Martisorul familiei mele

29 februarie. Ziua care se joaca de-a v-ati ascunselea. O data la patru ani se lasa prinsa. Smechera zi. Smecheri oamenii care s-au nascut atunci. Printre care si colocatara sisut. V-am mai povestit candva de colocatara sisut. Azi o sa va mai povestesc cate ceva. Ca sunt cam sentimentala. Si maine e zi de sarbatoare in casa aripii tinere a familiei Anghel. Desi nu e 29 februarie. Ca anul asta nu avem.

Asa. Cum ziceam. Colocatara sisut are 6 ani. Bisecti. Ai zice dupa varsta ca se pregateste sa mearga la scoala. Sa stea frumos in banca si sa invete sa scrie, sa comunice cu oamenii. Da, merge la banca, se scoleste in a deveni specialist in comunicare. Sau o chestie de genul asta. Nu prea stiu. Ca la noi, mai mult vorbesc eu. Ea mai rar apuca sa-mi creioneze atmosfera de la lucru. Dar cert e faptul ca mereu primeste flori. Si tot iese cu colegii pe ici pe colo. Cred ca se face iubita.

Acum 25 de primaveri, mama era stresata. Si in travaliu. Tata era alb ca varul si o implora pe mama sa mai reziste cateva ore. Ca sa nu se nasca bietul tanc (tzanc, nu tanc din ala de lupta) in 29. Sau poate tata vroia si el un martisor. Pe sora-mea. Pe mine nu m-a intrebat nimeni. Daca vreau vreun smiorcait de bebelus. Si, desi nu imi amintesc, sunt sigura ca mi s-a servit povestea cu barza care vine si arunca bebelusul pe horn. Hornul lui Mos Craciun.

Am trecut repede peste gelozii inutile si m-am pus pe treaba. Acum aveam pe cine sa dau vina pentru toate nebuniile. Aveam pe cine sa imi practic loviturile din arte martiale. Aveam cui sa ii pun in carca toate ideile a la Creanga. Aveam cui sa ii impartasesc din vasta mea experienta de viata. Si mai ales, aveam pe cine sa imi exersez skills-urile de frizer, bucatar, antrenor si alte meserii de care mai bine ma tineam, ca as fi fost azi plina de bani.

Cam atat imi amintesc despre sora-mea bebelus. Aaaa, ba nu. Imi amintesc botezul. E prima amintire a mea din copilarie. Si avea o paturica frumusica foc. Si se certau nasa cu moasa care sa o tina in brate. Ca era tare dragalasa. Sau, poate, doar grea. Ma enerva ca era mereu sociabila. Si vroia sa ramana in locul meu la gradinita. Ea nu plangea cum plangeam eu. Nu era salbatica. Cum eram eu. Si nici fitoasa ca mine. Decat la mancare.

Nu mai spun cate am invatat de la ea sau de cate ori a fost ea sora mai mare. Toti cei carora le povestesc, intr-o ocazie sau alta, de ea se asteapta ca ea sa fie mai mare. Nu e. E mai mica. Si la propriu si la figurat. Dar e buturuga mica. Nu mai vorbesc nici de faptul ca e omul cel mai aproape de mine. Din toate punctele de vedere.

Imi doresc de ziua ei, ca asa e la noi, cand e ziua ei primesc si eu dreptul la o dorinta, sa fie sanatoasa, iubita si fericita. Sa aiba rabdare sa ma inghita, sa-i mareasca salariul ca sa ma poata intretine daca voi ramane vreodata somera, sa aiba minte ca sa ma tempereze, sa-mi faca vreo cativa nepoti pe care sa ii invat limba lui shakespeare si sa puna virgulele. Sa se maturizeze si sa o lase mai usor cu fitele de pitzi, gen "mergem sa ne netezim". Sa nu mai faca nicio scoala ca m-a speriat cu "eu nu iau examenul" si sa vina cu note mari. Sa mai lase filmul Orange de miercuri si sa mai mearga si ea la o piesa de teatru. Sa se mai dea si ea jos din pom. Sa se mai lilianizeze.

Gata, ca iar voi primi acuzatii cum ca bat campii. La multi ani, Praslea!!!! Faci cinste?! Adica, nu, nu asa. Faci cinste. Punct.

Razboiul cu angajatorul crizei

Postare pentru Jefa, adica sefa, adica reprezentantul angajatorului, dar si omul care a pus umarul la transformarea mea in specialistul care ma consider a fi azi.

Inca de la sfarsitul anului trecut, peste tot, dar chiar peste tot, se vorbeste de criza. Criza care vine vine, calca totul in picioare. Criza care ne crizeaza pe toti. De la angajati la angajatori. Criza care ne mananca economiile, ne stopeaza excursiile, ne baga in datorii pana la gat. Pe la televizor vin toti specialistii. Ca sa isi dea cu parerea. Cum va fi, ce va fi. Vom muri de foame. E sfarsitul lumii. Se va face selectia naturala. Numai ca nu vom avea un Noe. Asa ca nu baga nimeni mana in foc ca vor rezista toate speciile. Deja cainii nimanui din Bucuresti au inceput sa isi dea obstescul sfarsit. Ca batraneii care ii hraneau nu mai au resturi.

Ok. Bine. Sa gandim la rece si sa observam criza dupa doua luni. Supermarketurile nu mai vand cum vindeau. Foarte bine. Poate vom ajunge si noi la concluzia ca mancam ca sa traim si nu invers. Poate vom ajunge la concluzia ca nu ne trebuie toate bazaconiile. In proportii exagerate. Poate vom arunca mai putina mancare. Si uite asa reducem costurile cu ridicatul gunoiului. Ca vom produce mai putin gunoi. Ne vom limita la nevoile stricte. Vom consuma produse de-ale noastre, fara fite de marca si brand. Nu vom mai cumpara capsune de la turci cu 50 de roni kilogramul. Vom consuma capsunelele noastre autentice, mititele si gustoase, cumparate de la tarani, in iunie, iulie. Vom duce inapoi masinile luate in leasing. Foarte bine. Vom invata sa mergem pe jos. Si sa protejam mediul. Si se va descongestiona traficul. Si nu va mai fi nevoie de parcari. Si Oprescu se va putea ocupa de alte treburi.

Plecand de la aceasta parere pe care v-am creionat-o un picut, am intrat sa imi renegociez salariul. Ca sa ne sperie, angajatorul nostru ne-a bagat la renegocieri cu administratorul firmei, omul de vanzari. Ok. No problem. Argumentele sunt multe si destul de bine infipte in realitate. Si, in plus, nu m-am speriat niciodata de oamenii cu functie. Poate pentru ca am invatat de la unul dintre cei mai buni negociatori cum sta treaba. Si poate ca m-a ajutat mama cand imi spunea mereu sa nu tac atunci cand am dreptate. Asa ca abia asteptam intalnirea cu top managementul firmei noastre.

Dupa doua luni de barfe pe la colturi, dupa zvonistica de rigoare cu "ne mareste, nu ne mareste", am fost invitati la discutii. M-au chemat prima. Poate pentru ca sunt cu A. Sau poate pentru ca se asteptau la discutii mai lungi de 10 minute cu mine, asa ca m-au chemat prima, ca sa am timp sa ma desfasor. Discutia a inceput cu floricele pe campii ca expozitiune. "Cum te-ai acomodat" (dupa 1 an de consultanta), "cum merg clientii", "vai, ce bine ca te intelegi cu neamtul ca a fost o problema inainte sa vii tu pentru ca nu era multumit de nimeni". Intriga a reprezentat-o momentul in care managementul a luat-o pe campii, iar nervii mei au inceput sa se incinga. Incepura incet incet sa ma introduca in subiect. Sa vorbim. Despre ce oare? Cum putem sa ii legam la ochi? Pai sa zicem de criza, normal. Ca sigur ii imbrobodim.

Incepe desfasurarea actiunii. Omul de vanzari din fata mea isi prezinta teoria. O ascult. Cuminte. La final, exact asta ii spun. Ca mi-a prezentat o teorie. Ca realitatea e un pic altfel. Ii anihilez incet incet argumentele. Vorbim de criza. Ok. Criza este si pentru mine, sau nu? Pana una alta, contractele cu clientii merg inainte, asa ca nu vad unde i-a lovit pe ei criza. Ok, criza a lovit constructiile, imobiliarele, retailul. Dar deoacamdata pe noi nu. Hai sa nu ne prostim pe fata. Ca nu are niciun sens.

Apare in discutie ceea ce sefa va iubi cel mai mult. Scara de valori a angajatului din Romania. Care, zic ei, e total gresita. Corect. Si se va schimba. De asemenea corect. Pana se schimba si pana cand bancile ne vor da credite luand in considerare valoarea noastra ca oameni, ca profesionisti, ca familisti si alte cele, ne supunem regulilor jocului. Si suntem guvernati de ban. Trist. Dar adevarat. Cand vine data scadenta la banca, ma gandesc la dezvoltare profesionala. Pret de cateva secunde. Dupa care ma gandesc la ban. Sunt o stricaciune a societatii. Asta e.

Vazand ca sunt destul de vehementa, ma iau pe dupa visin. La sentiment. Si o baga pe aia cu dezvoltarea profesionala. Oooo, ia sa vedem. Mi se prezinta ce viitor luminos vad ei in firma pentru mine. Fruuumos. Din carti, asa. Problema e ca viitorul este de doua feluri: apropiat si ala care nu mai vine niciodata, atat de indepartat e. Am fost emotionata pana la lacrimi. Noroc ca aveam servetele.

Se trece la soft benefits. Hopa. Cand am rostit soft benefits s-a lasat tacerea. Uitai sa mentionez ca era si hr managerul prezent (sefa, sunteti beton, piata pute, e jenant ce oameni ajung manageri). Se uitau prin mine. Ok, sa le explic cum vine treaba. Le spun ca exista un sistem de soft benefits. Pe bune? Asta a fost intrebarea din ochii managerului meu de hr. Da, exista. Pe ochi frumosi. Se dau scaune din piele. Se investeste in oameni. Nu in toti. In unii. Care sunt trimisi la cursuri. Si intreb cu mintea mea cea proasta pe ce criterii sunt alesi oamenii? Pe competente? Se lasa liniste. Se fac evaluari? Exista obiective? Alta liniste. E deja monolog.

Buun. Sa vorbim despre activitatea mea. Ooo, perfect. Sa vorbim, zic. Pai ca sa vezi, ca nu ai clienti atat de mari. Ok, just. Dar sunt, spre rusinea voastra a celor care faceti recrutare dar mai ales selectie, singurul vostru consultant capabil sa lucreze cu un client mic, care plateste mii de euro doar pentru a avea o comunicare in limba engleza. Liniste pe frontul de partea cealalta a mesei. Rotunde de altfel. Si, asa cum bine mentionarati dumneavoastra la inceputul intalnirii, singurul pe care clientul l-a acceptat.

Urmeaza punctul culminant. Primesc oferta lor de marire. Pe care da, sefa, mi-am permis sa o refuz. Pentru ca am considerat-o jignitoare. Intreb cum s-a ajuns la suma respectiva. Raspund tot eu. Nu vad diferenta de curs acoperita. Salariile noastre sunt bugetate in euro. Unde dracului e diferenta de curs, ca noi nu am vazut-o? Nu vad inflatia acoperita. Ok, cad de acord cu ei ca totusi inflatia a fost acoperita. Buun. Ramane diferenta de curs. Sa zicem ca trecem peste, desi suntem fraieri daca o facem. Unde e marirea? Ca, pana la urma, pare o actualizare, nu o marire. Recunosc ca asa e. Bun. Unde e motivarea mea? Care este sistemul lor de retentie?

Mi se vorbeste despre investitiile care se fac. In serviciile cu clientii. Intreb. Ok, si investitia in resursa umana? Sau va puteti descurca fara resursa umana? Ca parca fara specialisti se duce afacerea de rapa. Mi se serveste replica "piata de munca e blocata". What? Pe ce lume traiti, oameni buni? Am primit trei invitatii la interviu in ultimele doua saptamani, din care una este la un pas de finalizare. E pauza, corect, la nivel de management. Dar la nivel de specialisti...

Ok, vazand ca vorbesc despre o alta oferta, se aduce in discutie faptul ca plimbatul de la un angajator la altul nu da bine in cartea de munca. Helloooo, grow up, men! Nu mai suntem pe vremea lui Ceasca; nu mai iesim la pensie de la un singur loc de munca; ne miscam in ritmul in care crestem si atunci cand nu mai gasim provocari la locul de munca. Loialitate nu inseamna plafonare. Si numai un angajat slab va ramane doar din loialitate. Sau un angajat care nu este suficient de motivat de altcineva. Iar oamenii de HR privesc desele miscari ale unei persoane si ca pe un punct slab al angajatorilor la capitolul politici de retentie.

Deznodamantul. Am avut neobrazarea sa cer, in aceste vremuri de restriste, o marire consistenta a salariului meu. Folosindu-ma de ceea ce pot sa fac. Imi cunosc si punctele slabe, dar si punctele tari. Nu sunt proasta. Am fost invatata sa gandesc in HR. Sa vad si sa inteleg ce se intampla in jurul meu. Am stat o perioada, poate prea scurta, langa un manager de HR. Care nu a ascuns nimic din ceea ce stia. Si am invatat sa ascult, nu numai sa aud. Acest manager imi va sari in cap, dupa ce va citi toate acestea. Pentru ca e mai temperat. Si pentru ca gandeste mereu pe termen lung. Si ma va trage de urechi pentru ca am avut neobrazarea sa refuz bani in perioada de criza. Si ma va numi inconstienta.

Mi-am jucat cartile. S-ar putea sa ma ard. Dar macar am demonstrat ca nu sunt leguma. Si ca nu inghit toate rahaturile care mi se servesc, fara sa gandesc, ca un robotel care zice saru' mana pentru orice frimitura. S-ar putea sa castig. Si atunci sa te tii. S-ar putea sa imi fi pus sefii in cap. Asa si? Unde scrie ca seful iti e prieten? Sunt cam sindicalista. Sau poate doar imi stiu valoarea pe piata. Sau poate m-au enervat doar nedreptatile pe care le-am vazut si le-am simtit pe propria-mi piele.

Gata, ma racorii. Stiu ca am scris mult, dar intalnirea a durat o ora si 10 minute. Si am vrut sa vedeti cum gandeste un angajator si ce pretexte penibile aduce unui angajat care indrazneste sa se revolte in plina criza, atunci cand primeste o marire de salariu care nu il satisface. Promit sa va spun si rezultatul actiunii mele. Iar daca raman somera, asa cum concluziona colocatara sisut dupa relatarea celor de mai sus, am sa scriu mai des si mai mult pe blog. Sefa, va pup si va multumesc. Si astept urecheala :).

O seara a la Iosif Sava

Sub eticheta "despre vesnica, eterna, suparatoarea pentru unii si interesanta mea sete de cultura", saptamana aceasta am incercat altceva. De ce altceva. Pai, e simplu. Pentru ca nu am timpul si nici rabdarea sa ma bat pentru bilete la teatru si, cum pile nu am, asta cu violenta era unica sansa sa mai pot prinde cate-un spectacol pici pe colo. Asadar, nu am facut-o nici din snobism, nici ca sa fiu la moda, nici ca sa impresionez pe x si pe y in vreun fel, nici placut nici neplacut. Pe sistemul "it's my life, let me live it". Atentie, urmeaza o postare cu povesti. Aviz celor care vor sa se opreasca aici.

Buuun. Ajunsei asadar la Ateneu. Recunosc cu capul plecat pe care nici sabia, teoretic, nu-l taie ca nu am mai fost la Ateneu de cand eram copil. In clasa a sasea. Si oricum, nu imi mai aminteam mare lucru. Si, desi am trecut pe langa el de nenumarate ori, nu prea l-am bagat in seama. Ei bine, a venit momentul sa indreptam eroarea. Ca gresala recunoscuta e, tot teoretic, pe jumatate iertata. a=Plecand de la remuscarile ce le aveam pentru faptul ca locuiesc la jumatate de ora de ceea ce provincialii vad doar la televizor; b=manata in lupta luarii deciziei de amintirea serilor cand ma enerva teribil de tare Iosif Sava; c=presata de o doamna colega de la job care vrea dar nu are cu cine. a+b+c= rezervare la recital. Marti seara. De harpa.

Se pare ca am plecat cu stangul. Adica cu stangul imbracat in blugi. Cuum, in blugi la Ateneu? Da. Nu sunt pitzi care merge la recital ca da bine in cv-ul prezentat mai apoi posibililor finantatori. Sunt Andreea. Curioasa. Si dornica sa poata asculta sunete ce o vor purta spre alte realitati. Apuse. Sau poate netraite inca. Colegele de suferinta, all dressed up. Care mai de care mai cu perle, mai cu costumase, mai rujate, mai hair stylate. Eu m-am rezumat la spalat si pieptanat. Si aruncat un sal pe umeri. Nu de fite. De frig.

In fine. Se termina ziua de lucru, dupa o marte splendida, chiar de 13 as zice. Alergam la propriu ca sa ajungem la timp. Ca pe bilet zicea ca recitalul este inregistrat de cei de la TVR Cultural. Si nu puteam intarzia. In plus, ma gandeam ca deranjam harpista. Si harpa. Trecem peste rusinea de a nu stii care e intrarea. Asa e prima data. Nimeresti mai greu. Intram in hol. Impunator. Si chiar mi s-a parut maret. Cred ca am o problema cu salile. Ma impresioneaza cladirile. Chiar ca zici ca doar ce m-am dat jos din pom.

Ce mai la deal la vale. Aceleasi tanti dragute ca si la celelalte teatre. Care ne-au ajutat sa ajungem acolo unde ne era locul. O sala micuta. Intima. Nu cred ca are mai mult de 100 de locuri. Pe scena deja harpista noastra isi acorda instrumentul muncii. Hahaha, ca sa vezi ca o sa fim numai noi. Hihihi ca sa vezi ce frumos o sa ne cante numai noua. Hahaha si hihihi disparura in 10 minute. Cand sala se umplu ochi. Mai ramasera vreo 10 domni si doamne si in picioare.

Carcotasii vor spune ca jumatate de sala era plina cu neamurile celor doua soliste. Adevarat numai pe jumatate. Adica doar un sfert era ocupat de rude. Celelalte trei sferturi erau distribuite dupa cum urmeaza: un sfert profesorii fetelor, un sfert strainezi si un sfert noi, restul. Prima surpriza a fost reprezentata de limba vorbita in jurul meu. In spate una familia espanyola, in dreapta se vorbea engleza. Ok, ei apreciaza mai mult ceea ce avem noi. Sau, cum bine zicea o colega de ascultare, lor li se pare pretul biletului accesibil. Sau ca biletul isi merita banii.

Anyway. Recitalul mi-a placut. Am visat nitel. Pe muzica lui Hayden. Cele doua domnisoare au fost ok. Tinere. Insa cu mult suflet. Am invatat ca la recitaluri nu-i asa ca la orice alt spectacol. Adica, nu aplauzi cand te trezesti tu. Ca il faci pe interpret sa isi piarda concentrarea. M-am gandit tot timpul cum poate cineva asa micut sa sprijine ditamai instrumentul. Asa mi-am explicat pauzele destul de dese ale fetelor. M-am mai gandit daca nu le dor degetele de la atata ciupit coarde. M-a surprins faptul ca au primit flori. Multe flori. Si mi-a placut ca lumea a apreciat recitalul. Am tras aceasta concluzie din faptul ca, dupa fiecare secventa muzicala, sala izbucnea in aplauze.

Au fost cativa care au fost adusi cu forta. Dar care au plecat zambind tamp. Muzica de harpa te linisteste. Calmeaza posibile sau probabile nevroze. Stiu, stiu, e muzica de terapie, folosita de medici in vindecarea diverselor bolnavii. Asadar, mi-a placut. Mi-a placut pe bune. Drept urmare, saptamana viitoare voi incerca recitalul de orga. Si urmeaza pianul. Va recomand sa incercati. S-ar putea sa fiti surprinsi sa descoperiti ca nu se ingramadeste lumea la aceste recitaluri din snobism, ci pentru ca e ok. Instrumentele trezesc sau vindeca niste chestii.

Vestitori de primavara

Cica vine primavara. Se asterne in toata tara. Floricele pe campii. Hai sa le-adunam, copii. Am trecut de stadiul "ghiocelu', ia ghiocelu' neamule". Am ajuns la stadiu martisoare colorate. Pentru doamne bosumflate. Cum e ultima saptamana din februarel sau brumarel sau cum i s-o mai zice, pe trotuare nu mai e loc. Nu mai era loc dinainte. Inainte din cauza masinilor. Acuma masinile au fost inapoiate dealer-ilor. Trotuarele sunt ocupate de tarabe. Cu simbolul primaverii.

Nu am avut timp sa prospectez piata. Desi de cativa ani, nu prea ma mai impresioneaza martisoarele. Prefer snurul legat de o frezie. Si gata. Mi se pare mult mai sincer si mai simbolic decat diverse chestii argintate sau haurite. Asta este insa numai parerea mea. Neimpartasita de prea multa lume. Concluzie trasa dintr-o plimbare pe la Tineretului. Si dintr-o conversatie cu mult prea minunatul neamt. Care a intrat in crize pentru ca el trebuie sa isi plateasca oamenii, ca sa aiba bani domnii sa ia martisoare la soate, amante, fete, in genere tuturor reprezentantelor sexului. Slab. Sau frumos.

Ok. Mi-am clatit nitel privirea cu chestii de se cheama generic martisoare. Tot din norocul pe care il evocam acum cateva postari, am avut parte o lunga perioada de timp de oameni originali. Care au dat banii munciti cu sudoarea fruntii pe chestii interesante. Zic, ia sa vedem ce e nou. Ce e mai special asa. Sa vedem pe ce vor da banii cei trei baieti ai nostri de la job pentru a achizitiona martigase celor trei sute de femei. Ok, glumeam. Vorbim de 40 de doamne si domnisoare. De diverse varste, dimensiuni, culturi, religii. Ca aia cu floarea ii duce clar la faliment. Eu venisem cu o alta propunere, insa lor nu li s-a parut de bon ton. Mai bine isi luau concediu de odihna si mergeau sa isi sarbatoreasca doamnele de acasa. Eee, romantisme ieftine si egoism. Din partea mea.

Sa revenim la revenire. Ma opresc la prima taraba. Niste chestii pe care le-am vazut si anul trecut. Aceleasi floricele uscate. Sau aceleasi figurine din plastic. Mai in fata o taraba cu chestii originale. Da' originale rau. Facute din casa cepei. Sau din grau sau orez. Sau din ce mai avea omu' pe acasa. Ca pe criza asta, nu prea ii mai vine nimanui sa arunce banii pe diverse resurse sau materii prime. Ok, interesant. Numai ca nu stiu cum mai poti sa respecti ceea ce s-ar numi traditie. Cum pui orezul in piept? Sau la incheietura?

Ma uit la bietii oameni. Vanzatori. In copilarie, am cunoscut destul de indeaproape un "facator" de martisoare. Si stiu cat muncea, cat bibilea la detalii. Si ma gandeam. Asta da inconstienta si risc. Sa muncesti un an intreg pentru o zi. Sau hai sa zicem ca pentru o saptamana. In care slabe sanse sa scoti profit. Ei, sunt unii care fac chestia asta din pasiune. Sau din exces de creativitate si din lipsa de loc unde sa isi puna la munca puterea de a crea.

Am noroc. Ca anul asta nu am cui achizitiona dovezi ale primaverii. Stiu, stiu. Teoretic eu ar trebui sa primesc si hai sa zicem ca facem o exceptie de la regula, insa numai cu titlu de exceptie sa daruiesc mamei, matusii, sora-mii si altor exemplare feminine din Marea Familie. Pana ma intalnesc eu cu toate doamnele si domnisoarele mai sus enumerate (mai putin colocatara sisut), vine Pastele si martisoarele mele vor fi fumate. Ei bine, mie mi-a placut mereu sa ii daruiesc si lui. Indiferent cum era el. Imi placea sa-l surprind. Si sa-i vad reactia de om usor fastacit in fata unui gest oarecum nu normal.

Acestea fiind zise, spuse si povestite, va urez spor la cumparaturi. Si idei. Si originalitate. Si rabdare. Fara tutun. Si, la o adica, cred ca merge si cu tutun. Rabdare sa fie.

A fost candva

Zilele astea, pluteste dragostea in aer. Inimioare, bombonici, Valentine si Valentini, Raduleasca si Dani, Iri si Moni, Tom si Jerry. Tom si Jerry nu stiu ce cauta in insiruirea realizata mai sus. De fapt, stiu. Sunt si ei un cuplu celebru. Si eu cred ca in adancuri se iubesc. Cum ziceam, love is in the air. Dar si dragostea asta, s-a adaptat si ea timpurilor pe care le traim. Nu mai e nici ea ce-a fost candva. Sa vedeti de ce zic.

Eu sunt fan al filmelor realizate de romanasii nostri. Imi place sa aud dulcele grai mioritic. Cand sunt inteligenta, imi place sa vad chestii dure ca "Ion" sau "Padurea spanzuratilor". In rest, imi place sa vad chestii de ma fac sa rad, cum ar fi "Buletin de Bucuresti", "Declaratie de dragoste", "Liceeni, toata seria", "Intamplari cu Alexandra" si altele. Toate acestea ma relaxeza si ma intorc in timp. Si hai sa va spun ce descopar.

Pe vremuri, dragoste insemna cand el participa la simultanul de sah ca sa ii faca ei o surpriza placuta. Acum el trebuie sa ii faca un simultan de sah cu numele ei ca sa aiba oaresce sanse. Atunci era suficienta o garoafa, acum ai nevoie de crini regali. Multi. Bijuteriile cele mai pretioase erau cele cu valoare sentimentala, acuma valoarea trebuie sa fie cat mai pretioasa. Dana si Mihai aveau probleme mari. Ca el era timid si nu comunica. Iar ea era inamorata de Serban.

Daca Dana si Mihai ar fi fost acum liceeni, ar fi avut alte probleme. Probabil ca Mihai i-ar fi dat un buzz pe mess. Si ar fi invitat-o la o aripioara in mall. In Baneasa Mall. Ea ar fi refuzat. Ca doar abonamentul ala la piscina nu trebuie intinat cu picanterii. Sa zicem ca Mihai ar fi insistat. Desi nu cred. Dar, de dragul povestii, sa presupunem ca el ar fi insistat, iar ea ar fi acceptat.

Ar mai fi urmat cateva intalniri. Azi intr-un mall, maine in altul. Din a doua saptamana s-ar fi mutat impreuna. In vila lor de vacanta. Ca in reclama. Serban si Mihai s-ar fi luptat. Nu cu citate din latina. Cu pistoale. Si Dana, tocilara clasei, nu ar mai fi fost personajul principal. Sau daca era, si-o lua rau de tot in curtea liceului.

In timpul liber, Dana si Mihai mergeau la cinema. Si la Ateneu. Si la muzeu. Acum, ar merge in vacante in strainatate. Si la cumparaturi la Milano. S-ar delecta cu shoppingul. Si, in loc sa cante rock and roll, ar canta muzica emo. Si in loc de Isoscel si Socrate ar avea altfel de profesori. Tezele s-ar da on line. Si Ionica n-ar mai avea sanse. Serban si-ar face baiaramul pentru implinirea celor 17 primaveri la Marriott.

Sunt nostalgica. Am prins ceva din toate acestea. Si era frumos. Si parca traiam altfel. Si nu era nevoie de inimioare si de Valentini. Era suficient un film pe la cinema Bucuresti, unde iti treceau sobolanii peste picioare. Si o plimbare in parc. Si un sarut furat in scara blocului. Sub supravegherea destul de stricta a urmatorilor: mama, tata, vecinul de la parter, ala de la trei, femeia de serviciu si gunoierii.

Am sa revad mereu cu aceeasi placere filmele mai sus mentionate. Spre disperarea colocatarei sisut. Care nu poate intelege cum de ma uit la film, la reluare, la dvd. Asta e pentru sisut: "Tu vorbesti, Serbane, tocmai tu vorbesti? Cand te-a durut pe tine de interesul clasei noastre?"

PS: Toate cele despre care va vorbeam mai sus, cu filmul la cinema Bucuresti si cu supravegherea venita din partea intregii comunitati, se petreceau nu inainte de revolutie. Desi nu cred ca am vorbit nicaieri de revolutie. Ca sa fie lucrurile mai limpezi, vorbeam de timpurile deja apuse.

Lupta pentru lingurita de cultura

Din categoria "de la lume adunate, inapoi la lume date" sau "cultura costa" sau "tara lui Papura Voda" sau altele asemanatoare, vreau azi sa imi vars amarul referitor la o chestie pe care chiar nu credeam ca o voi mai trai in anul 2009 in Bucurestiul capitala europeana. Voi n-aveti nicio vina. Doar ca va nimerirati aici tocmai acum.

Asa cum bine v-am informat si va mai informez periodic, m-am facut culta. Dar culta, culta. Nu asa, ca hai acum la teatru si mai mergem peste cinci luni la concert. Nuu. Saptamanal, mi-am propus sa ajung undeva. Si sa incerc lucruri noi. Pe care nu le-am gustat niciodata. Fie din cauza prejudecatilor, fie pentru ca nu am avut papilele gustative suficient de mature pentru a simti gustul.

Si, pentru ca m-am mai eliberat un pic, m-am hotarat sa ma implic si eu mai mult in achizitionarea biletelor. Ce-oi fi crezut tu, mai Andreio, ca daca toate teatrele si-au facut site-uri, acestea merg si sunt updatate zilnic? Sau ca iti ofera posibilitatea sa faci rezervari online? Vise, taica, vise.

Sa le luam pe rand: TNB-ul afiseaza programul cu doua saptamani inainte. Pentru o piesa buna, luni dimineata dupa ce primesc newsletterul lor nu mai sunt bilete. Asadar, daca vrei sa prinzi un spectacol bun, sambata dimineata la 9 fara un sfert te prezinti la TNB. Tuns, cu unghiile taiate si cu batistuta curata. Si te rogi. Sa nu fi ajuns trenul cu provincia mai devreme. Sunt si bile albe. Casa de bilete e decenta. Nu moderna, dar macar e inauntru. Si nu miroase a aurolaci. Si doamnele sunt gogonele. Parguite. Nu sunt chiar muraturi muraturi. Si tot aici, mai merge si cu rezervare telefonica. Ai sanse ca dupa 20, 30 de incercari, 40 de tonuri de ocupat, sa prinzi fir si chiar sa vorbesti acolo. Iti mai trebuie un noroc mare sa gasesti bilete. Macar pe hol, vorba unei colege. Si pe urma, gata. Ti le pastreaza pana cu o zi inainte de spectacol.

Odeon-ul: la Odeon am reusit chiar sa fac o rezervare pe net. Dar numai pentru ca m-am miscat repede si am trimis mail inainte sa fie puse biletele in vanzare. Si chiar si asa, am avut bilete in randul 5. Oameni buni, cand ati dat 4*10=40 de locuri cand biletele nici nu fusesera tiparite? Bila neagra si cea mai mare este ca iti tin rezervarea doua zile. Sa presupunem ca eu luni la prima ora, ma inscriu in cursa pentru bilete. Miercuri seara, cel tarziu, trebe sa le culeg. Pai eu termin la 6, 6.30. Cum sa ajung pana la 6.30 la Odeon? Aaaa, sigur, ma invoiesc de la job. Asa-ti trebuie, Andreio, daca vrei cultura. Sa zicem ca ajung. Casa de bilete e afara. Nu prea te intelegi cu doamna cucoana vanzatoare de bilete. Mai ales daca e trafic. Si pe acolo e. Si mai ales daca ea, doamna cucoana vanzatoare e bauta. Ca mi s-a intamplat, nu vorbesc din carti.

Teatrul de comedie: desi sunt abonata la newsletter, acesta nu imi este trimis niciodata. Asa ca trebuie sa am grija ca in fiecare miercuri dimineata sa verific site-ul. Ei au si posibilitatea rezervarii on line. Mi-am zis: taci, te-ai scos. In prima saptamana, intru. Miercuri dimineata, ora 10. Ca sa mi se spuna ca intre 10 si 15 nu se fac rezervari. De niciun fel. Bine. La 15.01 intru iar. Incerc sa rezerv. Site-ul nu merge. Da-i refresh si refresh si refresh. Nimic. La 15.10 reusesc. Daaaa, dar nu mai sunt bilete. Maaaa, ma lasi? Cum o mai veni si asta? Am reusit sa intru in legatura cu doamnele de vand bilete. Mi-au raspuns foarte sincer: "vreti bilete, veniti marti seara, stati la coada si luati-va bilete".

Bulandra: si aici sunt abonata la newsletter. Vine la fel de des ca si cel de la comedie. Sunt cateva piese pe care doresc sa le vad. Daaa, cu trei saptamani inainte se face rezervarea. Pai de unde sa stiu eu ca mai traiesc peste trei saptamani? Si daca eu vreau sa vrajesc un baiat. Nu orice fel de baiat. Unul cult. Iubitor de teatru. Si vreau sa ii fac o surpriza. Si sa il invit la teatru. Pai, pana peste trei saptamani poate nici nu mai suntem impreuna. Tocmai din cauza ca nu am fost in stare sa il scot undeva. Uite asa se duce naiba viata mea amoroasa.

Toate acestea se intampla in conditiile in care un bilet la teatru costa in jur de 25, 30 de Roni. Adica nu foarte mult dar nici putin. Sa mai zica vreunul ca romanii nu iubesc cultura. Se calca in picioare pentru bilete la teatru. Sunt chiar curioasa daca acelasi lucru se intampla si la Ateneu. O sa va spun. Ca am decis sa ma reprofilez. Ma duc la concerte. Saptamana viitoare harpa. Peste doua saptamani orga. O colega rade si zice ca o sa fiu singura din sala. Si sa nu uit sa beau o cafea inainte ca sa nu adorm pe-acolo. N-ai cu cine domne', n-ai cu cine!

Pana una alta, pentru teatru, ne dam coate, ne uitam urat, ne dorim sa se dea cate doua sa ajunga la toata lumea. Si pentru asta trebuie sa ne luptam. Pana si pentru activitatile din timpul liber. Ce jungla!

Cine-i lupul cel rau?

Ma revoltam acum ceva vreme referitor la tembe prostiile de pe micul ecran. Si ma gandesc uneori la diferenta intre ceea ce vedeam acum 20 de ani la tv si ce vedem acum. Acum cateva zile, citeam pe blogul unei mamici semnalul ei de alarma referitor la ce vad copiii. Nu cei care sunt lasati sa creasca de voie. Cu cheia de gat. Nu. Aceia care sunt indrumati si verificati de parinti.

A fost pentru prima data cand am putut sa vad prin ochii unui adult ce se transmite prin desenele animate. Puilor de oameni. Viitorilor barbati. Si viitoarelor femei. Celor ce odata ajunsi adulti, vor creiona acel "va urma". "Va urma"-ul societatii. Si de ce nu, al speciei. Si nu prea mi-a placut ideea transmisa. Nu cred ca imi va placea sa fiu batrana intr-o tara in care tinerii vor fi ghidati si incurajati ca, in numele binelui, sa savarseasca tot felul de atrocitati.

Acum, lupul ala din "Capra cu trei iezi" omoara iezii. Ca ei, iezii, nu au ascultat de mamuca-sa si i-au dat drumul in casa. Cam asa e si in Bucuresti. Ar trebui sa te uiti de trei patru ori pe vizor, inainte sa lasi sa intre cineva in casa. Bine, nu stiu cati parinti mai au curajul sa isi lase iezii singuri acasa, pe vremurile acestea. Bun. Revenind la lup. Pe el nu l-a intrebat nimeni ce si cum. Prezumptia de nevinovatie nu a existat. Nu a avut timp sa isi sune avocatul. Sa isi pregateasca apararea. Poate el, lupul, a avut motive intemeiate sa manance iezii. Ca omul acela saracul, care s-a prabusit acu' nu stiu cate zeci de ani prin munti si a mancat din cadavrele colegilor. Omul a fost erou. Ca a supravietuit. Lupul insa...

Se intoarce capra. Vede tragedia. Ca o capra puternica si care se respecta, nu se pune pe bocit. Nuu, e o capra de cariera. Care se hoataraste ca nu are niciun sens sa astepte sa i se faca dreptate cu legea in brate. Nu. Isi face dreptate singura. Se foloseste de farmecele personale de capra sexoasa si il atrage pe bietul lup in capcana. Ghinionul lui. Daca nu gandea cu capul. Poate era primavara si zburdau hormonii. Concluzia pe care o trag copiii: daca esti baietel, vei deveni prada sigura pentru femeile care isi fac dreptate singure; nu conteaza legile, important e sa te razbuni. Si uite asa se explica homosexualitatea. Si bataile din licee. Intre copii. Sau intre copii si profesori, unde profesorii sunt lupii cei rai.

In Alba ca Zapada. Exista vrajitoare si mere otravite. Si coma. Ca aia e coma. Starea ei pana vine printul. Care print n-are nicio treaba cu trezitul ei. Probabil trupsorul ei de Alba ca Zapada a fost suficient de puternic. Si si-a revenit. Bineinteles ca va ramane cu sechele. In Cenusareasa, tot o mama vitrega care chinuie biata fata. Sa va mai intrebati de unde reticenta copiilor fata de consoartele sau consortii parintilor care gasesc de cuvinta sa isi caute fericirea alaturi de alti oameni. Si tot un print care o salveaza. Sa vi se mai para ciudat ca suntem o tara de telenovelisti. Asa invatam de mici sa fim.

Sa nu mai aducem in discutie Spiderman sau alti man-i. Ca uite asa se arunca puradeii pe geamul de la bucatarie. Crezandu-se Superman. Sau asteptandu-l pe personajul citat sa vina sa ii salveze. Cand eram copil imi doream un inel ca al Arabelei. Sa fac fasti fasti si sa fie curatenie luna in camera. Si imi mai doream 101 dalmatieni. Degeaba imi explicau ai mei ca nu avem loc nici macar de unul, daramaimite de 101. Si sechelele continua. Inca il mai astept pe Black Beauty. Mi-l promisese cineva. Care a uitat de promisiuni.

Ma uit si acum la desene animate. La Sandy Bell nu mai pot. Ca e cam ciudatel. Si nici la Candy, Candy. Ma uit la "Winnie the pooh". Ca imi place vocea lui Pitis. Si la Ice Age. Si la Cartea Junglei. Ca ne prezinta lupul in rol pozitiv. Ma gandesc cu groaza ce se va intampla cand voi fi mamica. Si la ce anume se vor uita copiii mei. Si ca vor deveni fie batausi, fie homosexuali. Slava Domnului ca mai e pana atunci. Poate voi inventa fel si fel de chestii ca sa ii pot indruma sa vada partea pozitiva din toate filmuletele. Pana atunci, ma ofer sa fiu avocatul lupului.

A murit. Alb.

Mereu, in mintea mea cea necoapta si inca visatoare la cai verzi pe pereti, printi pe cai albi, casute cu gardulet alb si flori in geam, albul a insemnat puritate, gingasie, curatenie (sufleteasca si nu numai), lumina, caldura. Chestii pozitive, in general. Albul e viata, negrul e moarte. Asa e in capul meu. In viata, albul e uneori si moarte.

In weekend, o tanara din Bucuresti a murit. Avea 28 de ani. Aproape cat mine. Nu, nu era bolnava de vreo nenorocire incurabila. Nu a fost nici victima directa sau colaterala a vreunui accident stupid. A fost decizia ei. Nu, nu s-a aruncat de la nu stiu ce etaj. Nu a inghitit nici pastilele maica-sii de inima. Nu, a murit pentru ca nu a gasit puterea sa lupte. Cu albul. Nici fizic, nici psihic.

A murit in urma unei supradoze. Probabil a inceput totul ca o joaca. Sa vada cum e. Ce se simte. Cum, in mod miraculos, toate problemele tale dispar ca magarul in ceata. Si da, problemele dispar. Acelea marunte, care dau sare si piper vietii. Ca sa faca loc celor serioase. Care dau sfarsit vietii. Care fac sa cada cortina. Nu in aplauzele celor din jur. In lacrimi si pareri de rau. Regrete ca nu s-a putut face nimic.

Nu am venit niciodata in contact cu o persoana care sa se afle intr-o astfel de situatie. Am venit insa in contact cu vreo doi extremisti. In afara de mine. Care sunt omul extremelor, desi stiu ca nu-i bine. E foarte greu insa sa atingi si sa pastrezi echilibrul. In viata. Intr-o societate plina de asa zise tentatii. Stim ca ne facem rau si cu toate astea continuam.

Fiecare dintre noi se loveste la un moment dat de nevoia sufocanta de a se agata de ceva. Ca sa ramana pe linia de plutire. Ca sa ajunga la malul atat de linistitor. Si de safe. Unii ne agatam de prieteni, de evenimente, de credinta. Altii nu mai au puterea sa caute raspunsuri. Si se abandoneaza intr-o moarte lenta si dureroasa. Care insa creaza impresia de bine, de euforie, de visare. De evadare dintr-o inchisoare imaginara numita viata.

Stau si ma gandesc insa cum as fi reactionat eu. Sa zicem ca in loc sa merg la astrolog si la popa parintele, acum un an as fi inceput sa ma omor treptat, cu diverse substante. Pai, de unde as fi scos banii sa imi permit o viata de dependenta? Si cum as mai fi mers pe strada dreapta si cu fruntea sus, daca as fi fost ametita? Si sa mor asa treptat? N-as fi avut rabdare. Trecand peste faptul ca m-ar fi omorat sora-mea brutal si repede inainte sa mor eu asa euforic si tragic.

Revenind la biata fata. In locul careia ar fi putut fi multi. Sau, mai bine zis, ca ea sunt multi. Copii sau tineri care nu au avut norocul meu. De a avea in jur oameni care sa ii pocneasca sub diverse forme atunci cand trebuia. De a se plictisi sa mai caute raspunsuri si de a-si continua viata, traind clipa, prezentul. De a fi suficient de constienti sau cu capul pe umeri ca sa isi omoare in fasa curiozitatea imbecila de a vedea cum e. De a fi suficient de copii incat sa vada rozul vietii, uneori stropit de cate-un amarat cu putin gri, ca sa nu ne plictisim.

M-a impresionat mama tinerei. Care isi plangea copila si care s-a adresat tuturor celor prinsi in capcana. Si am avut impresia ca ii vorbea fiicei sale. Desi era prea tarziu. I-am simtit in voce regretele. Ca nu a acordat suficienta importanta. Suficienta atentie. Suficienta intelegere. Ca poate nu a stiut sau nu a avut puterea sa o smulga. Ca a pierdut razboiul cu moartea alba. Care a plecat cu un prizonier. Pe care nu-l va mai elibera niciodata. Indiferent de pretul pe care parintele ar fi gata sa-l plateasca.

Suntem stapanii vietii noastre. Sau poate asa ne place sa credem. Si atunci putem sa facem ce vrem. Cum vrem. Cand vrem. Cu cine vrem. Atata vreme cat deciziile noastre ne afecteaza pe noi si atat. Si atata vreme cat luam decizii in cunostinta de cauza, realizand care vor fi consecintele, asumandu-ni-le. Fetei de mai sus i-a placut albul. Atat de mult incat va pleca din viata, exact asa. Imbracata in alb.

Profesionistii lu' peste

Stiu, stiu, am mai scris si vineri despre doctori si clinici. S-ar putea chiar sa ma mai fi revoltat candva impotriva sistemului. A fost un comentariu pe care l-am lasat unei postari a Blondutzei. A fost chiar o postare a mea, prin care intr-un paragraf vorbeam despre spitalul mortii si despre doctorii care muncesc acolo. Azi vreau sa deschid iarasi subiectul. Subiectul profesionistii din Romania, cei care cer, tipa ca nu li se da, insa care uita sa isi faca treaba.

Se stie foarte bine ca majoritatea oamenilor ajung in spitale in momentul in care nu mai pot suporta durerea. Putini sunt cei care merg de drag la spital sau cei care se respecta si isi respecta sanatatea astfel incat o data pe an sa se prezinte de buna voie si nesiliti de nimeni la nenea cu halat alb. Ca sa isi faca inspectia tehnica. Mai ales ca drumul acesta costa. Costa consultatia, costa atentia pentru domnul inspector tehnic, costa ziua libera luata de la job.

De ceva vreme, presa a sarit la jugulara sistemului sanitar, aflat si asa intr-o frumusica stare de urgenta. Sau coma. Ziceti-i cum vreti. De ce? Pai, daca ar fi sa ne luam dupa unii si dupa altii, din cauza lipsei de fonduri. Daca ar fi sa stam stramb si sa judecam drept, ar fi in primul rand din cauza oamenilor. Care fac parte din balamucul acesta. Si care uita de ce sunt acolo unde sunt. Pentru ca in primul rand si-au dorit.

Sa luam medicii. De ce s-ar indrepta cineva spre medicina? Pentru ca toti auzim de vreo 20 de ani aceeasi placa: "medicii au salarii de mizerie, de aia s-a si instituit regula micii atentii". Buun. Asadar, eu, tanara absolventa de liceu ma gandesc ce sa fac mai departe. Pai, sa fac medicina, chiar daca salariile sunt mici, pentru ca imi doresc sa ajut oamenii. Si, in plus, daca voi fi un bun specialist, voi avea sansa sa plec din tara.

Si uite asa, in tara noastra raman specialistii mai putin specialistii. Asa ajungem pe mana celor care isi fac veacul pe sticla pe la stiri. Ginecologi care se justifica pentru moartea pacientelor cu un patetic "nu am mai avut o cezariana de mai bine de douazeci de ani"; chirurgi care te pot taia in cate locuri posibile, numai acolo unde ai tu nevoie nu; medici de garda care trateaza cu aspirina hipertensivii; stomatologi care isi dezinfecteaza instrumentele de lucru cu dezinfectanti de toaleta; oftalmologi care recomanda 10 minute de pauza (ochii pe pereti) dupa fiecare ora de calculator.

Zilele trecute, alti profesionisti is faceau treaba cu varf si indesat: doua echipaje de politie au oprit doua ambulante aflate in misiune. Ok, cum vine asta? Sa zicem ca am nevoie de ajutorul unui medic. Sun la salvare. Dupa cinci ore de la solicitare, ajunge si ambulanta. Abia au putut ajunge. Pentru ca pe strada mea se schimba conducte. Si se asfalteaza. Din nou. De specialisti. Sa zicem ca sunt in stare grava. Viata mea atarna de un fir de par. Firul de par e subtire cam de 15 minute. Nino-nino. La jumatatea drumului, politia trage pe dreapta ambulanta. Ca sa verifice actele masinii. Si sa vada daca soferul e treaz sau e baut. Frate, nu ne mai trageti pe dreapta, nu ne mai trageti pe dreapta, cum zicea Tudor Chirila. Sau poate ar trebui sa testati si bolnavul. Puneti-l sa sufle in fiola, ce mama ma-sii. Daca nu e bolnav, ci e doar beat?

Unde mai avem specialisti? Pai unde n-avem? In jurul tau unde privesti, numai oameni pregatiti. De la preoti pana la profesori universitari, de la bancheri pana la oameni de litere, de la manageri pana la paznici, de la cei cu asigurarile pana la mecanicii in mainile carora ne punem uneori viata. Poate ar trebui sa avem mai multa grija de oamenii intr-adevar buni. Poate ar trebui sa intre mai repede in practica sita. Care sa cearna graul de neghina. Poate ca asa lucrurile se vor aseza. Poate va conta mai mult constiinta lucrului bine facut decat partea materiala. Poate atunci vom investi cu totii in dezvoltare profesionala, ci nu in case si masini.

Pana una alta, sa ne fereasca Dumnezeu sa ne imbolnavim. Sau sa avem nevoie de vreun sfat spiritual. Sau de vreun pompier care sa stinga vreun incendiu. Sau de vreun instalator (experienta vorbeste).

Sindromul "Duminica dupa amiaza"

Il cunoasteti toti. L-ati trait intr-un moment sau altul al vietii voastre. Teoretic, e momentul acela, duminica in jur de 4,5. Cand zici "gata si weekendul asta".

Si incepi sa te gandesti "maine e iar luni; ce-am facut vineri, am terminat raportul ala sau l-am lasat pentru maine". Si brusc, nu-ti mai plac nici clatitele cu dulceata de visine, desi pana acum jumatate de ora erau preferatele tale. Nu-ti mai place nici fata musafirilor. Care nu mai pleaca. "Astia nu se duc maine la munca? Ei nu or trebui sa se pregateasca?" Nici filmul pe care iti doreai atat de mult sa il vezi nu iti mai pare asa interesant. Subiectul nu te poate atrage astfel incat sa te faca sa uiti ca maine o iei de la inceput.

Pe la 7 faci o baie. Cateodata cu lumari parfumate. Intr-o cada cu spuma. Si parca luni nu mai suna asa trist. La 9 esti deja in luni. Faci planuri pentru sedinte. Iti revizuiesti cu puterea mintii agenda. Intalnirile. Iar moaca sefului, iar freza colegului nesuferit, iar conversatia de complezenta. Iar probleme, iar mailuri, iar balamuc. Iar suna ceasul. Iar trafic. Iar cravata. Iar open space. Iar provocari zilnice. Iar crize financiare. Uneori si morale.

Oooff, si weekendul viitor e la cinci dimineti departare. Si cate mi-au ramas nefacute din weekendul asta. Vreo doi prieteni nevizitati. O carte lasata la jumatate pe noptiera. Un film nevazut. Un bunic nesunat. Un CD neascultat. Cateva postari nescrise. Cateva informatii necautate. O lucrare neterminata. O masina neplimbata.

Pana la urma e doar rutina. Si vina nostra de a avea fiecare zi la fel. Alergam in fiecare zi a saptamanii, numarand orele pana la weekend. In weekendul mult prea asteptat, ne impartim in douazeci ca sa apucam sa facem tot ce ne-am propus. Si tot alergand, ne trezim ca duminica seara ne deprimam. Si cum ma deprimam eu asa, m-am hotarat sa schimb foaia. Voi merge cu drag la job. Ca am unde sa merg. Ca nu ne-au dat astia afara. Voi incerca sa fac in timpul saptamanii ceea ce fac in weekend. Mai putin dormitul pana mai tarziu. Asta nu se poate.

Fruntea sus. Azi e luni. Avem treaba garla la joburi. Dar va zbura timpul mai repede. Spre seara ies in oras. La un cico. Cu niste prieteni. Care au innebunit de tot. Vor sa se ia. De mana. Si sa mearga la primarie. Sau, mai bine zis, la casa casatoriilor. Si, pentru ca le e frica sa nu fuga, ma cheama in calitate de paznic. Mai am cateva restante la capitolul socializare. Poate le rezolv tot saptamana asta. Si uite asa, ajungem iar vineri. Si vine iar weekendul.

Sunt ipohondra s-atat

Din cauza de implinire a unui an de cand am schimbat iar barcile si am ajuns in consultanta, firma m-a trimis la doctor. Ca sa fie sigura ca mai are pe cine munci ca pe un negru pe plantatie. Un negru sanatos. Ca negrii bolnaviciosi nu au valoare. Si nu, nu m-au trimist la dentist, desi am vazut eu prin filme ca pe vremuri sclavii valorosi erau cautati la dinti. Ca si caii. Daca ar fi dupa dinti....

In fine, m-au trimis la ochiolog. Si hai Andreea sa vezi. Daca vezi. Si ce vezi. Firma cu multi sclavi are multe venituri. Firma cu multe venituri are profit. Firma cu profit are contract cu o clinica pipirisnais. Mers la clinica. In buricul Bucurestiului. Eheee, dragi mosului, dar nu credeati ca a fost asa simplu. Date fiind: volumul de munca, primavara timpurie, hormonii zburdalnici, weekendul aflat in pragul usii, ziua de 13, pisica neagra de azi dimineata si multi alti factori, am pierdut trimiterea. Ce e aia trimitere si care e rolul ei in aceasta propozitie? Trimiterea e o bucatica de hartie pe care doctoresa si-a pus stampila saptamana trecuta. Stampila doctoresei ma scutea de plata a unui bulion. Atat e consultatia pipirisnais, la clinica pipirisnais.

Toata firma intra in panica. S-o salveze pe Andreea. Se dadura telefoane, se pusera pilele la treaba, relatiile sunara pilele, pilele dadura mailuri. Nimic. Timpul trecea, leafa mergea. Dar nu se rezolva nimic. Imi luai inima in dinti si hotarai ca a venit momentul sa pun la bataie tot farmecul meu si umorul si toate calitatile, adica atat, si sa ma descurc singura. Sa o imbarlig cumva pe doctora de mi-a dat trimiterea sa imi mai semneze o foicica din aceea. Zis si facut. Ajung la clinica pipirisnais, o tulesc pe scari fara sa ma vada nimeni. Nuuu, nu furasem nimic. Doar ca uitasem cum o cheama pe doctora. Suna sa intrebi un prieten. Prietenul lucreaza la firma cu sclavi multi, cu venituri garla si cu profit mare. Firma cu sclavi multi, cu venituri garla si cu profit mare are doar un telefon. Care mereu e ocupat.

In fine, sa scurtam lunga poveste. Gasesc doctora. Imi iau fata de miloaga. Bag un zambet tamp. Ii explic cum viata mea atarna de un firicel de par. Care firicel de par sta pe varful stampilei ei. Rade, cine stie ce-o fi gandit, imi da biletul si ma trimite cu Dumnezeu inainte. Ma roaga sa nu pierd trimiterea pana un etaj mai jos. Bine, bine, mi-am meritat-o. Ma duc la ochiolog. Imi vine randul. Ma gandesc "vaaai, ce doamna draguta, insarcinata si blanduta; sa vezi ce o sa ma mai ajute si o sa imi zica exact care e problema; bai frate, merita sa fii sclav in ziua de azi, cu asemenea servicii medicale; asta e, dai un ban si stai in fata".

Intru. "Buna ziua, doamna doctor, ce faceti? Ocupata? Cum a fost saptamana dvs? Asteptati weekendul ca toata lumea." "Buna ziua. Luati loc. Numele. Aaaa, nu aveati programare acum, aveati programare la ora 16. Vaaai, ce ma enervati cu totii, ca nu sunteti atenti si ne incurcati noua programul". Berbecul din mine lua foc, la auzul tonului destul de ridicat si certaret care imi venise drept raspuns minunatei mele incercari de a socializa. "Daca va incurc programul, nu-i vina mea. Asa mi s-a comunicat, asa am venit. Pot sa revin la ora stabilita. Nu vreau sa va fac probleme. Sau nervi." Zice ofuscata "acuma, lasati, stati aici. Ati apucat deja sa va asezati". Ma gandesc "frate, oi avea ciuma si or trebui sa dezinfecteze dupa mine? Sau care o fi treaba? Si copilasul asta, daca e adevarat si copiii isi aleg parintii, fu chiar asa grabit sa vina pe lume de nu mai avu rabdare sa gaseasca alti parinti". Stiu, stiu, urat din partea mea.

Pac pac, vorba ciobanului. O luminita, o casuta, niste lentile, un pix, alta luminita. Gata. Totul e in regula. "Sunteti sanatoasa tun. Aveti ochi de vultur." Incerc sa ii explic ca am probleme cu ochiul drept. Ii explic cat ma pricep de bine ce si cum. Ma ia peste picior "Cum o mai fi si aceasta, pete?" "Pete, doamna doctor", incerc sa imi pastrez calmul si sa gasesc o explicatie logica pentru plecarea mea de la munca, in plin proces de emitere fise fiscale, in cautarea sanatatii. Imi explica sa nu imi fac griji. Totul e normal. O sa dispara poate. POATE??? NORMAL???? Ai naiba doctori, care ajungeti voi doctori, faceti nu stiu ce juramant si va bateti joc de oameni.

Am plecat jurand ca nu mai merg la ei niciodata. Si daca o fi vreodata sa raman chioara, ii dau in judecata. Pentru ca mi-au spus ca vad bine si ca nu am nevoie de tratament. Si pentru ca remediul lor a fost "10 minute de uitat pe pereti dupa fiecare ora in fata calculatorului". 10 minute inmultite cu 9 ore inseamna 90 de minute. O ora si jumatate. Stimata conducere, luati de bagati la cap. Intre timp, mi-am explicat si atitudinea ochiloagei. Nu a fost pe bani consultatia. Ca am avut trimitere. Asta mai lipsea. Sa dau bulionul ca sa ma puna sa ma uit la pix. 'R-ati ai naiba cu clinica voastra pipirisnais cu tot! Aaaa, si aia cu banul s-a transformat in "dai un ban si stii ca nu-l mai ai".

Interviul de criza reloaded

Sunt buna. Sunt chiar buna. Si modesta. Ok, ok. Exagerez. Sau nu? In urma primului interviu despre care v-am scris acum cateva zile, am fost solicitata sa merg mai departe. Si la propriu si la figurat. La propriu in Pipera. La figurat, a urmat discutia cu managerul HR.

Sa incepem cu propriul. Pipera. Stiti cum e in Pipera? Pe stanga uzine, pe dreapta fabrici. Un drumusor mititel, ingustatel. In fata cladiri de birouri, in spate birouri in cladiri. Cartierul canta... nu, nu rock. Cartierul canta ca pe vremuri, de 23 august. Imnuri muncitoresti. Cat vezi cu ochii, oameni in campul muncii. Care isi fac treaba cu drag si spor. Ca niste furnici intr-un musuroi. De unde stiu? Foarte simplu. Cladirile, gigantii sunt cu pereti din sticla. Si se vede inauntru si culoarea ciorapilor cucoanei de la etajul doi. Uite, blonda aia de la ultimul etaj, biroul al saselea pe stanga, nu are manichiura facuta. Si e pensata stramb.

Statia de metrou e micuta. Desi e capat de linie. La 6, ca la un semn, deschisa-i calea si s-apropie de statie, un card atat de simplu dupa vorba dupa porta. Trei sferturi din Bucuresti lucreaza in Pipera. E o constatare personala, fara vreun temei statistic sau ceva. Daca Bin Laden ar vrea sa omoare capitala noastra infloritoare, ar trebui sa trimita un avion in Pipera. Asa ar face economii si la avioane si la oameni. Oamenii lui. Aia care sar in ring. Sau, mai bine zis, sar in aer din ring. Pentru ceea ce ei cred o cauza nobila. Dar asta e manipulare si spalare de creier si e cu totul o alta poveste.

Vorbeam de card. Nu de ciori. Desi sunt si ciori. Dar sunt educate. Pe peron la Pipera, oamenii se amesteca. Specialisti cu paznici, management cu executie, albi cu negri. Si se calca in picoare spre mult ravnitul scaun. In 30 de secunde, nu mai ai loc sa arunci un varf de ac. Se dezbat in continuare chestii legate de munca. "Azi mi-am gasit omul de care aveam nevoie la departamentul juridic". "Bai, manca-ti-as, trei zaruri am avut nevoie si nu mi-au iesit, ma, nu mi-au iesit". Ehei, lume pestrita, subiecte pestrite.

Sa vorbim si despre figurat. Managerul de HR. Discutia a durat trei ore. TREI. Capiasem. Desi primele doua au trecut relativ repede. Tare, frate. O doamna de fier. Semana cu Angela Merkel. Dura. Vorbitoare a unei engleze perfecte. Posesoare a unui MBA, absolvit Magna cum laudae. Cu multe planuri. Pentru firma. Si pentru oamenii cu care va lucra. Testeaza la sange fiecare informatie pe care o regaseste in CV. Si uite asa, ma trezesc vorbind de cursurile de perfectionare pe care le-am facut. In sfarsit, imi folosesc la ceva. Si cineva e interesat de ce am acumulat eu pe acolo.

Dupa o ora, trecem la interviul in limba engleza. Merge. M-a surprins. Dupa varsta, mi-as fi inchipuit ca e vorbitoare de limba rusa, nu de o engleza atat de curata. E buna. E buna si pe parte de gramatica. Asta cu gramatica e fixul meu. Tipa le stapaneste. Si pe cea romana si pe cea engleza. Ba chiar ma prinde cu o greseala. Trecem si pe legislatie. Ne contrazicem putin. Se vede ca nu a avut payroll-ul in subordine. Ok, nu-i bai. Doar de aia ma vrea pe mine, nu? Ajungem un pic mai adanc. Pentru ca probabil i-a placut mutra mea, simte nevoia sa imi spuna cateva lucuri si despre ea. E inginer de profesie. Ok, am mai lucrat cu un sef inginer. E de bine. Si e pretentioasa. Normal. Care manager nu e? Ma avertizeaza ca nu multi s-au adaptat stilului ei de lucru. Ok. Si imi povesteste de ce vrea sa facem impreuna. Suna interesant. Greu, dar fain.

Credeti ca am batut palma? Nuuuu. Mai vrea sa ma vada. Sa ma mai testeze. E gata sa ofere un salariu bunicel. Cel putin asta a fost feelingul meu. Dar va si cere pentru banii respectivi. Ok, dincolo de orice, mi-a cam placut. A fost o intalnire frumoasa. Desi lunga. Sa vedem ce iese. Desi Pipera e cam departe. Si cam ceausista.

Despre Dragobete

Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, ţineau sau făceau Dragobetele. Potrivit tradiţiei Dragobetele era "o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere."

Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, se ieşea afară din sat, băieţii adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primăvară, flori folosite apoi în descântecele de dragoste.

Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grija, avea proprietăţi magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

În jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goana fiind numită "zburătorit". Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefaţând logodnele adevărate.

Dacă nu se făcea Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndrăgosti în anul care urma; în plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi.

Femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat... străin (de sat) şi deveneai drăgăstoasă bărbaţilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Îndeobşte, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari.

Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; unele fete şi femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind "nevoite" să se lase iubite de Dragobete. Chiar dacă mai "pedepsea" femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.

Originea acestei sărbători este în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. Nu întâmplător, pasărea era considerată una din cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei. Ei bine, românii numeau sărbătoarea Dragobetele şi Logodnicul Păsărilor, spunând că acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de către oameni. Motivaţiile preluării erau profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc "pasăre" însemnând chiar "mesaj al cerului".

De ce nu găsim în şirul sărbătorilor noastre locul potrivit şi Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentală a aceleiaşi sărbători? Ce ar fi să ne aducem mai des aminte de păsări, animale şi flori şi vom face din zilele noastre sărbători ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât una din funcţiile esenţiale ale sărbătorilor tradiţionale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunităţilor, cu Dumnezeu, cu Universul.

Am rupt un pasaj dintr-o camapanie pe care am facut-o in anul I de facultate, la o chestie de se chema Relatii Publice. Am vrut sa o impartasesc cu voi, pentru ca ne-au invadat inimioarele si Sf. Valentin. Si am vrut sa cititi un pic despre Dragobete ca sa mai echilibram balanta.

Dau din iubire

Mereu vorbim despre relatia dintre doi oameni, raportandu-ne la sentimente, la trairi, la comfort psihic. Dramele multora dintre noi, a celor care scriem pe aici sau prin alte parti, se rezuma la "azi nu a sunat, nu si-a pus problema ce fac sau cu cine sunt; nu ma implineste, nu ma intelege, nu ma ajuta sa cresc. Nu mai comunicam, e ocupat cu jobul, ajunge mereu tarziu acasa, are pe alta."

Sunt norocoasa. Am crescut intr-o familie echilibrata. Inca de copil, am vazut ce inseamna ca intr-o relatie sa existe respect si toleranta. Niciodata nu am vazut vreo mana ridicata, niciodata nu am auzit pe vreunul dintre bunici vorbind despre "unde plec eu cu copiii la ora asta, doar ca sa scap de nebunia sau de alcoolul sotului sau sotiei". La ai mei nici nu mai zic. Ai mei se certau cand nu eram noi acasa sau se inchideau in bucatarie si tipau in soapta. Da, da, poti sa tipi in soapta.

Crescand, am fost educate dupa principiul ca orice problema se poate rezolva daca exista comunicare. Ne explicau ai nostri ca asta este diferenta dintre noi si animale. Noi suntem fiinte rationale, civilizate. Imi rasuna in minte si acum cuvintele lu' tata "atata vreme cat la noi in casa voi nu ati vazut batai si tipete, atata vreme cat voi ati fost indreptate prin puterea exemplului, nu vreau sa va aud vreodata ca ati permis sa fiti bruscate in vreun fel". Mama a fost si mai vehementa "nimeni nu va atinge nici macar cu o floare atata vreme cat voi nu vreti. Si atata vreme cat noi o sa fim pe pamantul asta, veti avea mereu un sprijin. Pentru orice."

Ok, ce-mi veni? Pai, peste tot se vorbeste de violenta conjugala. De femei care au puterea de a indura tortura fizica sau psihica zi de zi. Din varii motive. Sau, mai bine zis, pretexte. Pentru lipsa de curaj. Sau pentru educatia pe care au primit-o. La noi, bataia e rupta din Rai. Iar femeile, mai mult sau mai putin citite, se lasa prada gandului "lasa, poate a avut dreptate si mi-am meritat-o". Sau "e obosit, e stresat, e tracasat". Sau, mai grav, "ma iubeste si de asta ma bate, pentru ca ii pasa si vrea sa ma indrepte".

De ce indura? Cum ziceam, lipsa de curaj. Sa ne intelegem. Lipsa de curaj, nu numai din partea lor. Lipsa de curaj din partea noastra, a tuturor. A celor carora ne e teama sa luam atitudine atunci cand auzim tipete in noapte, intorcandu-ne pe partea cealalta si ascunzandu-ne lipsa de reactie dupa imbecilul "rufele se spala in familie sau ei se cearta, ei se impaca". Lipsa de curaj a politiei, care vine, constata, solicita nu stiu cate declaratii, ridica bestia, o retin cateva ore dupa care o lasa sa se intoarca si sa finalizeze ceea ce nu apucase sa termine cu o seara inainte. Lipsa de curaj a celui care ridica mana. De a lovi in cineva care sa aiba aceeasi putere. Aceleasi sanse. De a se apara macar.

Lipsa de curaj a unor oameni care au cutitul si painea de a investi fara a se gandi neaparat la un profit material imediat. In centre, in locuri unde femeile s-ar putea refugia o vreme, pana s-ar pune pe picioare. Lipsa de curaj a unor televiziuni care prefera sa promoveze orice aduce rating, mai putin existenta a astfel de locuri unde aceste femei, indrumate si sprijinite de specialisti, de oameni, ar putea sa isi ia viata de la capat. Pana la urma, fiecare om are dreptul la libertate si integritate corporala. Si cei care incalca drepturile fundamentale sunt pasibili a fi pedepsiti. Dar, cum bine zicea cineva, ca sa stii ca drepturile iti sunt incalcate, ar trebui mai intai sa stii ca le ai.

Tindem mereu sa aplicam metoda strutul. Capul in nisip. Nu vedem, nu stim, se rezolva de la sine. Femeile batute sunt fiice. Sotii. Mame. Matusi. Vecine. Femei cu carte. Simple muncitoare la camp. Nu conteaza. Oricum, creierul le este spalat. Le este creata incet incet ideea de dependenta de stapanul casei. Cum poti sa vorbesti de respectul fata de tine insuti cand nu poti respecta omul de langa tine. Sau, mai bine zis, te respecti?

Am vorbit iar din auzite. Sau in citite. Nu am fost pusa in aceasta situatie. Si nici nu imi doresc sa fiu pusa. Probabil nici nu voi fi. Cred in continuare, la cele aproape 28 de primaveri, ca nu despre asta ar trebui sa fie vorba intr-o relatie. Cred in continuare ca cele mai grave probleme intre un barbat si o femeie ar trebui sa se rezume la cine duce gunoiul si cine ia paine. Cred in continuare ca oamenii se casatoresc pentru ca se iubesc. Cred ca din relatiile sanatoase se vor naste copiii care se vor dezvolta sanatos si care vor schimba incet incet mentalitatea romanului. Nu sunt o militanta a egalitatii intre sexe. Pentru ca nu suntem egali. Cred in complementaritate. Si in respect. Si in autocontrol si autoeducare. Iar cei care nu sunt in stare, ar trebui sa se urce inapoi in pom, sa intre inapoi in pestera. Sa se nasca iar.

Principiul amar

Stimata domnisoara, va anunt ca mai aveti de trait cinci zile. Dupa cele cinci zile, inima dumneavoastra va inceta sa mai ticaie. Toate problemele vor disparea, toate bucuriile se vor topi. Veti putea vedea ce se intampla, insa nu veti mai avea nicio putere. De a mai schimba ceva. Va sfatuiesc sa va traiti aceste cinci zile la intensitate maxima.

Ce-am face oare, daca cele de mai sus ne-ar fi adresate. Daca nu am fi spectatori, ci direct implicati. Cinci zile? Cam putin. Sa vedem. Unii dintre noi ar trage o betie pe cinste. Din care s-ar trezi peste patru zile. Doar ca sa mai apuce sa se mai imbete o data. Altii s-ar pune pe jelit. Pentru tot ceea ce au apucat sa faca, pentru tot ceea ce n-au apucat sa faca. Unii s-ar bucura. Ca scapa de datorii. Altii s-ar bucura ca i-ar baga pe altii la cheltuieli.

Ce-as face eu.... As face repede un credit ca sa o scutesc pe sora-mea de rate. Ca odata cu mine, ar muri si datoria. As merge la masa la Sofitel. Si as cere hamburgeri si cartofi prajiti. As inchiria un motor si m-as da cu el prin Bucuresti. Noaptea, ca sa fie liber si sa pot prinde viteza ca sa imi fluture pletele in vant. Mi-as cumpara un costum din piele neagra si ciocate. Si o palarie de cowboy. Pe care le-as purta. Noaptea. Pe motor.

M-as face blonda. Da' blonda blonduta, nu asa doua trei suvite. As cumpara o parte din florile tigancilor de la Tineretului si le-as face cadou primei fete triste pe care as intalni-o pe strada. Intr-una din seri, as invita o "fetita" care isi face veacul in fata pizzeriei Cuptorul cu lemne la o cafea. Si as sta de vorba cu ea. Si v-as povesti si voua din culisele celei mai vechi meserii din lume.

Mai ce? Mi-as face testamentul. Nu de alta, dar am destul de multe de lasat. Sfaturi. Le-as scrie tuturor prietenilor. Cate-o scrisorica. Prin care sa le smulg un zambet. As lasa cu limba de moarte sa imi fie donate organele. Ca macar altii sa aiba sansa sa traiasca. N-are nici un sens sa le iau cu mine. Ca nu m-ar mai ajuta cu nimic. Problema ar fi cu inima... Ca nu-i doresc nimanui sa aiba inima mea.

Mi-as plati toate datoriile catre stat. Ca s-asa Boc saracul nu are bani la Buget. As merge sa vad un jurist pledand, in toata splendoarea. As chiuli de la serviciu. Fara sa anunt pe nimeni. Dupa care m-as intoarce si mi-as da demisia. Dupa ce in prealabil mi-as negocia salariul dublu de cat e acum. Si as sta o zi intreaga in parc. Sa ma mangaie soarele. Si sa citesc o carte. Optimista si plina de umor. Printre rate.

As adopta un catel. Labrador. Si l-as alerga prin acelasi parc. Sa ne mangaie acelasi soare. As deschide toate geamurile si as da boxele la maxim. Sa urle house-ul in cartier. Cartierul meu de bunici. Poate chiar i-as duce flori doamnei babe de la parter. Le-as zambi cunostintelor mele de metrou. Si pe una dintre ele, poate chiar as intreba-o de vorba.

M-as duce cu sora-mea sa isi ia haine. De la mini prix. Ca m-a capiat. Cu dorintele ei de a se transforma in pitzi sisut. Si i-as lua cateva cadouri. Nu multe, ca e recesiune. Numai cateva. As inchide blogul pe motiv ca m-am saturat sa scriu ca sa ma citesc. "Nu m-as mai uita in oglinda, cautand cu atata ardoare increderea". As da vreo doua telefoane. Ca sa mai aud vreo doua voci. De care mi se face dor uneori.

Cam astea imi vin in minte acum. Mi se trasera toate de la Florin Zamfirescu. Din "Veronika se hotaraste sa moara". Citisem cartea. Cartea e nimic pe langa piesa. Distributia te ajuta sa mergi adanc. Foarte adanc. Cei care pot. Pentru multi, piesa a fost o "comedie usurica". Nu e. E fantastica. Mergeti sa o vedeti. La Odeon. Iti da de gandit.

Mugurel de primavara

Este februarie. La inceput. Anul trecut, in timpul asta, dadeam la zapada. Parca. Cel putin la Bran. Unde ne aflam. Si era frig. Ca era doar februarie. Anul asta februarie a venit cu 15 grade. Au fost saptamana asta numai zile din acelea de ne fac sa ne gandim la mare, la soare. Pe unii dintre noi. Pentru altii asta inseamna ca gata zapada. Gata ceata. Gata frigul serii. De acum, ne plimbam in parc. Noaptea se asterne mai tarziu. Deja parca simt mirosul de regina noptii. Din IOR.

Se dezbraca Bucurestiul. Strazile. Sunt scaldate de soare. Se dau jos becurile de Craciun. Hainele de iarna. Fetele. Dau jos paltoanele. Apare un picior. Un decolteu. O fusta. Mai mult sau mai putin lunga. O sa ziceti ca exagerez, dar pe cuvant ca am vazut cateva cucoane in pantofi. Pantofi in februarie? Doamne fereste. Daca ar fi zis cineva asta acum cativa ani, il inchideau la sectia "da' halatul, cat e doamna halatul". Acum cativa ani, pe 28 februarie, ramaneam blocati in nameti. Acum ne pregatim de gratare la iarba verde.

Primavara asta timpurie se manifesta in fel si chip. Porumbelul meu din bucatarie (parca v-am spus de familia pe care dragul de el si-a intemeiat-o chiar inainte de sarbatori, ca sa nu petreaca singur Craciunul si sa termine aruncandu-se de pe vreun bloc, dupa ce in prealabil si-ar fi ciugulit aripile ca sa nu fie tentat sa se salveze) se trezeste exact o data cu gainile lui bunica-miu. Si incepe sa imi povesteasca ce a visat el noaptea. Porumbelul, nu bunica-miu. Pe limba lui porumbaceasca. Si la el vin multi prieteni la fel de matinali. Si la fel de vorbareti.

