce știe el, plecarea e la 4. Cum, mă nene, la 4 când noi avem de mers de aci vreo 2 ore jumate și răsăritul e la 5? "Da, da, verific și revin!" Mai trec 10 minute. Îl sun iar. "Da, da, încă verific!" "Domnu', fiți amabil, dacă verificați până la 5 urmează să vedem răsăritu' de aci, din poarta hotelului!" "Nu, nu, verific și revin eu!" Nu mai revine că ne trimite un alt trezit din somn care ne anunță cu regret în glas că șoferul nostru a avut un accident (cu trezitul bănuim noi) și că se anulează excursia. Putem să mergem cu el la Eilat, însă nu are decât 6 locuri. Noi suntem 20. Mă uit la fete. Se votează tacit și oarecum unanim mersul la somn. Suntem dezamăgite. Toate. Rămân în urmă cu una din cocălătoare. Ne luăm la bășcălie destinul ăsta cu Mercur retrograd. Tot timpul îmi face bine să râd de încercările astea provocatoare. Se cheamă că trebuie reconfigurarea traseului. Pentru una din fete mâine, da' ce zic eu mâine, peste patru ore este zi dedicată Muzeului de Artă. Eu mă gândesc că voi pleca spre Haifa. Nu se poate să nu meargă nimic înspre orașul ăsta atât de turistic.
Pe la 4.30 căutam pe net trenuri, autobuze, maxi taxi și taxiuri. Nimic, vere, de Shabbat transportul e ciuciu. Începe de la ora 18.00. Ok, va fi zi de plajă. Și de plimbat. Am fost tentată pentru o clipă să o iau și eu spre Muzeul de Artă. Nu, nu pentru Monnet, că eu și la lecția de desen am lipsit. Nuuu, pentru o colecție de nasturi despre care citisem. Renunț la idee când aflu ce iarnă grea a lovit Bucureștiul. Deci, carevasăzică, ne așteaptă iarna, ha? Bine, azi mă voi umple de soare și cald. Și îmi voi prăji nasul. Hai să vedem mai întâi Vechea Primărie. Aflată în zona Bialik, zonă luată în custodie de cei de la Unesco, clădirea este centru de istorie și expoziții. În față, pe marginea unei mici fântâni, câțiva tineri stau la povești. Toate străzile de jur împrejur sunt liniștite. Ne dăm luxul de a ne pierde. Trecem pe lângă curți îngrijite și pe lângă parcuri animate de vocile copiilor. O luăm la pas pe bulevardul King George. Cafenelele de la colțurile de stradă sunt neîncăpătoare. Nu ne oprim încă. Vom bea o cafea în Rabin Square, locul unde este noua primărie. Și unde este și monumentul dedicat Holocaustului. Piața este dominată de fântâna în care plutesc florile de lotus. Pe o mică alee care pleacă din piață, câteva zeci de zmee folosesc drept acoperiș pentru flori și iarbă. Și copii care aleargă nestingheriți. Cerul ne zâmbește tuturor. Întreb o mămică unde este primăria asta nouă. Îmi arată exact clădirea cu față de spital pe care o văzusem cu câteva clipe în urmă și pe care mă încăpățânam să o văd ca fiind vreun sediu de altceva, nu de primărie. În fine, hai la cafea!
Mergem de-a lungul bulevardului Chen. Iarăși o alee pe mijlocul șoselei înțesată de verde. Și de copii. Ne plimbăm agale până ajungem în piața Habima, fix lângă teatru. De aici ne luăm cafeaua și o brânzoaică plină de cașcaval și ceapă verde. Numa' bună să potolească foamea. Nu ne așezăm la cafenea. Ne vom savura prânzul matinal pe bancă, pe bulevardul Rothschild. Și vom parcurge bucățica pe care ieri nu am apucat să o vedem, în drumul nostru spre cartierul Yemenit, Karem Hatemanim. Am vrut să ajungem aici pentru labirintul de străzi și pentru casele vechi. De aici se vede cel mai bine amestecul de istorie și nou. Zgârie nori și case asupra cărora timpul și-a lăsat amprenta. Și grafitti. Parcă este o expoziție în aer liber. Cred că nu e spațiu pe care să nu fie desenat ceva. Dăm în plimbările noastre și de bulevardul Nahalat Binyamin unde cu o zi înainte avusese loc târgul săptămânal de arte și meșteșuguri și pe care l-am ratat, furate fiind de atmosfera din Piața Carmel. Fug cu Sonică după pereți pictați. Și, pe nesimțitelea, ajungem iar la înghețata de ieri. Azi ne așezăm. Și savurăm înghețata în liniște. Nu știu când, dar s-a făcut deja ora 3...
Mai luăm o porție de soare pe pietrele de pe faleză. Ne pierdem privirea în valurile mării. "Cât de fraieră să fii, Andreio, să nu vii mai devreme în locurile astea? Câte sunt de văzut...și de simțit. O să te întorci, știi, nu?" Un cățel urcă în fugă de pe plajă, direct pe pietre. Se oprește lângă mine când își dă seama că nu sunt stăpâna lui. A urcat prea multe pietre. Fuge înapoi. Și pentru el e weekend. Și e fericit. Stăpânul lui îl așteaptă pe malul mării să îl mai alerge nițel. Hai să plecăm că simt cum mă prinde din urmă regretul că se termină. Mai avem o porție de Jaffa. Începem de la Turnul cu ceas. Trecem pe lângă terasele pline până la refuz. Ajungem și în Flea Market, piața de antichități. Plecăm si în căutarea vechii gări. Rătăcim preț de vreo 15 minute. Și ne hotărâm să ne întoarcem. Deja drumurile par a ieși din oraș. Ne oprim la o cafea. Tot timpul, în excursiile cu cocălătoare, în ultima zi vorbim puțin. Poate oboseala, poate că rumegăm ce am trăit sau poate ne gândim la ce ne așteaptă acasă. Ne-am obișnuit. La început, ni se părea ciudat, însă cu timpul ne-am învățat una pe cealaltă. Ne terminăm seara pe plajă. Ne încărcăm cu încă un apus în care cerul ia foc. Câțiva tineri intră să facă baie. Nu e chiar cald, însă nu par să simtă. Experiențe și adrenalină. Bine, și tinerețe.
Plecăm din Tel Aviv destul de greu. Și la propriu și la figurat. Dacă asta cu figuratu' am rezolvat-o promițându-mi că o să mă întorc, poate cu mama, pe aia cu propriu am rezolvat-o alergând. Că de unde ne lasă trenul la terminalul 3, avem de luat shuttle-ul până la terminalul 1. Mai e de mers. Preț de vreo 12 minute. Și, nu, nu ai terminat cu emoțiile odată ce ai ajuns. Chiar dacă am ajuns cu trei ore mai devreme, tot am emoții că nu e suficient timp să trecem prin toate formalitățile. Avem parte de interviul pe care îl știm deja. Cel cu care stau de vorbă nu este extraordinar de atent la răspunsurile mele, ci mai degrabă la mimica mea. Trecem. Ajungem la verificarea bagajelor. Unde rămânem, pe ceas, o oră jumate. Fiecare hăinuță, fiecare chilot, fiecare șosetă intră la verificare. Se verifică inclusiv încărcătorul de la telefon. Mă enervez? Nu, îmi dau seama că asta e procedura. E bine că avem timp că verificatorii noștri nu par prea impresionați de posibilitatea ca unii să își piardă zborurile. Unul dintre bagaje e trecut prin trei filtre. Or fi găsit ei ceva suspect, mai ales că și gențile astea au trecut prin atâtea avioane, prin atâtea aeroporturi. Trecem, până la urmă, toate.
Lăsăm ultimii bănuți în duty free pe nămol și sare de baie de la Marea Moartă. Nu, nu pentru noi. Pentru cei de acasă. Și banii primiți ca și discount de la hotel pentru noaptea cu pana de curent îi lăsăm pe baclavale și bomboane. Mai lăsăm soarele și cele 26 de grade. 2 ore jumate mai târziu suntem blocate pe Otopeni. Nu se poate coborî din avion din cauza ploii înghețate care nu permite atașarea scărilor la lău costul care ne-a adus acasă. Din taxi-ul care mă întoarce acasă văd crengile pomilor înghețate. Deci nu vom avea poame anul ăsta. Mai închid ochii preț de câteva minute. Ca să mai rămân puțin pe Pământul Sfânt. O să mă întorc, o să mă întorc, sigur o să mă mai întorc....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu