Ok, terminăm cu cartierul creștin. Terminăm noi, căci lucruri ar mai fi de făcut. Dar suntem în întârziere. Oricum, pentru Ierusalim ar fi trebuit două zile alocate. Orașul vechi e împărțit în patru cartiere: creștin, evreiesc, armean și musulman. În toate sunt locuri de importanță pentru fiecare dintre religii. Una dintre cocălătoare a reușit să ajungă în moscheea Al-Asqa și la Cupola Stâncii. Ambele sunt considerate de musulmani ca având egală importanță în religia islamică după Mecca și Medina. Domul Stâncii domină cumva locul prin cupola aurie (construită inițial din aur și înlocuită ulterior cu o construcție din aluminiu acoperit cu foiță de aur donată de regele Iordaniei). Și prin faptul că este cea mai veche construcție islamică funcțională din lume. Și pentru că în ea găsim cel mai vechi mihrab (nisa care arată direcția către Mecca) din lumea islamică. Ce e și mai interesant e faptul că aici găsim Stânca Sfântă care are însemnătate și pentru musulmani și pentru creștini și pentru evrei. Este locul pregătit de Avraam ca să-l sacrifice pe fiul său Isaac, locul de unde Mohamed s-a înălțat la cer și locul unde a fost așezat Chivotul Legământului. Fix lângă Cupola Stâncii este moscheea Al-Asqa, văzută de cruciați drept Templul lui Solomon și de evrei ca fiind Școala lui Solomon. Moscheea asta a trecut de-a lungul vremii prin adevărate încercări: a supraviețuit cutremurelor, părțile afectate fiindu-i reconstruite în perioada 1938-1942. Nici nu se terminase bine de uscat tencuiala că în 1951, moscheea devine martor al uciderii regelui Abdullah al Iordaniei. Și, colac peste pupăză, în 1969 amvonul de lemn oferit de Saladin a ars în incendiul provocat de un creștin australian care a deschis focul în Moschee. Fiecare dintre cartiere ascunde comori. Și fiecare merită timp alocat.
Ne întoarcem pe drumul pe care am și intrat. Îmi trece la un moment dat prin minte că nu am cumpărat nimic. Nici măcar o iconiță pentru nepo ale mele. Nimic. Poate pentru că m-a furat peisajul. Poate pentru că m-am simțit ca într-un bazar. Sau poate pentru că eu chiar cred că Dumnezeu e cu noi și în noi mereu. Nu știu. Să-mi fie rușine că nici măcar o brățară nu am luat. Pentru cei care se găsesc în momente grele. Am să iau, sper, data viitoare! Cu gândurile astea de mea culpa, luăm tramvaiul. Ne mai oprim și la Memorialul Holocaustului, înainte de a ne întoarce în Tel Aviv. Ne îndrumă o doamnă româncă. Sunt extraordinar de mulți români în Israel la muncă. Poate chiar mai mulți decât în Spania. O luăm agale pe jos. Nu așteptăm shuttle-ul care transportă turiști. O luăm pe lângă Pădurea Ierusalim. Nu e mult de mers. 10 minute de la stația de tramvai. Am ajuns pe la 5 și jumătate. Nu mai sunt chiar așa mulți turiști. Poate și pentru că parte din siturile memoriale sunt deja închise. Nu-i nimic, știam asta. Nu ne planificasem să vedem chiar tot pentru că eram sigure că nu vom rezista. Suntem pregătite să încheiem ziua triste, însă chiar nu suntem gata să vedem Memorialul Copiilor. Intrăm, așadar, în singurul care mai e deschis: Muzeul Holocaustului. Intrarea este gratuită și măsurile de securitate sunt ca peste tot în Ierusalim. Nu poți intra cu rucsaci, poți intra cu bagaje mai micuțe.
Intrăm și noi în muzeul în formă de triunghi. Pornim pe coridorul lung care dă accesul la cele 10 săli de expoziție, fiecare dedicată unui capitol diferit al Holocaustului. În toate expozițiile sunt îmbinate mărturiile a 90 de supraviețuitori cu peste 2500 de obiecte donate de ei. Exponatele sunt axate pe rezistența evreiască din ghetoul din Varșovia, revoltele din lagărele morții și lupta celor care au supraviețuit pentru a ajunge în Palestina. Nu cred că are sens să povestesc despre mărturiile celor în viață. Se vorbește și despre trupele romane. Și despre cum au ucis peste 300.000 de evrei. Îmi aduc aminte de poveștile de pe front ale lu' bunică-miu. Și iar mă depășesc niște lucruri. Cum noi, oamenii, ne putem lăsa manipulați și uităm de misiunea pe care o avem pe pământul ăsta. Probabil de asta mi-a plăcut mie atât de tare în Iordania. Pentru că la ei legea le dă libertate de mișcare atâta vreme cât nu rănesc sau nu afectează interesele celui de lângă. De ce n-om putea oare să acceptăm că suntem diferiți și de ce n-om putea să ne respectăm dreptul de a crede în cine vrem și în cine putem? Ultima sală, Sala Numelor este o cupolă enormă care cuprinde 600 de fotografii ale victimelor. Pereții sunt alcătuiți din bibliorafturi ce conțin date referitoare la victime și mărturii ale supraviețuitorilor. E ca și cum ai fi într-un cimitir, printre morminte. Sau așa am simțit eu. Nevoia de liniște și de respect în fața acelor ochi care priveau spre noi. Am terminat cele 10 săli. Nu am poposit mai mult de două ore și un pic aici. Dacă te țin nervii, stomacul și ceasul, aici ai material pentru o zi întreagă, fără să te plictisești și fără să dai peste aceeași informație de două ori. În afara muzeului, pe cele 44.5 hectare mai pot fi vizitate Memorialul Copiilor, Sala de Comemorare, Muzeul Holocaustului de Artă, o sinagogă, un institut de cercetare cu arhive, o bibliotecă, o editură, și tot nu termini.
Plecăm din Ierusalim la lăsarea nopții. Mă voi mai întoarce. Ca să pot rumega mai bine trăirile. Ca să știu ce caut. Ca să văd biserica Tatăl Nostru, biserica Maria Magdalena, Turnul și Cetatea lui David. Și, bineînțeles, Muzeul Israel. Pentru arhitectură și pentru Manuscrise. Și data viitoare voi sta în Ierusalim. Pe care eu mi-l imaginam un oraș vechi, cu străzi prăfuite și clădiri care cad pe tine. Îmda, vai de capul meu de visătoare care nu m-am documentat înainte! Și, dacă o să am finanțe, voi dormi fix în orașul vechi! Pentru că Israelul este un loc la fel de sigur ca oricare altul. Dacă învățăm să ne respectăm gazdele și regulile casei lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu