Mai 2014, tu chiar fusesi un an de treaba!

Imhm, bun moment asta cu sarbatorile de iarna, ca sa vorbim de ceea ce urmeaza. Ca de fapt, peste tot miroase a sarmale si a cozonac. Si a nitel brad. Pe alocuri de plastic. Datorita ecologistului care zace in fiecare dintre noi sau din cauza de preturi la brazii taiati.

Se termina 2014. Imi zice sora-mea pe un glas usor melancolic amestecat cu regret si ceva compatimire: pentru mine a fost un an excelent, pentru tine nu prea. Pe bune? Doar pentru ca se termina cu o provocare? Ma rog, sa o luam cu inceputul, ca sa inteleaga tot poporul.

2014. Anul in care, desi e greu de crezut chiar si pentru mine, mai mult de trei sferturi din obiectivele pe care mi le-am stabilit in ianuarie si pe care le-am prezentat unei prietene tocmai ca sa fiu sigura ca nu pot da inapoi de la realizarea lor, s-au, sau mai bine spus, le-am indeplinit. 

 

2014 a fost anul India: in compania unor oameni minunati, oameni pe care i-am cunoscut in conditii de curry amestecat cu saracie amestecata cu istorie si spicy, am vazut o particica dintr-un mare intreg. 2014 a fost anul Odailor din Valcea, Odai cu cai, mancare gatita la ceaun, oameni generosi, visinata, ciresata si alte bauturi terminate in ata; 2014 a fost anul Venetia: speriata de ce tot urla documentaristii pe diversele canale cu si despre travelling, nu am mai asteptat luna de miere si am luat-o la picior sa descopar care e treaba cu gondolele, cu transportul aproape exclusiv pe apa, cu Romeo si cu Julieta lui; 2014 m-a plimbat cu canotca lui Pataichin in Delta lui Dunare si mi-a aratat ca pestele merge la marele fix cu varza calita (stiu ca nu suna grozav, insa este una dintre cele mai bune mancaruri de care s-au bucurat papilele mele gustative ever).

2014 a venit cu oameni faini, povesti de viata care bat scenariile filmelor de Oscar, experiente si experimente, cunoastere si autocunoastere, nevoie de oameni care sa gandeasca si sa simta oarecum la fel, nevoie de iesire din rutina comfortabila sau, mai pe romaneste, de a rupe pisica-n doua, sete de provocare si de curaj, de confirmare si de reconfirmare.

 

2014 nu se dezminte si isi deruleaza planurile cu si pentru mine pana in al doisprezecelea ceas, pana in a 365-a zi, pregatind probabil intrarea in forta in joc a celui de-al 34-lea an din minunata-mi vietisoara. Asa se face ca, pe ultimii metri de 2014, chiar inainte de a preda stafeta, ma intalnesc cu noi provocari (as tinde sa cred ca le-am cautat cu lanterna ca-i mai de durata ca lumanarea).

 

Si asa se asterne povestea incat, cu rucsacul in spinare si cu increderea ca daca nu eu atunci cine, ma indrept cu pasi repezi de bocanci, sau mai bine zis de clapari, spre partiile tarisoarei vecine ca sa invat acusi, in prag de pensie fiind, sa ma dau cu skiurile sau cu snowboard-ul (inca ma mai gandesc cum sa-mi rup gatul mai eroic). Experienta asta va fi cu siguranta una de spus candva, la  gura sobei, nepotilor.

 

Ei, si ca sa fiu sigura ca si in 2015 voi face tot posibilul sa imi demonstrez ca pot mai mult si mai bine si mai traznit, spre sfarsitul lui 2014 imi strang bocceluta cu experienta profesionala, cu networking, cu amintiri, cu lectii invatate de la cei 1500 de colegi, cu canuta primita acum aproape 5 ani ca pret al zambetului si rabdarii mele, cu proiecte derulate da capo al fine, cu imaginea unei echipe mature care a trecut prin foarte multe si interesante incercari. Si plec. Nu stiu unde. Nu stiu cum. Nu stiu cand. Stiu doar de ce. Si cu cine: cu mine.

 

Asa ca, mai 2014, tu fusesi un an cel putin de treaba. Si iti multumesc ca te-ai sacrificat si ai fost preambulul celui mai bun an din viata mea.