De ceva zile, una dintre pretenele mele cauta solutii pentru a locui decent si a nu trebui sa vanda vreun organ pentru asta. Initial, am luat-o putin cam tare, ca de, eu nu mi-am facut griji de acoperis deasupra capului. Mi-am dat seama, insa, ca situatia nu-i chiar roz pentru cei ce vin din provincie sa isi croiasca un drum in minunata capitala europeana. Pleaca oamenii cu bocceluta in spinare din oraselele lor curate, micute, cochete pentru a veni in jungla bucuresteana, ca la pomu' laudat.
Odata ajunsi in Bucale, le trebuie luni de zile sa se obisnuiasca sa faca de acasa pana la job cat ar face, in mod normal, din Bucuresti pana in orasele lor de bastina. Dupa ce depasesc trauma cu traficul, urmeaza oamenii. Sa vii dintr-o comunitate unde toata lumea cunoaste pe toata lumea, unde noaptea poti umbla pe strazi fara niciun stres, intr-un balamuc, unde toti sunt reci, fiecare preocupat de problemele lui, nimeni nu priveste in ochi pe nimeni. La inceput, in timpul facultatii, mai e cum mai e, ca stai in camin, toti oamenii sunt din provincie, se creeaza o comunitate (gen noi, provincialii, intre ei, bucurestenii). Insa, dupa ce esti toba de carte, obtii titlul de licentiat in diverse, te angajezi si devii, incet incet, bucurestean prin adoptie.
Urmeaza, in mod firesc, sa iti cauti si tu un acoperis deasupra capului. Sunt cateva solutii, care mai de care mai mancatoare de bani si nervi. Poti sa ramai in camin, contra unei sume frumusele, cu care il manjesti pe administrator. Esti obisnuit cu caminul, te-ai obisnuit si cu gandacii, si cu petrecerile date pe hol, si cu gatitul pe plita. Problema e ca, desi ai dat tu o spaga destul de consistenta, s-ar putea sa te trezesti dat afara pe motiv de neavut dreptul la camin. Si uite asa s-a nascut categoria "fac master ca sa am camin". Daca urmezi calea masterului de nevoie, te-ai scos.
Ok, ce faci cand termini si masterul si chiar nu mai poti sa ramai printre studenti? Paai, poti sa te muti cu chirie. Vreo 200, 300 de euroi pentru o garsonerie de doi pe doi, cu un pat ale carui arcuri ies prin saltea, cu o baie cat o masina de spalat. Da' zici, consolandu-te, "what the hell, acasa vin numai sa dorm". Mai ramane sa faci rost de euroii cu pricina, care (fuck) nu cresc in copaci, ai tai sunt niste amarati de agricultori care au ramas pe ogoarele patriei, ca sa ridice agricultura pe culmi nebanuite, iar seful se uita la tine cas atunci cand ceri un salariu care sa te ajute sa supravietuiesti (ca, de, in facultate ai fost ocupat sa inveti, in loc sa muncesti si tu ceva si sa capeti experienta).
Eeee, si daca ai ceva experienta si castigi un salariu bunicel (sa zicem vreo 600 de euro, ca numa' in euro vorbim - daca ar fi stiut oamenii istoriei ca se lupta degeaba pentru moneda nationala, ar fi lasat-o naiba balta si ar fi facut ceva mai util pentru ei) devii obraznic si incepi sa te gandesti sa faci si tu un credit, sa iti iei garsoneria aia de 2 pe 2, inghesuita, cutie de chibrituri, da' macar sa fie a ta si sa nu mai stai cu sabia deasupra capului, fiind mereu la cheremul toanelor unui proprietar. Si daca tot dai 300 de euroi pe luna, macar sa stii ca, dupa ceva timp, devii tu proprietar. Ceva timp? Vise, taica, ceva timp inseamna cel putin 30 de ani. Oleeeeo, deci cand ies la pensie o sa am garsoniera mea? Ce mistooo! Heeei, da' stai asa ca nu-i asa. Pai tu, in inocenta ta, ai crezut ca iti da cineva creditul la care sa platesti o viata de om, fara un avans si pentru un salariu de 600 de euro? Stai, te gandesti, te perpelesti, cum sa o scoti la capat? Cine dracului te poate ajuta sa iesi din asta? Ai tai...de unde, ei saracii asteapta sa ii mai ajuti tu cu ceva; prietenul...asta nu vrea sa se bage ca ii e frica sa nu-l tarasti la primarie pe urma; camatarii...ar fi o solutie daca nu ai tine asa mult sa apuci sa mai vezi si alte anotimpuri; un domn avut, mai in varsta (ca in reclama la Dero)....si cum ii mai privesti pe tai in ochi, stiind ca te prostituezi pentru un acoperis deasupra capului?
Come on, trebuie sa existe o solutie....gandeste, gandeste, trebuie sa iti vina o idee, ca doar d-aia ai facut scoala, liceu, facultate, master si esti si doctorand. Asa iti trebuie; i-ai refuzat p-aia de la Pennsylvania University, ca, de, tu ai vrut sa ramai in Romanica, sa ajuti la reabilitarea economiei, la ridicarea nivelului de trai. Cum sa pleci tu din tara ta, de langa neamul tau cel romanesc - vorba lu' Tudor Gheorghe? Pai sa stai tu fara Becali, fara Baselu', fara succesuri? Stiiiu, te intorci acasa, sa devii functionar bancar, sa nu mai auzi tramvaie, sa nu mai fie praf, sa faci cel mult 10 minute pana la job, iarna sa nu depinzi de RATB-ul inzapezit. Pentru asta ti-ai pierdut tu jumatate de viata invatand, ca sa ajungi inapoi la ai tai, sa te bage ei cu pile pe la un job prost platit, unde sa vii in contact numai cu pilosi?
Lasa, Mary (la ea m-am gandit cand am scris aceste randuri), ramai in Bucuresti. Sora-mea o sa trebuiasaca sa renunte la cort la un moment dat, administratorul mi-a zis ca fiecare proprietar de apartament din bloc are dreptul la o portiune din gradina. Asa ca, pui cortul la mine, in gradina din fata blocului, iti dau si o lanterna (tot prin mila sora-mii) si te pregatesti pentru doctorat. O sa fii Mary cea cu (ne, ne, ne, nu cu vino 'ncoa) cortu', doctor in stiinte. Doamne ajuta sa nu ploua!
miercuri, 6 august 2008
marți, 5 august 2008
A fost candva...
Pe o alee de tara, strajuita de meri pitici, langa un teren viran, care in curand va fi achizitionat si revandut de zmeul Becali (nu de alta, da' i-am vazut oile de nenumarate ori), se inalta semeata o institutie de stat (sa ii spunem palatul din Ionescu de la Brad). Aici ajunge, intr-o minunata zi de vara, o tanara fata pentru a se baga sluga la stapan. Mergand tanara pe alee, se gandea cat de disperata este (de, proaspata absolventa a unei inalte scoli, prea inalte) de a ajuns sa caute de lucru la dracu-n praznic, colt cu lanul de porumb. Dupa ce toate straiele ei de sluga si opincile rupte-n talpi se umplura de praf, ajunse si personajul nostru la palat. In palat era bine, racoare, toti erau eleganti, strajerul de treaba, sefa de cabinet blonda. Fetei i se spusese ca pentru a capata ceva treburi demne de pregatirea ei profesionala (gen lustruit pantofi, sters praf sau alte alea), trebe sa stea de vorba cu stapanul.
Stapanul, ca orice stapan care este bugetar si se respecta, intarzia si intarzia si intarzia. Asa ca tanara noastra avu sansa sa cunoasca toata nobilimea de la palat, cunoscu cainii apropiati stapanului, cunoscu si cainii apropiati de nevoie. Cufundata fiind in gandurile ei si observand atenta toate personajele din jur, domnita noastra nu remarca mult prea trambitata sosire a stapanului. Portile se deschisera, capetele se plecara in semn de respect, cateii incepura unii sa dea din coada, altii sa maraie in surdina. Stapanul, o persoana intre doua varste, usor grizonat, bine intolit, sosise la palat calare pe o superbitate de armasar, sa-l numim Hyundai. Din pacate, trecu in viteza pe langa tanara noastra, fara sa o observe. Tanara il urma, incercand sa isi faca loc printre toti membrii suitei regale. Fu invitata in iatac. Minunat iatac, multa lumina si destul de elegant (cam prea elegant pentru un palat bugetar). Dupa o discutie lunga (vreo 10 minute), batura palma. Tanara pleca, urmand sa revina pentru a-si pune in slujba statului cunostiintele, stapanul ramase inconjurat de cainii lui.
Urma un an si jumatate cu multe intamplari la palat, tanara noastra fu luata sub aripa de stapanire, fu motivata sub diverse forme (lapte, branza, carne, oua), invata si crescu in atmosfera din palat. Participa la baluri mai mult sau mai putin mascate, lega prietenii pe viata, iubi in secret unul dintre acei caini, fu mezina acelui palat. Invata sa tina la stapan si sa vina la palat cu placere. Acolo vazu oameni uniti, vazu mestesugari buni la mestesugarit, dar mai vazu si multe capuse dornice de sange. Era ca intr-o jungla: leul rege, maimute din diverse specii in jurul lui, sacaii pe la colturi, o pantera care pandea din umbra, serpi domesticiti, lupi mereu pregatiti de atac, sperand intr-o greseala cat de mica pentru a prelua puterea, iepuri speriati, mereu cu urechile ciulite. Intalni de asemenea scursuri ale junglei, indobitocite de vreme, care profitau de inocentele caprioare. Acolo invata tanara noastra sa nu mai plece capul, acolo vazu ce inseamna legea junglei, acolo isi dadu seama ce inseamna sa calci pe cadavre si sa fii pupincurist. Intelese ca loialitatea nu e chiar atat de apreciata, ca setea de putere e mai presus uneori de orice, ca lucrurile se misca deseori ca melcul.
Dupa o perioada, veni vremea ca tanara noastra sa paraseasca siguranta palatului pentru a cunoaste lumea din afara lui. Planse mult, avu indoieli, se obisnuise cu jungla, cu animalele, crescuse printre ele, le iubea pe fiecare in parte pentru cate ceva, insa se hotari sa lase totul in urma pentru o alta viata si un alt palat, pentru alte animale si pentru alta stapanire.
Stapanul, ca orice stapan care este bugetar si se respecta, intarzia si intarzia si intarzia. Asa ca tanara noastra avu sansa sa cunoasca toata nobilimea de la palat, cunoscu cainii apropiati stapanului, cunoscu si cainii apropiati de nevoie. Cufundata fiind in gandurile ei si observand atenta toate personajele din jur, domnita noastra nu remarca mult prea trambitata sosire a stapanului. Portile se deschisera, capetele se plecara in semn de respect, cateii incepura unii sa dea din coada, altii sa maraie in surdina. Stapanul, o persoana intre doua varste, usor grizonat, bine intolit, sosise la palat calare pe o superbitate de armasar, sa-l numim Hyundai. Din pacate, trecu in viteza pe langa tanara noastra, fara sa o observe. Tanara il urma, incercand sa isi faca loc printre toti membrii suitei regale. Fu invitata in iatac. Minunat iatac, multa lumina si destul de elegant (cam prea elegant pentru un palat bugetar). Dupa o discutie lunga (vreo 10 minute), batura palma. Tanara pleca, urmand sa revina pentru a-si pune in slujba statului cunostiintele, stapanul ramase inconjurat de cainii lui.
Urma un an si jumatate cu multe intamplari la palat, tanara noastra fu luata sub aripa de stapanire, fu motivata sub diverse forme (lapte, branza, carne, oua), invata si crescu in atmosfera din palat. Participa la baluri mai mult sau mai putin mascate, lega prietenii pe viata, iubi in secret unul dintre acei caini, fu mezina acelui palat. Invata sa tina la stapan si sa vina la palat cu placere. Acolo vazu oameni uniti, vazu mestesugari buni la mestesugarit, dar mai vazu si multe capuse dornice de sange. Era ca intr-o jungla: leul rege, maimute din diverse specii in jurul lui, sacaii pe la colturi, o pantera care pandea din umbra, serpi domesticiti, lupi mereu pregatiti de atac, sperand intr-o greseala cat de mica pentru a prelua puterea, iepuri speriati, mereu cu urechile ciulite. Intalni de asemenea scursuri ale junglei, indobitocite de vreme, care profitau de inocentele caprioare. Acolo invata tanara noastra sa nu mai plece capul, acolo vazu ce inseamna legea junglei, acolo isi dadu seama ce inseamna sa calci pe cadavre si sa fii pupincurist. Intelese ca loialitatea nu e chiar atat de apreciata, ca setea de putere e mai presus uneori de orice, ca lucrurile se misca deseori ca melcul.
Dupa o perioada, veni vremea ca tanara noastra sa paraseasca siguranta palatului pentru a cunoaste lumea din afara lui. Planse mult, avu indoieli, se obisnuise cu jungla, cu animalele, crescuse printre ele, le iubea pe fiecare in parte pentru cate ceva, insa se hotari sa lase totul in urma pentru o alta viata si un alt palat, pentru alte animale si pentru alta stapanire.
luni, 4 august 2008
La familia
Azi vreau sa scriu despre ai mei. Presimt ca va fi o scriere destul de lunga, ca nu sunt ei asa fistecum, sunt cele mai complexe si complicate fiinte de pe pamantul asta. Si sunt cei care trezesc in mine sentimente care mai de care mai ciudate si mai contradictorii.
Ma aflu fericita posesoare a unei "sisut". Cea mai chinuita dintre toti. Cea care ma suporta de vreo 24 de ani, cea care ma stie cel mai bine, cea care ma cunoaste dupa cum ii raspund la telefon, cea careia ii inchid usa in nas (si totusi se intoarce), ea e cea asupra careia se revarsa oceane de venin cand nu imi mai convine mie despre lume. Sora-mea are curajul sa se uite in ochii mei si sa imi spuna adevaruri pe care nimeni altcineva nu are curajul sa mi le spuna. E cel mai aspru critic, e cea care asteapta mereu mai mult si mai mult de la mine. Unii oameni isi gasesc puterea in ei insisi, eu imi gasesc puterea in ea (astept inca persoana care sa ii ridice povara asta de pe umeri). Ea e cea care a coborat cel mai adanc in fiinta si in mintea mea. Ea stie toate angoasele fara sa i le spun, numai ea stie de cate ori i-am udat tricourile cu enspe mii de metri cubi de lacrimi, de cate ori m-a tinut in brate atunci cand mi-a fost greu, ea s-a maturizat fortata de imprejurari ca sa ma poata dadaci pe mine, ea m-a invatat sa iubesc, ea m-a incurajat sa devin femeie, ea merge la shopping ca sa imi ridice moralul, desi nu se simte bine si nu ii place, ea ma duce la doctor (incepand cu ginecologul si terminand cu dentistul). Sora-mea e un erou, un kamikaze, ea e sora mai mare in realitate si datorita ei sunt un om mai bun (sau macar ma straduiesc), ea e echilibrul. Are si figuri in cap, alearga uneori dupa himere si se subestimeaza cateodata. Sora-mea e calma, dar e si smechera si cam materialista. Sora-mea merge numai la cort si la hosteluri, ea nu isi ia niciodata toale de la mall, da' merge cu mine in vacanta ca sa ma oblige sa plec din Bucuresti pentru cateva zile si sa imi indeplinesc o dorinta. Sora-mea mi-a pregatit o seara romantica de ziua mea si a pazit lumanarile pana ne-am intors noi din parc. Sora-mea nu spala frigiderul, dar il umple de magneti din toata Europa. Imi aduce carpe de pe unde merge ea, si baclavale, si halva. Sora-mea face cel mai mare misto de mine, dar e si cea care are cea mai mare incredere in persoana mea. Gata, ca poate citeste si i se urca la cap. Si sunt sigura ca o sa imi aduca si portocale la nebuni, in caz de intamplare.
Mamicel, sau mama (desi nu i-am zis niciodata mama, mi se pare prea simplu). Dat fiind faptul ca am avut-o pe sora-mea pe langa mine, nu pot sa spun ca am avut relatia pe care ea si-ar fi dorit-o. Mama e leu, de la ea am invatat ca niciodata nu e prea tarziu pentru nimic. Mama e optimista. Mama are si chestii naspa ca orice om. Da' e mama. Sunt momente in viata fiecaruia, cand nimeni si nimic nu o poate inlocui pe mama. Si, fara sa stie, a fost acolo si m-a ajutat, poate de multe ori fara sa isi dea seama. Mama e cea care ma enerveaza mereu cu "au trecut doua zile, nu m-ai mai sunat si tu sa vezi ce fac", dar pentru mama eu sunt si acum "fetita mamei". Pe ea imi vine uneori sa o bat pentru ca sufera pentru lucruri pe care nu le mai poate intoarce si nu se poate impune pentru lucruri pe care le vrea. Pe ea am vrut sa o strang in brate si sa nu ii mai dau drumul niciodata cand am vazut-o conducandu-si tatal pe ultimul drum, de ea am fost mandra cand am vazut-o depasindu-si temerile si fobiile pentru a se lupta pentru viata si sanatatea parintilor. Mama nu e omul perfect, mi se pune cateodata pata pe ea, ma enerveaza cateodata, dar e cea in fata careia am putut sa plang si careia i-am putut arata un dulap in dezordine. Mama e cea care si acum imi trimite ciorba in cutii de smantana si prajitura cu caise in staniol, cea care ne cearta ca nu am spalat aragazul. Mama mea spala de cinci ori pe zi in casa, desi e singura care merge pe gresia aia, mama numara boabele de orez in Cora ca sa vada cu care iese mai ieftin, mama e profa de chimie pe care o iubesc generatii si generatii de copii, mama e cea care ii spune "copilas" unui tip care bate spre 30, mama e fosta colega de facultate care suna fetele ca sa le scoata in oras, mama era doamna de la master care umplea amarata de dacie de colegi, ca doar nu era sa-i lase pe jos pe gerurile alea. Poate ca nu stie ea ce sa spuna in momentele dificile si poate ca e uneori egoista, e adevarat ca nu are vointa ca sa renunte la tutun, dar e mama, si nu orice mama, e mama mea. Si, pentru ca mama se umfla de bocit pana aici, trecem mai departe (staaai, femeie, nu mai boci atata, ca nu mai poti citi).
Ajungem la el capo di tutti capi, stalpul familiei, sau mai bine zis managerul casei. Pai, tata este tata, sau tatule. El ne aducea unt pe vremea lu` Ceasca, el ne-a luat palete de badminton, el ne tragea cu sania si ne lua inghetata pe bat, pe care dadea jumatate din salariu. Tata ne duce la colindat in Ajun de Craciun, tata ne-a cumparat primele parfumuri ca lumea, nu facaturi, tata mi-a luat primul ceas adevarat, tata ne ia bijuterii de Mos Gerila. Tata ne face masa de duminica, tata face gratarul. Tata imi da sfaturi legate de cariera, tata m-a bagat cu pile la DSV, tata a mers cu mine sa dau corigenta la lucru manual si i-a promis profei butelii sau alte alea, tata ii aducea invatatoarei gaz si diluanti pentru vopsele (stati linistiti, nu mi-a dat niciodata premiul intai). Oooo, tata m-a invatat sa imi asum responsabilitatea faptelor mele si sa nu mai bag capul in nisip ca strutul, sperand ca poate se rezolva, cu el am avut prima discutie de om matur (nu o sa uit niciodata "bai, la mine trebuie sa ai curajul sa iti asumi raspunderea, indiferent ca e vorba de un patru la lucru manual sau de un examen picat"), tata imi dadea bani ca sa imi iau cartile lui Karl May, tata mi-a citit Cartea Junglei, cu tata am vazut meciuri de handbal, am plans amandoi la Campionatul Mondial de fotbal din SUA, cand ne-am luat-o de la suedezi. Tata e si cel care uita sa lase managementul la usa, e si cel care comunica greu atunci cand are ceva pe suflet, e si cel care nu a inteles ca valoarea lui nu sta in functie si ca e mai bine sa ai langa tine oameni mai putini, dar sinceri, decat turme false. Dar tata e si cel care pune trandafiri peste tot pe unde merge, si magnolii, si lalele si zambile olandeze. Tata e orgolios si nu are rabdare, sufera la lovituri, dar e si cel care se ridica si merge mai departe, el intoarce obrazul fara ranchiuna. Tata a invatat sa poarte costum, tata invata engleza si face deja situatii in excel, foloseste cu brio outlookul. Tata a cumparat casa intr-un cartier care nu promitea nimic si care acum este cel mai frumos din Bucuresti. Tata e foooarte tare.
Asadar, suntem oameni obisnuiti, despre care as putea scrie romane intregi. Suntem trei zodii de foc, care se cearta mai mereu si o zodie de apa care fuge tot timpul de noi si de razboaiele noastre. Nu suntem nici cei mai frumosi, nici cei mai destepti, nici cei mai bogati, dar nu suntem nici cei mai urati, nici cei mai prosti si nici saraci nu suntem. Suntem uniti, chiar daca ne vedem din an in pasti, chiar daca nu ne ridicam mereu la asteptarile pe care le avem unii de la altii, chiar daca sunt momente in care planetele nu se aseaza si nu ne vorbim pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Suntem o familie.
Ma aflu fericita posesoare a unei "sisut". Cea mai chinuita dintre toti. Cea care ma suporta de vreo 24 de ani, cea care ma stie cel mai bine, cea care ma cunoaste dupa cum ii raspund la telefon, cea careia ii inchid usa in nas (si totusi se intoarce), ea e cea asupra careia se revarsa oceane de venin cand nu imi mai convine mie despre lume. Sora-mea are curajul sa se uite in ochii mei si sa imi spuna adevaruri pe care nimeni altcineva nu are curajul sa mi le spuna. E cel mai aspru critic, e cea care asteapta mereu mai mult si mai mult de la mine. Unii oameni isi gasesc puterea in ei insisi, eu imi gasesc puterea in ea (astept inca persoana care sa ii ridice povara asta de pe umeri). Ea e cea care a coborat cel mai adanc in fiinta si in mintea mea. Ea stie toate angoasele fara sa i le spun, numai ea stie de cate ori i-am udat tricourile cu enspe mii de metri cubi de lacrimi, de cate ori m-a tinut in brate atunci cand mi-a fost greu, ea s-a maturizat fortata de imprejurari ca sa ma poata dadaci pe mine, ea m-a invatat sa iubesc, ea m-a incurajat sa devin femeie, ea merge la shopping ca sa imi ridice moralul, desi nu se simte bine si nu ii place, ea ma duce la doctor (incepand cu ginecologul si terminand cu dentistul). Sora-mea e un erou, un kamikaze, ea e sora mai mare in realitate si datorita ei sunt un om mai bun (sau macar ma straduiesc), ea e echilibrul. Are si figuri in cap, alearga uneori dupa himere si se subestimeaza cateodata. Sora-mea e calma, dar e si smechera si cam materialista. Sora-mea merge numai la cort si la hosteluri, ea nu isi ia niciodata toale de la mall, da' merge cu mine in vacanta ca sa ma oblige sa plec din Bucuresti pentru cateva zile si sa imi indeplinesc o dorinta. Sora-mea mi-a pregatit o seara romantica de ziua mea si a pazit lumanarile pana ne-am intors noi din parc. Sora-mea nu spala frigiderul, dar il umple de magneti din toata Europa. Imi aduce carpe de pe unde merge ea, si baclavale, si halva. Sora-mea face cel mai mare misto de mine, dar e si cea care are cea mai mare incredere in persoana mea. Gata, ca poate citeste si i se urca la cap. Si sunt sigura ca o sa imi aduca si portocale la nebuni, in caz de intamplare.
Mamicel, sau mama (desi nu i-am zis niciodata mama, mi se pare prea simplu). Dat fiind faptul ca am avut-o pe sora-mea pe langa mine, nu pot sa spun ca am avut relatia pe care ea si-ar fi dorit-o. Mama e leu, de la ea am invatat ca niciodata nu e prea tarziu pentru nimic. Mama e optimista. Mama are si chestii naspa ca orice om. Da' e mama. Sunt momente in viata fiecaruia, cand nimeni si nimic nu o poate inlocui pe mama. Si, fara sa stie, a fost acolo si m-a ajutat, poate de multe ori fara sa isi dea seama. Mama e cea care ma enerveaza mereu cu "au trecut doua zile, nu m-ai mai sunat si tu sa vezi ce fac", dar pentru mama eu sunt si acum "fetita mamei". Pe ea imi vine uneori sa o bat pentru ca sufera pentru lucruri pe care nu le mai poate intoarce si nu se poate impune pentru lucruri pe care le vrea. Pe ea am vrut sa o strang in brate si sa nu ii mai dau drumul niciodata cand am vazut-o conducandu-si tatal pe ultimul drum, de ea am fost mandra cand am vazut-o depasindu-si temerile si fobiile pentru a se lupta pentru viata si sanatatea parintilor. Mama nu e omul perfect, mi se pune cateodata pata pe ea, ma enerveaza cateodata, dar e cea in fata careia am putut sa plang si careia i-am putut arata un dulap in dezordine. Mama e cea care si acum imi trimite ciorba in cutii de smantana si prajitura cu caise in staniol, cea care ne cearta ca nu am spalat aragazul. Mama mea spala de cinci ori pe zi in casa, desi e singura care merge pe gresia aia, mama numara boabele de orez in Cora ca sa vada cu care iese mai ieftin, mama e profa de chimie pe care o iubesc generatii si generatii de copii, mama e cea care ii spune "copilas" unui tip care bate spre 30, mama e fosta colega de facultate care suna fetele ca sa le scoata in oras, mama era doamna de la master care umplea amarata de dacie de colegi, ca doar nu era sa-i lase pe jos pe gerurile alea. Poate ca nu stie ea ce sa spuna in momentele dificile si poate ca e uneori egoista, e adevarat ca nu are vointa ca sa renunte la tutun, dar e mama, si nu orice mama, e mama mea. Si, pentru ca mama se umfla de bocit pana aici, trecem mai departe (staaai, femeie, nu mai boci atata, ca nu mai poti citi).
Ajungem la el capo di tutti capi, stalpul familiei, sau mai bine zis managerul casei. Pai, tata este tata, sau tatule. El ne aducea unt pe vremea lu` Ceasca, el ne-a luat palete de badminton, el ne tragea cu sania si ne lua inghetata pe bat, pe care dadea jumatate din salariu. Tata ne duce la colindat in Ajun de Craciun, tata ne-a cumparat primele parfumuri ca lumea, nu facaturi, tata mi-a luat primul ceas adevarat, tata ne ia bijuterii de Mos Gerila. Tata ne face masa de duminica, tata face gratarul. Tata imi da sfaturi legate de cariera, tata m-a bagat cu pile la DSV, tata a mers cu mine sa dau corigenta la lucru manual si i-a promis profei butelii sau alte alea, tata ii aducea invatatoarei gaz si diluanti pentru vopsele (stati linistiti, nu mi-a dat niciodata premiul intai). Oooo, tata m-a invatat sa imi asum responsabilitatea faptelor mele si sa nu mai bag capul in nisip ca strutul, sperand ca poate se rezolva, cu el am avut prima discutie de om matur (nu o sa uit niciodata "bai, la mine trebuie sa ai curajul sa iti asumi raspunderea, indiferent ca e vorba de un patru la lucru manual sau de un examen picat"), tata imi dadea bani ca sa imi iau cartile lui Karl May, tata mi-a citit Cartea Junglei, cu tata am vazut meciuri de handbal, am plans amandoi la Campionatul Mondial de fotbal din SUA, cand ne-am luat-o de la suedezi. Tata e si cel care uita sa lase managementul la usa, e si cel care comunica greu atunci cand are ceva pe suflet, e si cel care nu a inteles ca valoarea lui nu sta in functie si ca e mai bine sa ai langa tine oameni mai putini, dar sinceri, decat turme false. Dar tata e si cel care pune trandafiri peste tot pe unde merge, si magnolii, si lalele si zambile olandeze. Tata e orgolios si nu are rabdare, sufera la lovituri, dar e si cel care se ridica si merge mai departe, el intoarce obrazul fara ranchiuna. Tata a invatat sa poarte costum, tata invata engleza si face deja situatii in excel, foloseste cu brio outlookul. Tata a cumparat casa intr-un cartier care nu promitea nimic si care acum este cel mai frumos din Bucuresti. Tata e foooarte tare.
Asadar, suntem oameni obisnuiti, despre care as putea scrie romane intregi. Suntem trei zodii de foc, care se cearta mai mereu si o zodie de apa care fuge tot timpul de noi si de razboaiele noastre. Nu suntem nici cei mai frumosi, nici cei mai destepti, nici cei mai bogati, dar nu suntem nici cei mai urati, nici cei mai prosti si nici saraci nu suntem. Suntem uniti, chiar daca ne vedem din an in pasti, chiar daca nu ne ridicam mereu la asteptarile pe care le avem unii de la altii, chiar daca sunt momente in care planetele nu se aseaza si nu ne vorbim pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Suntem o familie.
Un Tolstoi, ceva?
Saptamana trecuta am fost invitata sa port o discutie cu un posibil angajator. Nefiind prea dornica de schimbat jobul tocmai acum, cand lumea se pregateste de vacante prelungite, dar gandindu-ma la biata fata care ma sunase si se chinuise sa imi explice, cum a putut ea mai bine, despre ce ar fi vorba, ma prezint cu fruntea sus si cu privirea inainte la intalnire. Interviul nu a avut nimic iesit din comun, nimic spectaculos, intervievatorul nu a vrut sa evite cliseele si sa fie original (poate si din cauza faptului ca era vineri seara, ora 18.30, si toata lumea se gandea la weekend). Insa, mi-a adresat o intrebare care m-a pus pe ganduri: cat de des obisnuiti sa cititi si care e literatura de specialitate pe care o parcurgeti cu regularitate?
Vamos a ver. In vremea copilariei mele, destul de fericita de altfel, citeam. La inceput eram fortata de ai mei, care imi bagau pe gat Jules Verne la greu. Nu pot sa spun ca am fost cine stie ce fan al cartilor lui. Pe urma, am fost fortata de profa de romana sa citesc in clasa, la inceputul fiecarei ore ba Ciresarii, ba La Medeleni. Ulterior, am descoperit eu cartile lui Karl May. Si uite asa, ma cunostea tanti de la librarie pentru ca eram mereu la ea, intreband-o daca a mai primit ceva. Asa am citit eu despre toti Old-hanzii (Old Shutterhand, Old Firehand, Old Surehand, si altii), cunosteam viata pieilor rosii mai ceva ca propria-mi viata.
In liceu si facultate m-am limitat la a respecta lista de lecturi obligatorii. Singura carte pe care am citit-o cu placere in facultate a fost "Psihanaliza crimei". Era si materie de examen pe la psihologie judiciara si eram si cam topita dupa dom' profesor. Unde mai pui ca mi-a si semnat cartea si m-a numit "viitoare colega". Au mai fost ceva tratate de medicina legala (cei apropiati stiu ce ma mai stresam cu stadiile agoniei si alte alea), ceva tratate de drept si cam atat.
Dupa facultate, principalul pretext pentru a nu mai pune mana pe o carte (nu numai pentru simtul tactil) era lipsa timpului, ca de, acum suntem la job si timpul nu ne mai permite. Aiurea. Ne invadeaza informatiile altfel, nu mai avem nevoie sa ne imaginam noi nimic, acum totul ne este prezentat mura-n gura. De ce sa mai faci efortul de a citi si de a intelege tipologii, cand vine filmul si iti prezinta in detaliu toate trairile, tot zbuciumul personajelor.
Si totusi, dezamagita fiind de cinematografie, care imi prezinta anumite personaje cu totul altfel decat mi le-am imaginat eu, m-am reintors la carti. Acum, apare alta intrebare: cumparam cartile sa le rasfoim sau le descoperim online? Imi place sa cumpar carti. De copil, majoritatea banilor se duceau pe carti. Cea mai mare achizitie (rade sora-mea mereu cand, la intrebarea "ti-ai facut testamentul", raspunsul meu e mereu acelasi "iti las tie cea mai de valoare proprietate a mea") este dictionarul Oxford. Tin la culegerile mele si la cartile mele, in general, ca la ochii din cap. Imprumut bani, imprumut haine, imprumut parfumuri, dar la carti.... hmmm e mai complicat. Cu toate astea, de ceva timp citesc cartile online. Nu pot sa ma laud cu vreun Kafka, imi place sa recitesc ceea ce am citit in anumite perioade ale vietii, pentru ca imi place sa redescopar locuri pe care le-am vizitat cu ochii mintii, personaje pe care le-am iubit, situatii pe care am incercat sa mi le imaginez. In carti imi gasesc linistea si comfortul psihic, pot sa evadez unde vreau, pot sa fiu cu cine vreau, pot sa fiu cum vreau. Este, asa cum zicea o prietena, ca si cum ai trai mai multe vieti, ca si cum ai juca mai multe roluri (in fine, ea se referea exact la actorie, dar putem adapta si la carti).
De anul trecut, la insistentele aceleiasi prietene de mai sus, am inceput sa rasfoiesc si ceva - sa-i spunem - literatura de specialitate. In general, in aceste reviste, gasesti sfaturi despre cum ar trebui sa fii, dar n-o sa fii niciodata; povesti de succes ale unor oameni care, guess what, au plecat tot ca inspector de personal pe la nu stiu ce prastie de firma, iar acum sunt cel putin manageri HR, dar nu orice fel de manageri HR, ci business partners pentru GM; diverse tips-uri care nu fac altceva decat sa ne uniformizeze pe toti, sa ne stalceasca personalitatea si originalitatea, tips-uri care se transforma in clisee. Anyway, dat fiind faptul ca am ceva incredere in persoana cu insistentele (si din respect pentru cei care le scriu, ca asa am fost educata sa respect eforturile celor care depun efort in orice domeniu), citesc revistele, site-urile, insa incerc sa nu ma depersonalizez definitiv.
Asa ca mai citesc din gand in gand, nu-mi place lectura de metrou (poate pentru ca eu in metrou sunt ocupata sa descopar oamenii), nu-mi place sa citesc doar de dragul de a raspunde, umflandu-ma in pene, atunci cand sunt intrebata de ultima carte citita, "sigur ca da, acum o saptamana am terminat romanul lui Tolstoi, Razboi si pace" (si oricum daca ii iei putin la zgaltait pe cei ce intreaba, s-ar putea sa ai surprize, iar oamenii sa intrebe doar pentru a fi in trend). Imi place sa citesc ce simt eu nevoia sa citesc, de la bancuri cu olteni pana la poezii, de la Coelho pana la Caragiale, de la Charlotte Bronte pana la Garcia Marquez. Imi place sa citesc in limba materna, in engleza, in spaniola. Imi place sa citesc in birou - la calculator, in dormitor - in varful patului, la bucatarie cand sora-mea gateste. Suntem ghidati dupa atatea reguli, incat cititul prefer sa-l fac dupa bunul plac. Facem atatea compromisuri in viata, in legatura cu orice, incat la capitolul citit prefer sa nu fac niciun compromis. Asa ca, azi chiar n-am chef de Tolstoi!
Vamos a ver. In vremea copilariei mele, destul de fericita de altfel, citeam. La inceput eram fortata de ai mei, care imi bagau pe gat Jules Verne la greu. Nu pot sa spun ca am fost cine stie ce fan al cartilor lui. Pe urma, am fost fortata de profa de romana sa citesc in clasa, la inceputul fiecarei ore ba Ciresarii, ba La Medeleni. Ulterior, am descoperit eu cartile lui Karl May. Si uite asa, ma cunostea tanti de la librarie pentru ca eram mereu la ea, intreband-o daca a mai primit ceva. Asa am citit eu despre toti Old-hanzii (Old Shutterhand, Old Firehand, Old Surehand, si altii), cunosteam viata pieilor rosii mai ceva ca propria-mi viata.
In liceu si facultate m-am limitat la a respecta lista de lecturi obligatorii. Singura carte pe care am citit-o cu placere in facultate a fost "Psihanaliza crimei". Era si materie de examen pe la psihologie judiciara si eram si cam topita dupa dom' profesor. Unde mai pui ca mi-a si semnat cartea si m-a numit "viitoare colega". Au mai fost ceva tratate de medicina legala (cei apropiati stiu ce ma mai stresam cu stadiile agoniei si alte alea), ceva tratate de drept si cam atat.
Dupa facultate, principalul pretext pentru a nu mai pune mana pe o carte (nu numai pentru simtul tactil) era lipsa timpului, ca de, acum suntem la job si timpul nu ne mai permite. Aiurea. Ne invadeaza informatiile altfel, nu mai avem nevoie sa ne imaginam noi nimic, acum totul ne este prezentat mura-n gura. De ce sa mai faci efortul de a citi si de a intelege tipologii, cand vine filmul si iti prezinta in detaliu toate trairile, tot zbuciumul personajelor.
Si totusi, dezamagita fiind de cinematografie, care imi prezinta anumite personaje cu totul altfel decat mi le-am imaginat eu, m-am reintors la carti. Acum, apare alta intrebare: cumparam cartile sa le rasfoim sau le descoperim online? Imi place sa cumpar carti. De copil, majoritatea banilor se duceau pe carti. Cea mai mare achizitie (rade sora-mea mereu cand, la intrebarea "ti-ai facut testamentul", raspunsul meu e mereu acelasi "iti las tie cea mai de valoare proprietate a mea") este dictionarul Oxford. Tin la culegerile mele si la cartile mele, in general, ca la ochii din cap. Imprumut bani, imprumut haine, imprumut parfumuri, dar la carti.... hmmm e mai complicat. Cu toate astea, de ceva timp citesc cartile online. Nu pot sa ma laud cu vreun Kafka, imi place sa recitesc ceea ce am citit in anumite perioade ale vietii, pentru ca imi place sa redescopar locuri pe care le-am vizitat cu ochii mintii, personaje pe care le-am iubit, situatii pe care am incercat sa mi le imaginez. In carti imi gasesc linistea si comfortul psihic, pot sa evadez unde vreau, pot sa fiu cu cine vreau, pot sa fiu cum vreau. Este, asa cum zicea o prietena, ca si cum ai trai mai multe vieti, ca si cum ai juca mai multe roluri (in fine, ea se referea exact la actorie, dar putem adapta si la carti).
De anul trecut, la insistentele aceleiasi prietene de mai sus, am inceput sa rasfoiesc si ceva - sa-i spunem - literatura de specialitate. In general, in aceste reviste, gasesti sfaturi despre cum ar trebui sa fii, dar n-o sa fii niciodata; povesti de succes ale unor oameni care, guess what, au plecat tot ca inspector de personal pe la nu stiu ce prastie de firma, iar acum sunt cel putin manageri HR, dar nu orice fel de manageri HR, ci business partners pentru GM; diverse tips-uri care nu fac altceva decat sa ne uniformizeze pe toti, sa ne stalceasca personalitatea si originalitatea, tips-uri care se transforma in clisee. Anyway, dat fiind faptul ca am ceva incredere in persoana cu insistentele (si din respect pentru cei care le scriu, ca asa am fost educata sa respect eforturile celor care depun efort in orice domeniu), citesc revistele, site-urile, insa incerc sa nu ma depersonalizez definitiv.
Asa ca mai citesc din gand in gand, nu-mi place lectura de metrou (poate pentru ca eu in metrou sunt ocupata sa descopar oamenii), nu-mi place sa citesc doar de dragul de a raspunde, umflandu-ma in pene, atunci cand sunt intrebata de ultima carte citita, "sigur ca da, acum o saptamana am terminat romanul lui Tolstoi, Razboi si pace" (si oricum daca ii iei putin la zgaltait pe cei ce intreaba, s-ar putea sa ai surprize, iar oamenii sa intrebe doar pentru a fi in trend). Imi place sa citesc ce simt eu nevoia sa citesc, de la bancuri cu olteni pana la poezii, de la Coelho pana la Caragiale, de la Charlotte Bronte pana la Garcia Marquez. Imi place sa citesc in limba materna, in engleza, in spaniola. Imi place sa citesc in birou - la calculator, in dormitor - in varful patului, la bucatarie cand sora-mea gateste. Suntem ghidati dupa atatea reguli, incat cititul prefer sa-l fac dupa bunul plac. Facem atatea compromisuri in viata, in legatura cu orice, incat la capitolul citit prefer sa nu fac niciun compromis. Asa ca, azi chiar n-am chef de Tolstoi!
duminică, 3 august 2008
O suuuper lectie
Mergand intr-o seara spre minunata locuinta (achizitionata cu sodoarea fruntii alor mei, noi nefiind inca in stare si nici prea dornice a ne baga sclave la stapani- creditele ipotecare), am primit o lectie minunata, care m-a emotionat si m-a facut sa cred ca totusi mai exista sperante.
Nu stiu daca tot tamtam-ul, generat de faptele minunatilor nostri concetateni prin Italia, m-a facut sa privesc intamplarea respectiva intr-un anume fel, insa mi-as dori ca toti cei care erau prezenti in troleu sa fi luat aminte.
Asadar, dupa 10 minute la pas pe trotuarele Tineretului, dupa 20 de minute intr-un metrou incins, ajung in statia de troleu, capat de linie.
Dupa numarul destul de maricel de colegi calatori care se aflau in statie, am tras concluzia ca trecuse ceva vreme de cand statia nu mai fusese onorata cu prezenta niciunui mijloc de transport in comun. In sfarsit, unui sofer RATB i se face mila de multimea adunata si pleaca pe traseu. Ajunge in statie, deschide usile, multimea se arunca, calcandu-se, imbrancindu-se, spre scaune. O chestie facuta din obisnuinta, deoarece locurile erau mai multe decat calatorii.
Anyway, dupa cateva statii parcurse, era deja super aglomerat, toti stateam intr-un picior, intr-un veritabil exercitiu de echilibristica. Se urca la un moment dat o graviduta, cu o sarcina destul de avansata, isi face cu greu loc printre ceilalti calatori. Ma uit in jur. Nimeni nu da semne ca ar intelege faptul ca biata femeie are nevoie sa se aseze. Nu-mi vine sa cred. Trece in batalia ei pe langa cativa pusti, veniti de la strand. Stiam ca nu or sa se ridice, nu o fac niciodata, sunt copii pusi pe sotii, poate uneori chiar obraznici, dar capacitatea lor de a discerne este inca in dezvoltare. Graviduta inainteaza, trece pe langa cativa pensionari. Ma gandesc "se va ridica un domn mai in varsta, in primul rand, datorita faptului ca cei in varsta oricum mai mult de doua trei statii nu merg si in al doilea rand, sa dea un exemplu tineretului din ziua de azi". Ghinion, domnii nu au chef azi nici de galanterii, nici de exemplificari. Aceeasi dezamagire o primesc si din partea unor domni "well dressed" care azi calatoresc cu troleul pentru ca au masina in service, iar taxiurile erau toate ocupate. Niciunul nu a schitat niciun gest cavaleresc fata de biata viitoare mamica. Ma gandesc "oare nimeni nu are acasa o sotie care a trecut prin maternitate, unde sunt gentlemenii despre care citesc eu in carti, unde sunt barbatii adevarati care stiu sa respecte o femeie, cu atat mai mult cu cat duce in ea o noua viata, unde sunt oamenii care respecta drepturile celorlalti semeni ai lor" si mi se face a nu stiu cata oara sila de Romanica. Ma uit la biata femeie care parea resemnata si mai mult decat intelegatoare (mai intelegatoare decat mine) cu toti cei care refuzau sa o vada.
Dintr-un colt se ridica in sfarsit cineva: un domn cu un puradel care sa tot fi avut vreo 5 anisori. Doamna insarcinata se aseaza intr-un final si parca se lumineaza la fata, de parca i s-ar fi luat din spate o mare greutate. Intre binefacator si copilul ce-l insotea are loc urmatorul dialog:
"Vezi, doamna are in burta un puradel ca si tine. Noroace, in viata trebuieste sa respectam oaminii si regulile. Vezi, noi steteram pe locurile astea de sunt facute pentru oameni batrani sau bolnavi."
"Auzi, bre, da ce, ne controleaza fo unu?"
"Nu Noroace, da asa e bine. Tu si cu mine sa aratam respect. Lumea sa vada ca si tiganii stie ce e ala respect. Trebuieste sa respecti pe doamne, pe toti aia de vine de la servici sara, pe toti de ii vezi tu cu plase. Si in otobuz sa nu urli cat te tin curelele si sa nu injuri, ca unii e obositi, altii e bolnavi si nici sa nu intinz mana la ciordit or la pomana. Auz?"
"Auzi bre, da de unde vine toti oaminii astia sara?"
"De la munca. De unde o sa vine si tu cand oi fi o tara mai mare. Ca si noi trebuieste sa lucram. Si daca t-oi tine de carte o sa fii si tu om mare."
"Bine bre, da acuma im iei o ciucalata?"
"Daca im faci un cantic la vioara desara"
Atat am putut auzi eu din dialogul lor, pentru ca la un moment dat au coborat. Am incercat sa redau cat mai exact dialogul lor. Mi-a fost rusine ca noi, romanii cei curati si spalati, nu stim sa ne educam copiii (urmariti un bunic cu nepotul in orice mijloc de transport din Bucuresti si o sa vedeti cum impinge nepotul sa se aseze mai repede pe scaun, chiar daca asta inseamna ca o doamna cu bratele incarcate de cumparaturi ramane sa faca echilibristica; pe sistemul e copil, sa stea el). Am primit o lectie de la un tigan, care nu numai ca isi accepta eticheta pusa de ai lui, dar care, in simplitatea lui, incerca sa educe un puradel si de ce nu, sa schimbe ceva in viitorul rasei lui. Si, oricum, a fost singurul domn din troleu.
Nu stiu daca tot tamtam-ul, generat de faptele minunatilor nostri concetateni prin Italia, m-a facut sa privesc intamplarea respectiva intr-un anume fel, insa mi-as dori ca toti cei care erau prezenti in troleu sa fi luat aminte.
Asadar, dupa 10 minute la pas pe trotuarele Tineretului, dupa 20 de minute intr-un metrou incins, ajung in statia de troleu, capat de linie.
Dupa numarul destul de maricel de colegi calatori care se aflau in statie, am tras concluzia ca trecuse ceva vreme de cand statia nu mai fusese onorata cu prezenta niciunui mijloc de transport in comun. In sfarsit, unui sofer RATB i se face mila de multimea adunata si pleaca pe traseu. Ajunge in statie, deschide usile, multimea se arunca, calcandu-se, imbrancindu-se, spre scaune. O chestie facuta din obisnuinta, deoarece locurile erau mai multe decat calatorii.
Anyway, dupa cateva statii parcurse, era deja super aglomerat, toti stateam intr-un picior, intr-un veritabil exercitiu de echilibristica. Se urca la un moment dat o graviduta, cu o sarcina destul de avansata, isi face cu greu loc printre ceilalti calatori. Ma uit in jur. Nimeni nu da semne ca ar intelege faptul ca biata femeie are nevoie sa se aseze. Nu-mi vine sa cred. Trece in batalia ei pe langa cativa pusti, veniti de la strand. Stiam ca nu or sa se ridice, nu o fac niciodata, sunt copii pusi pe sotii, poate uneori chiar obraznici, dar capacitatea lor de a discerne este inca in dezvoltare. Graviduta inainteaza, trece pe langa cativa pensionari. Ma gandesc "se va ridica un domn mai in varsta, in primul rand, datorita faptului ca cei in varsta oricum mai mult de doua trei statii nu merg si in al doilea rand, sa dea un exemplu tineretului din ziua de azi". Ghinion, domnii nu au chef azi nici de galanterii, nici de exemplificari. Aceeasi dezamagire o primesc si din partea unor domni "well dressed" care azi calatoresc cu troleul pentru ca au masina in service, iar taxiurile erau toate ocupate. Niciunul nu a schitat niciun gest cavaleresc fata de biata viitoare mamica. Ma gandesc "oare nimeni nu are acasa o sotie care a trecut prin maternitate, unde sunt gentlemenii despre care citesc eu in carti, unde sunt barbatii adevarati care stiu sa respecte o femeie, cu atat mai mult cu cat duce in ea o noua viata, unde sunt oamenii care respecta drepturile celorlalti semeni ai lor" si mi se face a nu stiu cata oara sila de Romanica. Ma uit la biata femeie care parea resemnata si mai mult decat intelegatoare (mai intelegatoare decat mine) cu toti cei care refuzau sa o vada.
Dintr-un colt se ridica in sfarsit cineva: un domn cu un puradel care sa tot fi avut vreo 5 anisori. Doamna insarcinata se aseaza intr-un final si parca se lumineaza la fata, de parca i s-ar fi luat din spate o mare greutate. Intre binefacator si copilul ce-l insotea are loc urmatorul dialog:
"Vezi, doamna are in burta un puradel ca si tine. Noroace, in viata trebuieste sa respectam oaminii si regulile. Vezi, noi steteram pe locurile astea de sunt facute pentru oameni batrani sau bolnavi."
"Auzi, bre, da ce, ne controleaza fo unu?"
"Nu Noroace, da asa e bine. Tu si cu mine sa aratam respect. Lumea sa vada ca si tiganii stie ce e ala respect. Trebuieste sa respecti pe doamne, pe toti aia de vine de la servici sara, pe toti de ii vezi tu cu plase. Si in otobuz sa nu urli cat te tin curelele si sa nu injuri, ca unii e obositi, altii e bolnavi si nici sa nu intinz mana la ciordit or la pomana. Auz?"
"Auzi bre, da de unde vine toti oaminii astia sara?"
"De la munca. De unde o sa vine si tu cand oi fi o tara mai mare. Ca si noi trebuieste sa lucram. Si daca t-oi tine de carte o sa fii si tu om mare."
"Bine bre, da acuma im iei o ciucalata?"
"Daca im faci un cantic la vioara desara"
Atat am putut auzi eu din dialogul lor, pentru ca la un moment dat au coborat. Am incercat sa redau cat mai exact dialogul lor. Mi-a fost rusine ca noi, romanii cei curati si spalati, nu stim sa ne educam copiii (urmariti un bunic cu nepotul in orice mijloc de transport din Bucuresti si o sa vedeti cum impinge nepotul sa se aseze mai repede pe scaun, chiar daca asta inseamna ca o doamna cu bratele incarcate de cumparaturi ramane sa faca echilibristica; pe sistemul e copil, sa stea el). Am primit o lectie de la un tigan, care nu numai ca isi accepta eticheta pusa de ai lui, dar care, in simplitatea lui, incerca sa educe un puradel si de ce nu, sa schimbe ceva in viitorul rasei lui. Si, oricum, a fost singurul domn din troleu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)