Ziua e mai lunga. Dimineata, cand ma trezesc, soarele e deja rasarit. Seara, plec de la munca pe lumina. Imi spunea o colega intr-o seara cand ne indreptam agale spre case ca miroase a primavara. Adica? Adica acum putem sa simtim cum miroase. Ca nasurile sunt dezghetate, fularele sunt pe acasa, aruncate prin vreun dulap. Pe strada, au aparut masinile acelea care matura si stropesc. Prigoana e la datorie. Ca sa nu ne inecam in praf. In RATB au dat drumul la aerul conditionat, adica lumea deschide geamurile. Care geamuri nu mai sunt incarcate de flori de gheata. Si care RATB-uri nu-si fac probleme ca ar ramane inzapezite.

Pe strazi, apar masinile. Nu, frate, nu Daciile. Nuuuu. Masinile. Adevaraciunile. Vecinul meu dintr-un bloc din cartier si-a scos mertanul. Ala decapotabil. Si baga basi. Ca urla hormonii. In vecin, nu in masina. In masina urla casetofonul. La Bellini au aparut blondele pitzi. Oooo, ce onoare. Dar cu ce treaba pe la noi prin zona? Aaaa, ati iesit cu Porche-ul sa i se mai dezmorteasca bujiile. Am inteles. Traficul e insuportabil. Corect. Daca pitzi au iesit la o frunza de salata si doua masline.

Sora-mea s-a facut si ea pitzi. Atat de pitzi, incat soferii lu' Prigoana o fluiera dimineata. Soferii de tiruri o claxoneaza. Stiu, stiu, in Bucuresti nu exista tiruri. Dar exista camioane. In multime. A simtit nevoia sa faca o schimbare. Asa face mereu. Cand vine ziua ei. Care coincide cu ziua primaverii. Si si-a tuns sprancenele. Rau. Ea zice ca e frumoasa. Eu zic ca de acum incolo ii trebuie umbrela cand ploua.

Au aparut tiganii cu ghiocei. Eu cred ca ghioceii aia de ii vand unii si altii pe la metrouri sunt de la turci. Sau de pe unde mai aduc astia chestii. Si ghioceii de import sunt la fel ca rosiile de import. Daca rosiile nu au gust, ghioceii nu miros. Cum e ala un ghiocel vestitor al primaverii, daca el nu miroase a primavara? Cum mai vesteste el venirea primaverii? In alti ani eu duceam primii ghiocei si colegelor de la munca si sora-mii acasa. Voi face si anul asta la fel. Dar cu ghiocei adevarati, nu cu fake-uri. Cu facaturi de ghiocei.

Natura nu se trezeste inca la viata. Si am eu o presimtire. Cum ca iarna nu si-a spus ultimul cuvant. Sau o fi vreo una ca incalzirea asta globala despre care vorbesc toti Hancii sa castige batalia si sa nu mai avem iarna de acum incolo? 'Om trai si 'om vedea.

Carmen. De Bizet.

Prima oara cand am vazut Ateneul aveam 12 ani. Si nu intelegeam mare lucru. Din ceea ce se petrecea inauntru. Si, pentru ca nu am inteles mare lucru, am renuntat sa mai incerc. De ceva vreme, asa cum prea bine stiti, ma culturalizez. La greu. Teatru, spectacole, concerte. Afland unii si altii de dorinta mea arzatoare, imi mai intind cate o mana. Cate un deget. Cate o invitatie. Pe care eu singura nu mi-as permite-o. Din cauza de criza. Financiara.

Intr-una din zile, pe la pranz asa, am fost interceptata de un domn. Care domn avea nevoie de un substitut. Al sotiei dumnealui. Pentru un spectacol. Ca sotia era ocupata. Cu un alt domn. La o carciuma. Si mi se adresa invitatia. La TNB. In curand, am sa invat TNB-ul cu ochii inchisi. Voi cunoaste fiecare scaun. Fiecare husa. Fiecare beculet. Fiecare doamna in rosu. Care te ajuta sa iti gasesti scaunul. In intuneric. Dupa ce incepe spectacolul.

Dupa ce imi depasii niste ganduri de genul "in blugi si in flanea?", ajutata e drept si de comentariile destul de fine ale domnului in cauza "te cramponezi tu de niste haine? lasi tu outfitul sa se puna in calea culturii", dupa ce trecui peste amintirile destul de neplacute legate de Ateneu, dupa ce lasai in urma toate comentariile pline de ura si de invidie ale colegilor "bea o cafea sa nu adormi pe acolo; sa vezi cum o sa ne cante maine Andreea si o sa ne danseze", plecai, oarescum optimista oarescum reticenta, spre locul intalnirii.

Ajunseram la timp. Ca suntem doi oameni punctuali. Si nu mai asteptaram niciun manager. Intraram, asadar, in sala la timp. Basca mai avuseram timp sa si socializam un pic. Ati fi surprinsi sa aflati cum gandesc juristii din ziua de azi. Si nu numai. Oamenii care au devenit specialisti si care nu mai pot inghiti rahatul care le este servit in societatea noastra. Si vor sa plece in alte parti. Am blamat si i-am judecat pentru ca nu vor sa stea si sa puna umarul la ridicarea pe culmile gloriei a tarisoarei noastre. Mi s-a explicat ca rahatul e mult prea mare. Si ca generatia care vine merita sa traiasca in alta civilizatie. Sau, mai bine zis, in civilizatie.

De jur imprejur, doamne una si una. Pipirisnais. Frumos mirositoare. Frumos imbracate. Frumos insotite. Pe ici pe colo, doi trei sturlubatici (trei cu mine cu tot) in blugi. Eeee, sunt tineri, ce stiu ei. Li se iarta. Pentru ca au avut curajul si curiozitatea si de ce nu si banul de a veni la o asemenea reprezentatie. In sala zumzet. Primul gong. Lumea se aseaza. Al doilea gong. Multi incheie discutiile si isi fixeaza privirea spre scena. La al treilea gong, era o liniste perfecta.

Incepe. Se vede ca sunt ucrainieni. Sunt toti blonzi. Mai putin ea. Ea este bruneta. Si micuta. Si frumoasa. Si expresiva tare. Intru in atmosfera. Muzica, indiferent cat ai fi de insensibil sau ignorant, te patrunde. Sunt deja printre ei. Nu stiu ce as fi in stare sa fac eu printre ei, date fiind kilogramele si lipsa de exercitiu fizic, dar sunt acolo. Pe scena. In mijlocul lor. Nu stiu de ce, insa ma trezesc zambind. Si ceva in interiorul meu vibreaza. Pe randul din fata noastra o fetita. Nu intelege foarte multe. Are ceva probleme de sanatate. Incerc sa ii inteleg parintii. Orice fiinta trebuie scoasa din casa. Si are voie sa se bucure de muzica si dans. Dar totusi. Ne scoate pe toti din atmosfera.

In fine. Dupa doua ore, am iesit un alt om. Multumesc, pe aceasta cale, doamnei care a preferat micii cu mustar; domnului care mi-a adresat invitatia si care, desi scos din cutie si perfect integrabil in atmosfera din acea seara, m-a luat in blugi. Cand eram copil, aveam o colega la gradi si ulterior la scoala. Pe colega o chema Carmen. Si imi era ciuda. Ca ai mei mi-au zis Andreea. Si numele ei rezona mai puternic. Si mereu, profa de romana o dadea exemplu cand construia genitivul (Cartile acestea sunt ale lui Carmen). La mine era mai simplu. Andreei. Eu nu aveam un lui. Cred ca intr-o alta viata eu am fost o Carmen. Sau mi-ar fi placut sa fiu.

Concluzie: baletul nu e nasol. Nu te adoarme. Rusii sunt dati naiba. Sunt buni. Danseaza bine. Au conditie fizica, nu gluma. Sunt expresivi. Nu-i musai sa intelegi. Trebuie doar sa te lasi purtat de muzica si de dans. Si vei simti. Bizet a fost tare. Si cred ca a avut si el o Carmen la gradi. Sau la scoala.

PS: Multumesc, dl. Bozgu, multumesc Jefa.

La tiganci

Mai tineti minte nuvela lui Eliade? Il mai stiti pe Gavrilescu? Care nu stie saracul ce si cum? Nu mai stie nici el care e realitatea si care fantasticul. Profesorul de pian, Gavrilescu, un tip obscur si ratat in plan profesional si sentimental care are revelatia sacrului prin patrunderea intr-un alt spatiu decat cel real. Ei bine, intr-una din zile, eu am fost un pic Gavrilescu. Si am avut impresia ca Bucurestiul s-a transformat, pentru o zi, in gradina tigancilor.

Dis de dimineata, in drumul meu atat de comun si de monoton spre rutina zilnica, am fost oprita pe strada de o doamna. Nici in varsta nici prea cruda. A inceput sa imi explice foarte aprins ca nu trebuie sa povestesc nimanui. A? Ce sa nu spun nimanui? E vreo bomba pe undeva (asta e efectul porcariilor de filme pe care le vad seara, inainte de culcare)? Se da ceva gratis pe undeva (asta e efectul crizei)? Nu. Atunci? Imi spune ca ea merge in fiecare dimineata la metrou. Sa ia ziare. Si le ia pe toate. Ca nu se stie ce vremuri vin. Ok. Daca nu ar fi fost destul de ingrijita, as fi zis ca a iesit in pauza de masa de la Spitalul ala din Berceni. Stiti voi care.

La masa. Despachetam tacticoasa mancarea achizitionata cu ultimul bon ce mi-a scapat neconsumat luna asta (se pare ca in ianuarie mi-a fost mai foame decat in celelalte luni in care parca nu ramaneam chiar asa, fara un chior in buzunar). Si ma gandeam (asta vine de la un filosof "gandesc deci exist"; din respect pentru filosof, am pitrocit fraza si a iesit "gandesc cand mananc, deci exist") cum ar fi sa alunece farfuriuta pe langa mine, lasandu-ma cu ochii in soare si cu stomacul in ceata. Nici nu am terminat bine de gandit, ca deja strangeam salata de cruditati imprastiata pe podeaua recent curatata.

Copil fiind, aveam niste chestii. Ca sa nu le numesc puteri. Ca va speriati toti si ma lasati singura in noapte. Un fel de deja-vu. Numai ca un pic mai puternice. Si mai clare. Mi s-a spus anul trecut ca am o putere de anticipare si inca un ceva foarte ciudate, insa si foarte puternice. Ok. Trecem peste talentele mele de nostradamus, exersate pe prietenii apropiati ca o sa ziceti "ok, tuto, e normal pentru ca ii cunosti pe toti prea bine si stii care va fi urmatorul pas". Dar cu celelalte chestii? Care nu au legatura cu cei de langa mine? Stiu, e chestia aceea cu puterea mintii si energiile pozitive.

Mergem mai departe ca simt deja ca mai sunteti jumate din cati incepurati sa cititi initial. Spre dupa-amiaza, aveam ceva treaba intr-o zona destul de centrala din Bucuresti, insa destul de in dosul blocurilor gri. Intru intr-o cladire veche. De obicei, cladirile vechi imi plac (imi amintesc de niste escapade prin spate, pe la Mosilor). Aceasta cladire imi ridica parul. Pe maini. Ciudat. Mirosea usor a mucegai. Dintr-un apartament iese un domn. Imbracat in preot. Ok, ce cauta un preot in ceea ce se vrea a fi o cladire de birouri?

Termin treaba mai repede decat as fi crezut, insa nu pe cat de repede pe cat mi-as fi dorit. Ma indrept spre o institutie de cultura sa imi achizitionez bilete. Cladirea frumoasa, impunatoare. Casa de bilete e in strada. Si are un sistem ciudatel prin care se comunica destul de greu cu casierita. Care e rupta de realitate. Bate campii. Imi adreseaza cateva intrebari. Nu puteam sa imi dau seama daca vorbeste cu mine sau mai e cineva cu ea in cutia aia de chibrituri. Ma intreaba daca sunt. Nu astept sa termine intrebarea. Se enerveaza. De ce nu astept sa intrebe pana la sfarsit. Pentru ca nu sunt nimeni cunoscut. Cum, nu sunt fata? Nu, tata nu e om politic, nici om de teatru. Tata e petromist. Si lucreaza cu oameni sanatosi. Asa ca nu, nu sunt. Imi iau biletele si fug. Pe bune. La propriu.

La Universitate ma opreste cineva. So what o sa ziceti. Pai da, dar cineva-ul acesta era un clovn. Cu peruca, nas rosu si tot ce ii trebuie unui clovn sa fie clovn. Pe o ploaie infernala. Clovnul imi da un balon. Si imi mimeaza ceva. Ma uit de jur imprejur. Lumea merge cu capul plecat sau ascunsi cat mai sub umbrela. Ok, nimanui nu ii pare ciudat. Sau poate il vad doar eu? Un sofer imi rezolva dilema, trecand cu acceleratia la podea printr-o baltoaca aflata in imediata-mi apropiere. Ne face si pe mine si pe dl clovn pestriti. Ok, deci chiar se intampla.

Ajung acasa, refuzand sa ma mai intalnesc cu cineva. Mi-a ajuns. Prea multe lucruri care merg anapoda. Si nu le vad logica. In scara blocului, vecinii mei mai in varsta ascultau muzica impreuna cu mai tinerii mei coblocatari. Mai sa fie! Sa fi citit oare ei blogul meu? N-as prea crede. In apartamentul din Badeni totul pare ok. Imi e si teama sa ma mai apropii de fereastra. Cine stie ce ciudatenie mai descopar. Incerc o convorbire telefonica. Cu ai mei. Ma intreaba de ce ii sun. Ce face ma? Rew, rew, rew. Corect era "de ce nu ai mai dat si tu niciun semn de viata".

La ora 20, imediat dupa ultima gaina a lui bunica-miu, ma hotarasc. A venit momentul. Sa pun punct zilei. Prea multe ciudatenii pentru creierasul meu s-asa prajit. Frate, si a zis Urania ceva de genul ca va fi o zi in care sa nu ne intrebam ce si cum. Ca se cearta planetele. Mai, fetelor, mai planetele mamii, stati blande. Si faceti pace. Doamne ajuta ca maine dimineata sa fie toate la loc. Saracul Gavrilescu!

Andrei Anghel sau blogorelul

9 aprilie 1981. Maternitatea Giulesti. Dupa un drum cu un taximetrist nebun, care i-a urat mamei ca prichindelul sa devina taximetrist, dupa ce doctorul a intarziat ca a fost prins in trafic (care trafic in 1981? daca ar fi stiut ei bucurestenii ce avea sa urmeze la capitolul trafic...), dupa cateva ore de travaliu. In jurul orei 12, veni. Sa vada lumea, sa traieasca si el p-aci.

Orac orac. Zise doctorul "dna Anghel, aveti un minunat baietel". Pfuuu, sa nu va mai spun ce a urmat. Tata fericit pana la Dumnezeu ca ii venise mostenitorul. 9 luni nu au stiut ce si cum. Ca pe vremea aia nu erau aparate diverse care sa iti arate cum si mai ales in ce se dezvolta samanta. Doar bunica ii mai punea sare in cap mamei si astepta sa vada unde duce mama mana mai intai, la nas sau la gura. Eheeee, ce stiti voi.

Sa revenim. Tata fericit, mama fericita, bunicii taiara porci, iezi, miei, vitei. Toate ca sa salute venirea pe lume a lui Andrei. Care, daca ar fi fost pe bune, ar fi fost de fapt Radu. Dar sa mergem, de dragul desfasurarii firului epic, pe numele de Andrei. Era Andrei al nostru de o mare frumusete. Toate femeile il iubeau. Inca de atunci. Nu avea nimic special, doar un zambet smecheresc si o privire de crai.

Timpul trecea si Andrei Cristian Anghel crestea intr-o zi cat altii in trei. Era lumina ochilor tuturor. Si ramase asa, chiar daca statutul de nepot preferat fu amenintat de doua ori, prin venirea pe lume a altor doua suflete. Femei. Pfiu, slava Domnului! Titlul de mostenitor nu era in pericol. In curand, si cele doua muieri in miniatura il divinizau. Pe ele invata printisorul nostru ce insemna manipularea si forta fizica. Stau drept dovada capacele pe care cele doua si le luau din cand in cand. Nu mereu, ca printisorul nostru era si generos. Si plapand. Cand dormea.

Eee, si uite asa timpul trecea, leafa mergea. La gradi, Andrei era cel mai cel. Avea haine peste haine. Mai rau ca o fata. Ca mama lui, dna Anghel, era obsedata de a avea cel mai copil dintre copii. De o rara inteligenta, Andrei al nostru era un adevarat lider pentru ceilalati copii. Si era si atent la silueta. La gradi nu manca nimic din ce se pregatea. Manca numai mancarea educatoarei, dupa ce in prealabil numara cu atentie caloriile. Deci se rezuma la paine. Goala.

La scoala, ramase corigent la lucru manual ca nu se prea descurca cu traforajul. El ar fi vrut mai mult sa coasa nasturi. Maaai, nu va indoiti de barbatia lui inca frageda. Era el mai atras asa de frumos. Asta nu inseamna ca nu spargea geamurile si nu chiulea in masa. Facu o pasiune pentru doamna de romana si pentru Lumi. Lumi statea in fata lui, in banca din fata. Si o iubea tare mult. In secret. Lumi il lasa mereu sa copieze dupa el. Mai ales la istorie. Iar el isi manifesta iubirea, ciufulind-o mereu. Caaata dragoste. Ca orice poveste frumoasa, si a lor se termina cand drumurile li se despartira spre alte licee.

Anii de liceu il facura pe Andrei spirist. Si membru al echipei de baschet. Fetele roiau in jurul tanarului nostu. Insa destinul ii pregatise altceva. O frumoasa poveste de iubire, desi scurta, cu Anda. O fata frumoasa, desteapta, insa mult mai matura decat craiul nostru. Dupa un an de pasiune si traire intensa, relatia se stinse. Suferi tanarul nostru si se dedica scolii. Si, pentru ca fugea de armata ca dracul de tamaie, se inscrise la doua scoli. Era deja anul 2 la una si primul an la cealalta. Ca orice tanar care se respecta, una dintre facultati era dreptul. El si toate manechinele vremii se visau procurori, judecatori, avocati si alte treburi.

Nici una din aceste meserii nu se adeveri, nu se dovedi a fi destinul tanarului nostru personaj. Ratacind prin ceata vietii lui profesionale, virgina inca, fu tras aproape cu forta la bugetari. Acolo tanarul nostru fu initiat in tainele meseriei de jurist. Se lupta cu o domnisoara pentru post. Mai apoi, imparti responsabilitatile cu un alt Cristi. Tot Anghel. Dupa ceva vreme de bugetari, veni vremea sa o ia din loc. Sa faca bani. Ca era doar barbat. Si se gandea serios sa-si intemeieze o familie. Isi dorea deja un copil. Am uitat sa spun ca personajul nostru avea deja o relatie destul de serioasa cu Alexandra.

Buun. Lui Andrei i se dadu o sansa. Sa lucreze sub aripa unui foarte bun profesionist. Sa devina un foarte bun consultant. Juridic. Asa ajunse sa lucreze intr-o firma mare. Se dezvolta frumos. Prin intermediul sefului sau, o cunoscu si pe sotia acestuia. O doamna lilianica. Se legara alte si alte relatii de prietenie si amicitie. Dupa inca alti cativa ani, care trecura frumos pentru tanarul Andrei, venira iarasi vremuri grele. Suferinte multe. In urma carora, iesi la iveala latura sensibila si creativa a tanarului jurist. Se apuca de blogging. Si asa lua nastere blogorelul. Pe blogorelul scria uneori si se intalnea cu prietenii. Blogorelul il ajuta sa se simta de folos. Si il incarca. Pozitiv.

Andrei fu cavaler de onoare la mai multe nunti. Inclusiv la nunta fostei lui iubiri. Din generala. Trecu peste durere, gandindu-se ca mirele era tot un Anghel. Tot jurist. Furase o mireasa undeva in centrul Bucurestiului si o ascunsese intr-o camera de hotel. Ehei, ce-i si cu viata asta. Vroia sa se aseze si el, insa toata lumea ii spunea ca e prea devreme. Avea doar 27 de ani. Andrei era un tanar deosebit. De cult. Le manca zilele celor cativa cititori cu diverse povestiri despre diverse piese de teatru. Si nu numai. Era oarescum introvertit. Desi vesel.

Nu se stie ce ii mai rezerva viata lui Andrei. Nu se stie unde il vor purta timpurile. El este fericit ca este asa cum este. Si se intreaba uneori cum ar fi fost sa fie Andreea. Oare ar fi trait la fel? Ar fi simtit la fel? Ar fi ras, s-ar fi bucurat, ar fi suferit la fel? Cine stie. Oricum, macar Andrei fiind, nu stie ce inseamna suferintele fizice lunare.

La interviul de criza

Bine. Nu voi incepe cu "v-am zis eu". Manata in lupta de dorinta de a nu mai tot strange cureaua ca sa pot sa imi fac ceva capricii, suparata pe top managementul firmei unde lucrez pentru ca ne tot duce cu zaharelul ca ne maresc salariile, impinsa de la spate de umbra sora-mii care si-a calcat pe inimioara ei mica si a comentat pe aici doar doar m-o face sa nu mai pierd "sansa dupa sansa", ma dusei. Nu, nu sa trec la Olt. Ma dusei la intalnire.

Plec de la job pe ultima suta de metri. Exact cum nu imi place. Mie imi place sa fiu neamt. La punctualitate. Si, dat fiind faptul ca nu cunosteam foarte bine zona, imi propusesem sa ajung din timp. Sa pot cauta in liniste, fara a fi amenintata ca voi intarzia. Imhm. Bine. Si mai ce? Parca Murphy ar fi dormit. Normal ca s-au strans toate gramada la munca. Si, ca sa pot totusi sa am un weekend linistit, nu am putut pleca pana nu mi-am lasat treburile in ordine. Da, da, stiu, statuia aia din fata companiei mi se ridica mie.

Revenind. Plec. La parter realizez ca mi-am uitat umbrela. Intra in actiune superstiatia. Nu ma intorc nici moarta. Da, dar nu e bine si profesionist sa te prezinti la interviu facuta ciuciulete. Ca o curca. Ca ei nu au nevoie de o nevasta de curcan. Ei au nevoie de un profesionist, care sa arate impecabil. Fuck. Superstitia sau prestanta? Sunt salvata de o colega care alearga dupa mine tipand ca si cum pamantul s-ar fi cutremurat daca nu ma ajungea din urma. Intru in posesia umbrelei.

Piata Romana. De la un anumit punct al carierei, am inceput sa am ceva mai multa incredere in mine. Si poate ca am devenit un om de vanzari mai bun. Asa ca, nu mai fac strategii inainte de a merge la intalnirile cu potentialii angajatori. Nu mai simt nevoia sa invat totul ca pe o poezie pe care sa o recit cu drag si spor. Am in minte cateva puncte cheie, pe care am grija sa fac tot posibilul sa le ating in discutie. Interesul poarte fesul.

Am ajuns cu 5 minute mai devreme. Am gasit relativ usor locatia. Desi mi s-a parut o firma de recrutare fantoma. A inceput si interviul propriu-zis. Care s-a desfasurat cam repede. Si in engleza. Ca sa vada oamenii ce stiu. Ce pot. Aflu ca e vorba de o firma olandeza condusa de un brazilian. Ieeei, Rio de Janeiro. Si ca sunt 500 de anjatati. Hmmm. Daca e adevarat ca sunt la inceput, cand apucara ei sa stranga atatea suflete? Ok, sa zicem ca e o firma ce a preluat o companie deja existenta pe piata. Sediul e in Pipera. Corporatisti. Pipera aia in care dimineata vezi stoluri stoluri de oameni mergand spre diverse cladiri. Cum era pe vremea lu Ceasca, cand lumea mergea spre fabrici si uzine.

Dupa vreo 20 de minute, sora-mea isi primise toate injuraturile posibile. "Cine naiba m-o fi pus sa vin la dracu-n praznic, sa stau de vorba cu toate no-name-urile recrutarii? Puteam sa fiu la cafea cu fetele in oras, la barfa". Pe vremurile acestea de criza, nici interviurile nu mai sunt ce au fost. Cate se puteau invata din doua trei interviuri acum doi ani. Si ce pierdere de vreme o reprezinta acum intalnirile acestea. Am impresia ca se merge din ce in ce mai mult pe networking. Nu prea mai exista selectie. Nu mai exista nici posturi, asa ca pentru ce sa fie selectie?

Ok, concluzia interviului de criza: desi e criza, postul e bugetat intre 4000 si 4500 roni net. Deci, sunt bani. Si-atunci ce sa intelegem? Ca sunt si angajatori afectati de criza dar sunt si angajatori care folosesc timpurile acestea ca pe un frumos si caldut pretext de a nu umbla la beneficii si compensatii? Firmele de recrutare nu au fost prea afectate, nici cele de renume, nici paduchii. Se tarasc cu totii, in cautare de clienti. Tot pe networking cred ca se merge si in alocarea proiectelor lor.

In ceea ce ma priveste, saptamana viitoare imi renegociez salariul. Si cred ca de aici voi iesi la pensie. Vorba sora-mii: "unde mai gasesti tu job cu program de bugetari vinerea si la 30 de minute de casa?". Corect. Cred ca ma potolesc o vreme. Si imi vad de treburi.